Dovada clauzelor înscrise în carnetul de muncă. Mijloace de dovadă
2 Contestaţie în anulare. Hotărâre pronunţată în recurs. Condiţii de admisibilitate
C. muncii, art. 16 alin. (2) C. proc. civ., art. 318, art. 319
1. Veniturile menţionate în carnetul de muncă, precum şi cele înscrise în fişa fiscală sunt veniturile realizate lunar de către salariat ca urmare îndeplinirii unor sarcini de serviciu şi încadrării în nişte parametrii stabiliţi de angajator după sistemul stabilit anterior prin convenţia civilă, contract de colaborare.
Menţionarea atât în adeverinţa de salarizare, cât şi în cea privind stagiul de cotizare pentru casa de pensii a veniturilor brute realizate nu dovedeşte că s-ar fi negociat un salariu de bază, ci faptul că salariatul primea o retribuţie lunară conform unor criterii stabilite cu angajatorul, acesta fiind plătit practic în funcţie de realizările avute şi încadrarea într-un anumit plafon de cheltuieli.
împrejurarea dacă salariatul avea sau nu norma întreagă nu are nicio relevanţă în ce priveşte proba unui drept salarial pretins negociat.
2. Orice parte în dosarul de recurs poate uza de promovarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare şi, deci, nu se poate afirma că nu ar avea un interes, cât timp îşi exprimă o nemulţumire faţă de o decizie pronunţată în recurs.
Hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie atunci când instanţa, respingând recursul sau, admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare. Acest motiv nu poate fi invocat decât de către recurentul căruia i s-a admis recursul în parte sau i s-a respins.
Prin calea contestaţiei în anulare nu se pot invoca din nou motive ce ţin de fondul cauzei, întrucât s-ar transforma în „recurs la recurs”, ceea ce este inadmisibil, şi s-ar aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice.
C.A. Galaţi, Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 150/R din 10 martie 2008, Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. I2l din 6 martie 2006, s-a admis în parte contestaţia formulată de contestatorul U.O.; s-a constatat nulitatea absolută a deciziei din 16 septembrie 2005 şi s-a dispus reintegrarea contestatorului în funcţia ocupată anterior, cu plata drepturilor salariale de la data concedierii până la data reintegrării efective; a fost obligată intimata la plata drepturilor salariale neacordate începând cu luna august 2003 şi la virarea către bugetul de stat a cotelor de impozit pe salarii, fond CAS, fond sănătate şi şomaj, proporţional cu diferenţele salariale; a fost obligată intimata la plata indemnizaţiei de concediu de odihnă pentru anii 2003, 2004 şi 2005; la plata indemnizaţiei pentru incapacitate de muncă aferentă lunilor octombrie şi noiembrie 2005 şi în continuare la plata indemnizaţiei până la încetarea incapacităţii de muncă; a fost obligată intimata să anuleze înscrierile făcute în carnetul de muncă privind modificările unilaterale ale salariului; au fost respinse capetele de cerere privind obligarea intimatei la plata amenzii civile şi daune-interese ca prematur introduse; a fost respins ca nefondat capătul de cerere privind plata daunelor morale.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs angajatorul, considerând-o nelegală. Prin decizia nr. 624 din 27 septembrie 2006, Curtea de Apel Galaţi a admis recursul declarat de angajator împotriva sentinţei civile nr. 121 din 6 martie 2006, pronunţată de tribunalul Vrancea, a modificat în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, a înlăturat menţiunea privind obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale neacordate începând cu luna august 2003 şi la virarea către
bugetul de stat a cotelor pentru impozitul pe salariu, fond CAS, fond sănătate şi şomaj proporţional cu diferenţele salariale, a înlăturat menţiunea privind obligarea pârâtei la anularea înscrisurilor făcute în carnetul de muncă referitor la modificările unilaterale ale salariului şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
Au fost avute în vedere următoarele considerente: contestatorul U.O. a fost salariatul intimatei-recurente conform contractului individual de muncă din 1 aprilie 2003, contract semnat de ambele părţi: angajator şi angajat. Anterior acestei date, contestatorul a avut încheiat un contract de colaborare (convenţie civilă) cu intimata începând cu data de 1 septembrie 1994, prin care se stabileau şi condiţiile de retribuire pentru prestată. Potrivit contractului individual de muncă încheiat între părţi, s-a stabilit ca contestatorul să aibă un salariu de bază lunar în sumă de 2.500.000 ROL. Nu există niciun alt document din care să rezulte că contestatorului i s-ar fi stabilit prin negociere un alt salariu de bază decât cel menţionat în contractul individual de muncă mai sus menţionat şi că s-ar fi negociat un salariu de 30.056.224 ROL, aşa cum susţine contestatorul şi a reţinut şi instanţa de fond.
