Reclamanta, S. C. „D“S. R. L. Târgovişte a formulat, în temeiul art. 315 alin. 4şi art. 316 alin. 1 C. pr. civ. coroborat cu art. 296, coroborat cu art. 293 alin. 1 C. pr. civ., o cerere de aderare la recursul pârâtei S. C. „A. “ S. A. Târgovişte, prin care a solicitat admiterea recursului său pentru motivele expuse în cerere, schimbarea în parte a deciziei atacate, în sensul de a se constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din data de 11 mai 1998, ca fiind încheiat prin vicierea consimţământului sub forma violenţei.
Cerea formulată de reclamanta S. C. „D. “ S. R. L. Târgovişte, prin care a solicitat aderarea la recursul pârâtei, a fost depusă tardiv, în raport cu dispoziţiile art. 314 din Codul de procedură civilă, astfel că urmează a fi respinsă.
(Secţia comercială, decizia nr. 3572 din 7 iunie 2001)
CURTEA,
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa la data de 28 iunie 1999, astfel cum a fost precizată, reclamanta S. C. „D.“ S. R. L. Târgovişte a chemat în judecată pe pârâta S. C. „A.“ S. A. Târgovişte, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa în contradictoriu cu aceasta, să dispună anularea contractului de vânzare-cumpă-rare proforma încheiat la data de 11 mai 1998, privind spaţiul comercial situat în Târgovişte, str. Poet G. A., bl. E 2, parter, în suprafaţă de 121,42 mp şi terenul aferent în cotă indiviză de 32,52 mp pentru viciu de consimţământ şi obligarea pârâtei la restituirea avansului în sumă de 370.000.000 lei, cu dobânzile bancare plătite pentru creditul respectiv precum şi la cheltuieli de judecată.
Pârâta S. C. „A.“ S. A. Târgovişte a formulat, la data de 27 decembrie 1999, cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata diferenţei de preţ, până la concurenţa sumei de 1.117.684.700 lei care reprezenta valoarea totală a contractului si din care se achitase numai suma de
370.000.000 lei.
370.000.000 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 943 din 30 noiembrie 1999, Tribunalul Dâmboviţa, a respins acţiunea principală, a admis cererea reconvenţională şi în consecinţă a obligat-o pe reclamanta-pârâtă la plata sumei de
747.684.000 lei către pârâta-reclamantă cu titlu de diferenţă preţ, plus 18.741.847 lei cheltuieli de judecată.
în soluţionarea cauzei instanţa de fond a reţinut că probele de dosar nu au confirmat vicierea consimţământul prin doi, aşa cum a susţinut reclamanta, astfel că afirmaţia pârâtei în sensul că ar opera şi alte oferte pentru cumpărarea spaţiului, nu poate fi considerată ca o cauză de nulitate a convenţiei, potrivit art . 960 C. civ.
Ca o consecinţă a celor arătate mai sus, în sensul că actul de vânzare-cumpărare a spaţiului este valid, a fost admisă cererea reconvenţională a pârâtei, fiind obligată astfel reclamanta-pârâtă la plata sumelor solicitate prin această cerere.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamanta S. C. „D.“ S. R. L. a fost admis prin decizia civilă nr. 1916 din 22 iunie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia comercială (la care a fost strămutată cauza) şi ca urmare, hotărârea tribunalului a fost schimbată in tot în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
Prin aceeaşi decizie, s-a constatat rezilierea contractului de vânzare-cumpărare proforma încheiat între părţi prin acordul acestora şi pârâta S. C. „A.“
S. A. a fost obligată la restituirea sumei de
Totodată a fost respinsă cererea reconvenţională, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă, din probatoriul administrat, inclusiv a depoziţiei martorului audiat în cauză, că pârâta a arătat că reziliază contractul de vânzare-cumpărare în cazul neachitării ratelor, situaţie acceptată de reclamantă şi confirmată de faptul că pârâta nu a chemat-o în judecată pe aceasta, la încetarea plăţilor şi nici nu a mai emis facturi pentru inserarea restului de preţ, astfel că în aceste condiţiuni instanţa de apel a constatat rezilierea contractului de vânzare-cumpărare prin acordul părţilor, considerând că, totuşi, în cauză s-a făcut dovada vicierii consimţământului reclamantei la data încheierii convenţiei.
Ca urmare, cererea reconvenţională a fost respinsă întrucât, aşa cum s-a arătat, în cauză s-a constatat că operează rezilierea convenţiei de vânzare-cumpărare prin acordul părţilor şi deci că în această situaţie se impune restituirea prestaţiilor.
