Reclamanta bancă comercială a chemat în judecată pe pârâta O.S., pentru a fi obligată la plata sumei de 2.542.162 lei, reprezentând rate scadente şi dobânzi, rezultate din contractul de credit din 12 martie 1993.
Prin sentinţa civilă nr. 3528/3.05.1999, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a respins acţiunea, ca prescrisă.
Instanţa a reţinut, în motivarea hotărârii, că, potrivit contractului de împrumut, debitul a devenit scadent la 9 iulie 1993, situaţie în care, potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, acţiunea este prescrisă, fiind promovată după termenul de 3 ani prevăzut de lege.
Tribunalul Vâlcea, prin decizia civilă nr. 102 din 7.09.1999, a respins apelul, ca nefondat.
Recursul a fost admis, prin decizia civilă nr. 4014/R/9.12.1999, a Curţii de Apel Piteşti şi a fost admisă acţiunea reclamantei.
Instanţa de recurs a reţinut că, prin contractul de credit din 12.03.1993, încheiat cu reclamanta, pârâta a obţinut un credit rambursabil în patru rate, ultima urmând a fi achitată în iulie 1993.
Creditul a fost garantat cu bunurile mobile prevăzute în contractul de garanţie mobiliară.
Deoarece debitoarea nu şi-a respectat obligaţia asumată prin contractul de credit, neachitând ratele scadente şi dobânda aferentă, creditoarea a chemat-o în judecată, pentru încuviinţarea vânzării bunurilor mobile prevăzute în contractul de garanţie mobiliară, cerere admisă prin sentinţa civilă nr. 625/3.07.1996 a acestei instanţe.
Hotărârea a rămas definitivă, prin neapelare şi a fost învestită cu formulă executorie.
Ulterior, prin acţiunea înregistrată la data de 9 februarie 1999, creditoarea a chemat-o în judecată pe debitoare, pentru a fi obligată să-i restituie creditul acordat şi nerestituit, în sumă de 500.000 lei şi să-i plătească dobânzile contractuale aferente, în sumă de 2.042.162 lei.
După cum s-a arătat, instanţa de fond a respins acţiunea, ca prescrisă, cu motivarea menţionată mai sus, soluţia fiind confirmată şi în apel.
Hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 167 din 10 aprilie 1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Potrivit art. 16 din acest decret, prescripţia se întrerupe:
a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia;
b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească necompetentă;
c) printr-un act începător de executare.
Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a facut-o a renunţat la ea.
în interpretarea şi aplicarea corectă a acestor prevederi legale, trebuie să se considere că, în cazul în care creditorul solicită instanţei încuviinţarea vânzării bunurilor prevăzute în contractul de garanţie mobiliară, prescripţia acţiunii împotriva debitorului pentru obţinerea obligării acestuia la restituirea împrumutului sau a restului de împrumut rămas nerestituit în urma valorificării bunurilor gajate, începe să curgă de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care instanţa, în temeiul prevederilor art. 1869 Cod civil, respectiv art. 482 Cod comercial, a încuviinţat vânzarea, aceasta echivalând cu o cerere de chemare în judecată, în sensul prevederilor art. 16 lit. b din Decretul nr. 167/1958, de natură să întrerupă prescripţia.
în acelaşi sens sunt şi prevederile art. 1865 pct. 1 Cod civil.
într-adevăr, art. 16 alin. ultim din Decretul nr. 167/1958, precum şi art. 1868 asimilează, sub raportul efectului întreruptiv, cererea de executare silită cu cererea de chemare în judecată, vânzarea bunurilor gajate nefiind altceva decât o executarea silită a contractului de împrumut.
Referitor la aceasta, trebuie recunoscut că prescripţia dreptului, fiind o consecinţă a lipsei de diligenţă de care dă dovadă titularul dreptului, nu ar exista nici o justificare ca un act care dă expresie străduinţei creditorului de a-şi recupera împrumutul să nu aibă efectul de a întrerupe termenul de prescripţie.
Sub un alt aspect, din moment ce debitoarea nu a atacat hotărârea privind încuviinţarea vânzării bunurilor mobile prevăzute în contractul de garanţie mobiliară, aceasta poate fi considerată şi ca o recunoaştere a dreptului, care, de asemenea, potrivit art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958 şi art. 1865 pct. 3 Cod civil, este de natură să întrerupă cursul prescripţiei.
Prin urmare, soluţia de a nu recunoaşte efectele cererii de executare asupra bunurilor gajate de întrerupere a prescripţiei, ar însemna a se nesocoti voinţa exprimată a creditorului de a-şi valorifica creanţa constatată prin titlu şi, până la urmă, a periclita dreptul creditorului datorită unei interpretări formaliste a prevederilor legale, ceea ce nu trebuie să fie admisibil (decizia civilă nr. 4014 din 9.12.1999 a Curţii de Apel Piteşti).
