Prin sentinţa civilă nr. 131 din 13.11.1998, pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor şi s-a admis, în parte, acţiunea, în sensul obligării uneia dintre pârâte la plata sumei de 222.959.097 lei tarife de cheiaj, 166.277.020 lei-indice de inflaţie şi 18.014.722 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a avut în vedere că reclamanta a încheiat contractul de prestări servicii “intuituu personae”, cu una dintre pârâte, care a achitat o parte din contravaloarea serviciilor.
S-a motivat, de asemenea, că nu există temei al răspunderii solidare a armatorului alături de navlositorul bare-boat, întrucât norma conţinută de art. 501 Cod comercial nu este de ordine publică, iar, potrivit clauzelor din contractul bare-boat, navlositorul şi-a asumat obligaţia achitării tuturor taxelor şi cheltuielilor cu incidenţă la acest contract.
De asemenea, nu poate fi aplicat principiul “creanţa urmează nava” cât timp nu este consacrat în legea comercială română, iar izvorul obligaţiilor litigioase este un contract de prestări servicii.
Prin decizia civilă nr. 37/MF/6.05.1999 a Curţii de Apel Constanţa, a fost respins apelul declarat împotriva hotărârii primei instanţe, ca nefondat.
Curtea a reţinut că natura juridică a contractului de bare-boat este mai apropiată de cea a unei locaţiuni de bunuri, în sensul dispoziţiilor art. 1414-1425 – adaptate însă la dreptul maritim – decât dispoziţiile art. 557-564 Cod comercial, care reglementează contractul de închiriere (navlosire).
Navlositorul – armator bare-boat obţine locaţia navei fară echipaj sau dotarea cu materiale specifice şi îşi asumă obligaţia de a plăti întreţinerea, reparaţiile curente şi accidentale, andocarea, aprovizionarea, navlosirea, asigurarea, taxele portuare şi de trecere prin canale.
în mod corect a reţinut instanţa de fond că dispoziţia cuprinsă în art. 501 Cod comercial este o normă dispozitivă, iar nu de ordine publică, astfel că proprietarul armator, prin clauze exprese, se poate exonera de răspunderea pentru obligaţiile contractate de cel care exploatează nava. »
Potrivit art. 973 Cod civil, “convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”, astfel că nu există temei al răspunderii solidare a armatorului proprietar, care este un terţ, faţă de contractul de prestaţii încheiat între apelantă şi pârâtă-intimată, în calitatea acesteia de subcontractor.
Totodată, nu se poate invoca natura de creanţă privilegiată, în sensul art. 687 Cod comercial, întrucât, pornind de la natura juridică a privilegiului, acesta nu-i conferă creditorului dreptul la o acţiune personală, împotriva proprietarului navei.
De asemenea, privilegiul maritim a fost definit ca un drept real accesoriu, ce conferă titularului un drept de urmărire opozabil erga omnes, în virtutea căruia creditorul poate sechestra sau urmări silit nava şi un drept de preferinţă în cadrul operaţiunii de împărţeală a preţului obţinut prin vânzare.
Mai mult, art. 687 Cod comercial nici nu poate fi invocat ca temei juridic în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, textul de lege având incidenţă în caz de sechestru, urmărire silită a navei sau în caz de împărţeală a preţului obţinut prin vânzarea navei (decizia civilă nr. 37/MF/6.05.1999 a Curţii de Apel Constanţa).
