C. proc. pen., art. 26, art. 63 alin. (2)
Complicitatea implică existenţa unor acte de a unei infracţiuni – săvârşite de către alte persoane – la care se aduce o contribuţie prin acte exterioare acţiunii încriminate. Pentru existenţa complicităţii nu are relevanţă împrejurarea că inculpatul nu a cunoscut natura sau valoarea bunurilor sustrase şi pe care le-a transportat; ceea ce este relevant, sub aspect subiectiv, este faptul că acest complice a ştiut ce urmăresc autorii şi a voit să-i ajute, urmărind deci şi el rezultatul infracţiunii la a cărei săvârşire a contribuit moral şi material.
Conform art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de instanţa de judecată, în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Decizia penală nr. 213 din 30 martie 2010
Prin sentinţa penală nr. 979 din 02.04.2008, Judecătoria Iaşi a condamnat pe inculpaţii: SC, E.E., G.V. şi M.M.-A. pentru săvârşirea infrac
ţiunii de tâlhărie, prev. şi ped. de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), c) şi alin. (2)1 lit. a) C. pen., iar pe inculpatul G.Ş.-M. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) raportat la art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), c) şi alin. (2)1 lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (3) C. pen., art. 74 lit. c) raportat la art. 76 lit. c) C. pen.
în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul M.D.-D. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) raportat la art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), c) şi alin. (2)1 lit. a) C. pen.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
In seara zilei de 12.08.2006, inculpaţii G.V., SC şi E.E. au deposedat părţile vătămate de telefoanele mobile şi de un pachet de ţigări din buzunar, după care inculpaţii SC şi C.G. au aplicat lovituri părţilor vătămate M.A.-I. şi P.C.
Inculpatul M.D.-D. a negat că ar fi avut vreo participare la comiterea faptei, declarând că a oprit autoturismul fără a bănui ce urmează să facă ceilalţi inculpaţi, întrucât a crezut că aceştia nu se simt bine. Inculpatul M. a precizat că nu a văzut cum s-a desfăşurat incidentul cu părţile vătămate şi că în momentul în care inculpaţii au urcat în autoturism nu a văzut bunurile sustrase.
In momentul în care inculpaţii au ajuns în oraş, inculpatul M. a amanetat cele două telefoane mobile sustrase, întrucât ceilalţi nu aveau acte de identitate asupra lor, pentru suma de 310 lei şi a primit suma de 100 lei pentru transport.
Faţă de inculpatul M.D.-D., instanţa a reţinut că nu există probe care să dovedească cu certitudine implicarea acestuia în orice modalitate în comiterea faptelor de tâlhărie.
împotriva acestei sentinţe a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinice.
Verificând sentinţa apelată şi motivele de apel invocate, Tribunalul a reţinut următoarele:
In ceea ce priveşte soluţia de achitare a inculpatului M.D. soluţia instanţei de fond este corectă, raportat la întreg probatoriul administrat în cauză. Astfel, probele invocate în apelul parchetului, respectiv declaraţiile inculpaţilor, nu sunt relevante în a aprecia că acest inculpat a fost implicat în săvârşirea faptelor.
în termenul prevăzut de art. 385″ alin. (1) C. proc. pen. hotărârile au fost recurate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi.
Parchetul a subliniat că ambele instanţe au reţinut în mod greşit că nu ar exista mijloace de probă care să dovedească fără dubiu împrejurarea că inculpatul M.D.-D. ar fi participat sub orice formă la comiterea infracţiunii de tâlhărie. S-a apreciat greşit că declaraţiile celorlalţi coinculpaţi
nu ar fi relevante şi nu ar duce la concluzia că inculpatul M.D.-D. ar fi dat bastonul coinculpatului S. şi că acesta l-ar fi luat singur din autoturism, precum şi faptul că inculpatul M.D.-D. nu ar fi avut cunoştinţă de intenţiile infracţionale ale coinculpaţilor, deoarece discuţiile dintre aceştia s-ar fi purtat în autoturismul în care era zgomot, întrucât era pornită muzica, şi că inculpatul M.D.-D. ar fi amanetat telefoanele mobile sustrase prin violenţă, deoarece coinculpaţii nu aveau buletinele de identitate asupra lor, iar suma obţinută în acest mod ar fi reprezentat contravaloarea transportului şi nu un beneficiu ilicit ca urmare a participării în forma complicităţii la infracţiunea de tâlhărie.