împotriva deciziei instanţei de apel, a declarat recurs pârâta S. C. „A.“ S. A. Târgovişte care susţine că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, deoarece rezilierea contractului de vânzare-cumpărare proforma prin acordul părţilor a fost invocată ca temei al acţiunii pentru prima dată cu ocazia punerii concluziilor în apel, arătând în continuare că în raport de dispoziţiile art. 294 C. pr. civ. soluţia este criticabilă deoarece instanţa nu mai putea în apel să schimbe temeiul cererii iniţiale, prin care s-a solicitat cu totul altceva şi anume anularea convenţiei pentru viciu de consimţământ şi preţ neserios, sau anularea convenţiei pentru viciu de consimţământ în conformitate cu dispoziţiile art. 953 şi 960 din Codul civil şi alte motive de aceeaşi natură care în esenţă tindeau la anularea convenţiei şi nu la constatarea rezilierii contractului de vânzare-cumpă-rare, soluţie care a condus la respingerea cererii sale reconvenţionale nejustificat.
De asemenea se mai susţine că, chiar dacă s-ar reţine că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a spaţiului pârâta ar fi folosit violenţa manuală’* (insuflarea unei temeri) care ar fi fost de natură să influenţeze consimţământul reclamantei, aceasta nu putea conduce la rezilierea convenţiei, fără dispoziţiile art. 959 C. civ., care prevăd că după încetarea violenţei (în cazul că aceasta ar fi existat) convenţia s-a aprobat expres.
Totodată se mai susţine că, în mod discutabil instanţa a constatat că încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ., care consacră putere de lege convenţiilor legal făcute, rezilierea contractului de vânzare-cumpărare reţinând consimţământul mutual al pârâtei la rezilierea contractului de vânzare-cumpărare care în realitate nu a existat, din moment ce în toată corespondenţa purtată cu reclamanta, a precizat că nu este de acord cu rezilierea, întrucât activul vândut a făcut obiectul unei cumpărări irevocabile.
Ca temei de drept, au fost invocate dispoziţiile art. 294 C. pr. civ. şi art. 969 alin 2 din Codul civil, cu referire la art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, adică greşita aplicare a legii, precum şi dispoziţiile art. 304 din acelaşi cod.
în consecinţă pârâta solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei.
Se constată că reclamanta S. C. „D.“ S. R. L. Târgovişte a formulat în temeiul art. 315 alin. 4 şi art. 316 C. pr. civ. coroborat cu art. 296 coroborat cu art. 293 alin. 1 C. pr. civ. (astfel cum a fost modificat prin O. U. G. nr. 138/2000) o cerere de aderare la recursul pârâtei S. C. „A.“ S. A. Târgovişte, prin care solicită admiterea recursului său pentru motivele expuse în cerere, schimbarea în parte a deciziei atacate, în sensul de a se constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din data de 11 mai 1998, ca fiind încheiat prin vicierea consimţământului sub forma violenţei cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei civile nr. 1916/2000 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia comercială.
Totodată mai solicită petenta-reclamantă respingerea motivelor de recurs invocate de recurenta-pârâtă şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
Recursul pârâtei este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că, între reclamanta în calitate de locatar şi pârâtă în calitate de locator s-a încheiat la data de 26 ianuarie 1998 contractul de închiriere nr. 1891/1998 (fila 5-8 dosar nr. 4534/1999) pe o durată de 1 an (art. 3) în care părţile au prevăzut drepturile şi obligaţiile reciproce, precum şi sancţiunile aplicabile în cazul
nerespectării acestora iar la art. 16 lit. j au inserat clauza potrivit căreia chiriaşul va părăsi spaţiul, în momentul în care proprietarul vinde acest imobil unei persoane fizice sau juridice.
După ce reclamanta, în calitate de chiriaş, a investit sume importante, pentru amenajarea spaţiului, la scurt timp, respectiv la data de 11 nai 1998, pârâta a prezentat spre semnare contractul de vânzare-cumpărare a spaţiului cu terenuri aferente, susţinând că are oferte de vânzare şi, ca atare, cum în contractul de închiriere s-a prevăzut că, într-o astfel de situaţie, chiriaşul părăseşte spaţiul, reclamanta a fost nevoită, întrucât investiţiile erau amortizate într-o foarte mică măsură şi avea importante mărfuri în stoc, să accepte vânzarea-cumpă-rarea imobilului, la preţul impus de vânzător, ulterior acesta neputând face vreo dovadă în legătură cu ofertele pe care a pretins că le are, cu privire la vânzarea spaţiului în litigiu.