Veniturile menţionate în carnetul de muncă, cât şi cele înscrise în fişa fiscală pentru anii 2003 şi 2004 sunt veniturile realizate lunar de către contestator, urmare a îndeplinirii unor sarcini de serviciu şi încadrării în nişte parametrii stabiliţi de angajator după sistemul stabilit anterior prin convenţia civilă, contract de colaborare, conform borderourilor de cheltuieli întocmite lunar de către acesta şi un salariu de bază ncgociat, dovada fiind fluctuaţia cuantumului acestuia, această fluctuaţie fiind şi înainte de 1 august 2003, pentru că, de exemplu, conform fişei fiscale pentru luna martie 2003, a primit suma de 24.676.666 ROL net, pentru luna aprilie 2003 suma de 33.616.66 ROL net, pentru luna mai 2003 suma de 33.844.999 ROL net, pentru luna iulie 2003 suma de 37.476.666 lei net. Or, dacă avea un salariu negociat brut de 30.056.224 ROL, trebuia să primească, anterior datei de 1 august 2003, un salariu net cu mult mai mic, având în vedere impozitele şi taxele reţinute, şi trebuia să fie constant ca sumă.
Susţinerea contestatorului, că ar fi semnat în alb contractul individual de muncă, nu a putut fi primită, pentru că salariatul nu a făcut nicio dovadă în acest sens, nota internă din 24 ianuarie 2003 nefacând dovada că în contractul transmis spre semnare nu ar fi existat salariul negociat, iar dacă ar fi făcut acest lucru, este culpa lui şi şi-a asumat un risc. De altfel, contestatorul, din 1 august 2003 şi până la conce-
dicrca sa, nu a contestat drepturile băneşti primite, care erau calculate pe baza borderourilor lunare trimise de el.
Instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 16 alin. (2) C. muncii, pentru că există un contract individual de muncă încheiat, nu se contestă prestarea muncii, nu se contestă primirea unor sume de bani rezultat al prestării muncii, singurul lucru în discuţie fiind salariul negociat de 30.056.224 ROL care nu a fost dovedit cu nimic. Menţionarea atât în adeverinţa sa de salarizare din 4 noiembrie 2004, cât şi în cea privind stagiul de cotizare pentru casa de pensii (din 7 iunie 2006) a veniturilor brute realizate, de asemenea nu dovedeşte că s-ar fi negociat un salariu de bază, ci faptul că primea o retribuţie lunară conform unor criterii stabilite cu recurenta-intimată, contes-tatorul fiind plătit practic în funcţie de realizările avute şi încadrarea într-un anumit plafon de cheltuieli. Faptul că în cauză contestatorul avea sau nu norma întreagă nu are nicio relevanţă, pentru că el solicită un drept salarial pretins negociat.
Dacă contestatorul a negociat un salariu de bază brut de 30.056.224 ROL, atunci cum explică faptul că în luna aprilie 2003 a primit brut 40.209.314 ROL, 40.456.161 ROL pe mai 2003 şi 45.477.910 ROL pe iunie 2003, conform carnetului de muncă, pentru că nu a menţionat că în aceste luni ar fi negociat un salariu de bază brut mai mare decât cel din luna martie 2003.
Toate aceste menţiuni din actele mai sus menţionate dovedesc că, deşi avea un salariu de bază brut negociat cu recurenta-pârâtă de 2.500.000 ROL lunar, conform contractului individual de muncă, în realitate contestatorul primea o serie de „bonusuri” la salariul de bază, în funcţie de anumiţi indicatori stabiliţi cu recurenta: numărul de comisioane realizate şi încasări efectuate, km parcurşi, plafonul de cheltuieli realizate, recurenta având ca obiect de activitate: curierat, transport şi livrare mărfuri la domiciliu, serviciu de mesagerie, transport bunuri în regim de taxi, sistem de retribuire, confirmat ulterior de contractul colectiv de muncă pe 2005. Or, contestatorul, cu cât realiza mai multe deplasări, mai multe servicii şi cât mai puţine cheltuieli, primea o cotă mai mare din veniturile realizate sub formă de salariu.
Sub aspectele menţionate, hotărârea instanţei de fond este
nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii. In atare condiţii, în mod greşit instanţa de fond a dispus obligarea recurentei-intimate la plata unor drepturi salariale neacordate începând cu luna august 2003 şi, implicit, la virarea către buget a cotei de CAS ctc., cât şi obligarea recurentei la anularea înscrisurilor făcute în carnetul de muncă privind
modificările unilaterale ale salariului, întrucât, deşi în carnetul de muncă trebuia înscris numai salariul de bază stabilit conform contractului individual de muncă, s-au înscris lunar veniturile salariale realizate.
Susţinerile recurentei cu privire la faptul că în mod greşit instanţa de fond a constatat nulitatea deciziei de concediere nr. 597/2006 nu au putut fi primite, întrucât nu s-a dovedit necesitatea concedierii acestuia şi nici reducerea efectivă de posturi la punctul de lucru F al recurentei. Potrivit contractului colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2005-2006 (art. 79), la aplicarea efectivă a reducerii de personal vor fi avute în vedere o serie de criterii minimale. Susţinerea recurentei, că instanţa nu are competenţa de a verifica îndeplinirea acestor criterii şi că aceasta este numai atributul exclusiv al conducerii societăţii, este contrară prevederilor contractului colectiv la nivel naţional, instanţa putând verifica măsura dispusă sub toate aspectele de nelegalitate. Or, instanţa de fond, chiar lăsând la o parte hotărârea nr. 13 din 10 ianuarie 2006 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, a reţinut corect că concedierea contestatorul ui a fost abuzivă, că, dacă măsura dispusă era justificată, ea putea fi luată faţă de ceilalţi salariaţi cu o vechime în muncă mult mai mică decât a contestatorului, cu vârsta mult mai mică decât a acestuia.
