Prin sentinţa civilă nr. 302/2011 pronunţată în dosar nr. 2631/208/2008, instanţa a admis contestaţia la silită formulată de debitoare urmărită Societatea CC, în contradictoriu cu Administraţia Finanţelor Publice X prin DGFP X. şi a anulat titlul executoriu emis la 1 octombrie 2008 pentru suma de 131791 lei, somaţia emisă sub nr. X pentru aceeaşi sumă, precum şi executarea silită ce face obiectul dosarului de executare nr. 2019/2008.
Deliberând, constată:
Prin contestaţia înregistrată la această instanţă sub nr. 2631/208/21 octombrie 2008, debitoarea urmărită – Societatea CC, a solicitat anularea somaţiei de plată nr. 11/40/4/2008/1449 şi a titlului executoriu emis pentru suma de 131.791 lei de către X.
În motivarea contestaţiei la executare silită debitoarea urmărită arată că din conţinutul somaţiei de plată nu rezultă în detaliu ce reprezintă sumele calificate drept debite de către organul emitent, perioadele de timp în care s-au acumulat aceste sume, şi nici documentele avute în vedere la stabilirea cuantumului. Se mai precizează că într-adevăr, societatea a fost supusă unui control fiscal desfăşurat în decursul a 4 ani, şi deşi DGFP X a fost înştiinţată despre controlul „ care nu se mai termină ”, aceasta nu a comunicat contestatoarei nici un punct de vedere. Mai mult decât atât, potrivit balanţei contabile şi bilanţului depuse la AFP X contestatoarea nu ar datora nici o sumă de bani bugetului statului ci dimpotrivă, ar avea de recuperat suma de 16400 lei.
DGFP X a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei. S-a argumentat că în cadrul contestaţiei la executare se pot formula apărări de fond împotriva titlului executoriu, numai în situaţia în care legea nu dispune altfel. Or, potrivit art. 205 din OG 92/2003, debitoarea urmărită putea contesta pe calea unei acţiuni de administrativ decizia de impunere. S-a considerat de către creditoare că atât titlul executoriu cât şi somaţia de plată s-au emis în condiţii de legalitate.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri şi a fost efectuată o expertiză de specialitate, probe din analiza cărora instanţa reţine următoarele:
Potrivit raportului de inspecţie fiscală nr. 1961/30 iunie 2008, în perioada 5 octombrie – 23 noiembrie 2006, 16 februarie 2007 şi 13-18 iunie 2008, s-a efectuat o inspecţie fiscală generală privind modul de calcul şi evidenţierea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate bugetului general consolidat al statului de către Societatea CC. Acţiunea a fost iniţiată în anul 2005 şi s-a desfăşurat la AFP X datorită condiţiilor improprii desfăşurării unui asemenea demers la sediul contribuabilului. În urma finalizării controlului, atât raportul cât şi decizia de impunere nr. 370/30 iunie 2008 au fost „ comunicate” debitoarei în condiţiile art. 44 alin. 2 lit. d din OG 92/2003, prin afişarea pe pagina de Internet ANAF şi la sediul DGFP X. Întrucât debitoarea nu a făcut plata celor 131.791 lei ( termenul de plată stabilit fiind de 20 iulie 2008), la 1 octombrie 2008 a fost emis titlu executoriu pentru această sumă, precum şi somaţia de plată nr. 11/40/4/2008/1449, – ambele documente fiind comunicate contribuabilului. Expertul contabil numit în cauză a apreciat însă că inspecţia fiscală s-a desfăşurat cu încălcarea dispoziţiilor legale
( întinzându-se în realitate pe o perioadă de 6 ani), iar pe cale de consecinţă şi actul administrativ fiscal emis în urma controlului – respectiv decizia de impunere – este lovit de nulitate absolută potrivit art. 43 alin. 3 din OG 92/2003. Totuşi, potrivit suplimentului raportului de expertiză, Societatea CC ar datora bugetului consolidat al statului suma de 16.484 lei.
Aceasta fiind starea de fapt, instanţa urmează a admite contestaţia, din următoarele considerente:
Deşi pe tot parcursul procesului ( şi în cuprinsul concluziilor scrise) debitoarea s-a apărat în sensul că nu i-au fost comunicate Raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere, DGFP X nu a adus în faţa instanţei nici un fel de probă prin care să dovedească îndeplinirea acestei cerinţe legale. Este adevărat că în conţinutul raportului s-a precizat că decizia de impunere a fost publicată pe pagina de Internet a ANAF întrucât „ nu s-a dat curs invitaţiilor şi discuţia finală nu s-a desfăşurat”, dar recurgerea la posibilitatea aplicării disp. art. 44 alin. 2 lit. d din OG 92/2003 este abuzivă, în opinia instanţei. Astfel, potrivit art. 44 comunicarea actului administrativ-fiscal se poate face prin prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal emitent şi primirea actului sub semnătură ( alin. 2 lit. a ); prin emiterea, sub semnătură, a actului administrativ-fiscal de către persoanele împuternicite ale organului fiscal ( alin. 2 lit. b); prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire ( alin. 2 lit. c ); prin publicitate ( alin. 2 lit. d).
Din interpretarea legală, sistematică, a normelor legale expuse rezultă că această comunicare a actelor administrativ-fiscale prin publicitate, prin postarea pe pagina de Internet se face numai în condiţiile în care comunicarea acestora nu a putut fi realizată printr-una din modalităţile stabilite la pct. a) – c) ale art. 44. Este indubitabil că realizarea directă a procedurii de comunicare prin publicitate, fără dovada parcurgerii etapelor anterioare ( organul emitent nu a prezentat nici un fel de dovadă), contravine disp. art. 44 din OG 92/2003. „ Per a contrario”, ar însemna că orice contribuabil, persoană fizică sau juridică, ar trebui să vizualizeze zilnic paginile de Internet pentru a afla dacă s-au emis sau nu acte administrativ-fiscale care să-l vizeze.
Încălcarea dispoziţiilor legale privind comunicarea actelor administrativ-fiscale este, în opinia instanţei, factorul determinant al nerespectării procedurii de instrumentare a executării silite. Această concluzie este firească, pentru că, numai din momentul comunicării respectivelor acte, acestea devin opozabile contribuabilului şi pot produce consecinţe juridice. Cum Raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere au fost comunicate cu nerespectarea dispoziţiilor legale, consecinţa firească este aceea a inopozabilităţii lor faţă de debitoare, în condiţiile art. 45 din OG 92/2003. Continuând raţionamentul logico-juridic, se poate observa că prin necomunicarea legală a titlului de creanţă ( decizia de impunere), acesta nu poate îmbrăca nici forma titlului executoriu
( art. 141 alin. 2 din OG 92/2003), şi ca atare, nu este susceptibil de executare silită.
Procedând în această manieră discreţionară, DGFP X nu numai că a încălcat dispoziţiile Codului de procedură fiscală, dar a adus atingere dreptului contribuabilului de a avea liber acces la justiţie, precum şi dreptului la un proces echitabil, în care ar fi putut reclama condiţiile în care s-a emis titlul de creanţă şi caracterul legal al acestuia.
Aceasta fiind argumentaţia, pentru încălcarea disp. art. 44 şi 141 din OG 92/2003, în temeiul art. 174 alin. 3 din OG 92/2003 se va admite contestaţia. Astfel, se vor anula somaţia de plată, titlul executoriu, precum şi executarea silită însăşi ( aceasta nu poate avea loc în baza unui titlu neopozabil debitorului urmărit ).
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