Curtea, verificând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate, a reţinut că recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi este fondat, astfel că l-a admis pentru considerentele expuse în continuare:
Inculpatul M.D.-D. a acceptat să efectueze o cursă cu taxiul, în afara oraşului, la cererea celorlalţi inculpaţi, despre care ştia că nu au bani asupra lor. Edificator este faptul că, înainte de plecarea spre C., inculpatul SC şi-a amanetat propriul telefon mobil, pentru a face rost de bani să poată achita taxele de intrare în discotecă, amanetarea telefonului facându-se pe numele inculpatului M.D.-D. Din declaraţiile inculpatului G.Ş.-M. rezultă că inculpatul G.V. a afirmat chiar la plecarea din oraş că va face rost dc bani, fie dc la bunica sa, fie furând telefoane de la persoanele aflate la discotecă. întrucât nu a realizat acest lucru la discotecă, după ce au urcat în taxi, în drum spre oraş, inculpatul G.V. a spus că va trebui să sustragă telefoane sau alte bunuri de la tinerii pe care-i vor întâlni pe traseu, pentru a face rost de bani să achite contravaloarea cursei. Discuţia s-a purtat în taxi, în prezenţa tuturor inculpaţilor, inclusiv a conducătorului auto şi nimeni nu şi-a manifestat dezacordul cu privire la această propunere. La cererea inculpatului G.V., inculpatul M.D.-D. a oprit autovehiculul la 3-4 metri în faţa părţilor vătămate care se deplasau pe drum. Din declaraţiile inculpaţilor rezultă că în timp ce se aflau în taxi, toţi au studiat telefoanele sustrase, inclusiv şoferul M.D.-D. Amanetarea celor două telefoane sustrase prin violenţă de la părţile vătămate s-a făcut tot pe numele inculpatului M.D.-D., contra sumei de 310 lei.
Faţă de această situaţie de fapt care rezultă din declaraţiile părţilor vătămate şi care se coroborează cu declaraţiile inculpaţilor din faza de urmărire penală, curtea de apel a apreciat că în cauză s-a făcut pe deplin dovada vinovăţiei inculpatului M.D.-D. în săvârşirea unei complicităţi la infracţiunea de tâlhărie.
Complicitatea implică existenţa unor acte de executare a unei infracţiuni – săvârşite de către alte persoane – la care se aduce o contribuţie prin acte exterioare acţiunii încriminate.
Pentru existenţa complicităţii nu are relevanţă împrejurarea că inculpatul nu a cunoscut natura sau valoarea bunurilor sustrase şi pe carc le-a
transportat; ceea ce este relevant, sub aspect subiectiv, este faptul că acest complice a ştiut ce urmăresc autorii şi a voit să-i ajute, urmărind deci şi el rezultatul infracţiunii la a cărei săvârşire a contribuit moral şi material.
Este lipsită de relevanţă împrejurarea că în cursul cercetării judecătoreşti unii dintre inculpaţi şi-au nuanţat declaraţiile date în faza urmăririi penale, susţinând că în autoturism era zgomot puternic cauzat dc muzica dată tare şi că e posibil ca inculpatul M.D.-D. să nu fi auzit conţinutul discuţiilor purtate cu privire la faptele ce urmau a fi comise.
De asemenea, unii dintre inculpaţi şi-au schimbat declaraţiile şi în ceea ce priveşte acel baston de cauciuc pe care inculpatul SC l-a folosit la săvârşirea faptei; unii au arătat că inculpatul SC a cerut inculpatului M.D.-
D. un corp contondent, iar acesta i-a dat bastonul de cauciuc care se afla sub scaunul său, alţii au precizat că inculpatul l-ar fi luat singur din portiera maşinii, în momentul în care a coborât.
în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., respectiv instanţele, au comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare a inculpatului M.D.-D.
Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie gravă, adică, pe de o parte să fi influenţat asupra soluţiei cauzei, iar pe de altă parte, să fie vădită adică neîndoielnică.
Eroarea gravă de fapt nu priveşte dreptul de apreciere a probelor, ci discordanţa dintre cele reţinute de instanţă şi conţinutul real al probelor prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecinţă pronunţarea altei soluţii decât cea pe care materialul probator o susţine.
In cauză, atât prima instanţă cât şi cea de apel au considerat, în mod nejustificat că probele administrate nu confirmă participarea inculpatului M.D.-D. la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie comise în noaptea de 12.08.2006.
Pe cale de consecinţă, curtea a constatat că inculpatul M.D.-D. se face vinovat de săvârşirea unei complicităţi la infracţiunea de tâlhărie, prev. de C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), raportat la art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (2)1 lit. a) C. pen.
In baza art. 385 pct. 1 lit. d) C. proc. pen. a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi. Rejudecând cauza, a fost înlăturată menţiunea vizând achitarea inculpatului M.D.-D., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la tâlhărie şi s-a dispus condamnarea inculpatului M.D.-D., pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26, raportat la art. 211 alin. (1), alin. (2) literele b) şi c) şi alin. (2)1 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi c) şi cu referire la art. 76 lit. b) C. pen., la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare.