Nu a putut fi primită nici motivarea recurcntei, în sensul că contestaţia ar fi lipsită de interes şi lipsită de obiect, din moment ce contestatorului i s-a emis decizia nr. 125 din 14 martie 2006 asupra capacităţii de muncă şi că, în baza acesteia, s-a emis decizia nr. 408 din 1 aprilie 2006 de încetare raport de muncă în baza art. 56 lit. d) C. muncii, întrucât această decizie nu este decizie de pensionare de invaliditate conform Legii nr. 19/2000, ci o decizic prin care se constată un grad de invaliditate, contestatorul putând renunţa la aceasta.
In ceea ce priveşte concediul de odihnă neefectuat, dreptul contestatorului la indemnizaţia de concediu este justificată, el fiind un drept legal, cuvenit atât timp cât se dovedeşte că nu a fost acordat. Recurenta are obligaţia programării concediilor de odihnă ale salariaţilor şi salariatul este şi el obligat să-l efectueze. Or, nefacându-se dovada efectuării lui în natură, recurenta are obligaţia să-l despăgubească pe salariat cu indemnizaţia de concediu la care ar fi avut dreptul.
Având în vedere cele menţionate mai sus, curtea a apreciat că recursul declarat de angajator este fondat.
împotriva deciziei nr. 624 din 27 septembrie 2006 a Curţii de Apel Galaţi a formulat contestaţie în anulare contestatorul U.O., invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. A arătat că
instanţa de recurs a admis recursul înlăturând obligaţia angajatorului de a achita drepturile salariale privind orele suplimentare şi a omis din greşeală să cerceteze şi motivele de modificare. Deşi la fond s-au acordat drepturile salariale reprezentând munca suplimentară, instanţa de recurs a respins plata acestor drepturi în rejudecare, fară să motiveze în hotărâre această decizie, deoarece nu a cercetat motivele de modificare a sentinţei civile nr. 121/2006, fiind astfel încălcate norme de procedură.
Analizând contestaţia în anulare promovată în baza dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. şi prin prisma excepţiilor invocate, curtea a constatat că este inadmisibilă, pentru următoarele considerente: în primul rând, excepţia lipsei de interes invocată de intimată nu este întemeiată, deoarece orice parte în dosarul de recurs poate uza de promovarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare şi deci nu se poate afirma că nu avea un interes, atât timp cât îşi exprimă o nemulţumire faţă de o decizie pronunţată în recurs. In al doilea rând, s-a apreciat ca fiind neîntemeiată şi excepţia tardivităţii formulării contestaţiei în anulare, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 319 alin. (2) C. proc. civ., împotriva hotărârilor irevocabile care se aduc la îndeplinire pe cale de silită se poate face contestaţie oricând înainte de începutul executării. Or, intimata nu a făcut dovada că a început executarea silită, astfel că prezenta contestaţie se poate facc oricând înainte de începutul executării silite.
Insă este întemeiată excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare invocată de către intimată. Astfel, contestatorul a invocat dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că nu s-ar fi cercetat vreunul din motivele de modificare a sentinţei civile nr. 121/2006 a Tribunalului Vrancea. Acest articol prevede că hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-1 numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare. Or, acest motiv de recurs nu poate fi invocat decât de către recurentul căruia i s-a admis recursul în parte sau i s-a respins.
In cauza de faţă, recursul a fost promovat de către intimată, şi nu de către contestatorul U.O.
In realitate, contestatorul critică motivarea instanţei de recurs şi soluţia dată de aceasta unui capăt de cerere. Or, prin calea contestaţiei în anulare nu se pot invoca din nou motive ce ţin de fondul cauzei, întrucât s-ar transforma în „recurs la recurs”, ceea ce este inadmisibil, şi s-ar aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice.
Invocarea de către partea intimată în cadrul dosarului de recurs a faptului că nu este cercetat un motiv de modificare sau nu este motivată decizia este inadmisibilă faţă de condiţiile art. 318 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ.
în consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ., a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia în anulare.
Nu s-a putut reţine excepţia privind exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale invocată de către intimată, deoarece nu s-a dovedit o rea-credinţă din partea contestatorului, pentru a putea fi întrunite condiţiile prevăzute de art. 723 C. proc. civ., iar promovarea unor diverse acţiuni împotriva aceluiaşi intimat sau introducerea unei plângeri penale nu este opozabilă în prezenta cauză.
Dreptul la liberul acces la instanţă şi la petiţie este recunoscut de altfel atât de către României, cât şi de către practica C.E.D.O., prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, astfel încât a fost respinsă această excepţie ca nefondată.