Această ultimă situaţie, adică lipsa unor dovezi în sensul arătat, a determinat reclamanta să considere că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare consimţământul său a fost viciat, motiv pentru care a solicitat anularea convenţiei, cerere respinsă de tribunal.
Ulterior, în apelul reclamantei, instanţa de apel a constatat rezilierea contractului proforma încheiat de părţi prin acordul acestora şi a obligat pârâta să restituie sumele încasate cu titlu de preţ, respingând totodată cererea reconvenţională.
Soluţia instanţei de apel este nelegală.
Potrivit art. 294 C. pr. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
în speţă se constată că, instanţa de apel a luat în examinare cu ocazia soluţionării apelului reclamantei o cerere nouă formulată de aceasta privind constatarea rezilierii contractului de vânzare-cumpărare, care nu a fost pusă niciodată în discuţie în faţa instanţei de fond, schimbând astfel atât cauza cât şi obiectul acţiunii prin care reclamanta a solicitat constant anularea contractului de vânzare-cumpărare proforma din 11 mai 1998, pentru viciu de consimţământ (constând în folosirea unor manopere viclene din partea pârâtei pentru determinarea reclamantei să încheie acest contract) şi nu constatarea rezilierii aceluiaşi contract.
Este adevărat că, în motivele de apel, reclamanta s-a referit şi la o eventuală reziliere a contractului în care scris a solicitat completarea probelor cu depoziţia unui martor, dar în finalul acestora a solicitat tot anularea contractului de vânzare-cumpă-rare amintit pentru viciu de consimţământ.
Pe cale de consecinţă, soluţionând apelul, cu încălcarea dispoziţiilor imperative precitate, instanţa de apel a pronunţat o soluţie criticabilă din moment ce a examinat cauza într-un alt cadru procesual celui care a făcut obiectul acţiunii la instanţa de fond, adică anularea contractului de vânzare-cumpărare a spaţiului în litigiu, pentru viciu de consimţământ, ceea ce atrage nelegalitatea hotărârii.
în ceea ce priveşte cererea formulată de reclamanta S. C. „D.“ S. R. L. Târgovişte, prin care
aceasta solicită aderarea la recursul pârâtei se constată că aceasta a fost depusă tardiv, în raport de dispoziţiile art. 134 din şi pe cale de consecinţă urmează a fi respinsă ca atare.
Aşa fiind, urmează a se admite recursul pârâtei şi a se modifica decizia atacată în sensul respingerii apelului reclamantei împotriva sentinţei primei instanţe.
în temeiul art. 274 C. pr. civ. intimata-reclamantă S. C. „D.“ S. R. L. Târgovişte va fi obligată să plătească recurentei pârâte S. C. „A.“ S. A. Târgovişte suma de 21.091.840 lei cheltuieli de judecată în recurs.
NOTĂ
Soluţia pronunţată în speţă cu privire la unul din recursurile declarate, introduce în peisajul dreptului procesual civil o instituţie juridică nouă, nereglementată ca atare, aceea de „aderare la recursul” declarat de una din părţi.
Cererea de „aderare la recurs” nu a fost judecată pe fondul ei, ci a fost respinsă ca tardiv introdusă cu trimitere la dispoziţiile art. 134 C. pr. civ. Apreciindu-se că a fost depăşită prima zi de înfăţişare pentru depunerea unei astfel de cereri, rezultă implicit că instanţa supremă a considerat ca admisibilă „aderarea la recurs.”
Soluţia este eronată şi are la bază o interpretare greşită a prevederilor art. 316 C. pr. civ., conform cărora „dispoziţiile de procedură privind’judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs.”
Trimiterea pe care acest text de lege o face la regulile după care se desfăşoară judecata în apel nu înseamnă decât că se aplică în mod corespunzător în recurs, dispoziţiile şi instituţiile care sunt compatibile cu această fază a procesului.
Nu este posibil ca, printr-o interpretare extensivă, o formă de exercitare a apelului (aderarea la,apel) să poată fi considerată ca aplicabilă şi în recurs, unde să devină „aderarea la recurs.”
în ce priveşte aderarea la apel, denumită în doctrină şi apelul incident, ea a fost introdusă în C. pr. civ. prin O. U. G. nr. 138/20002 şi a reprezentat o revigorare a unei instituţii procesuale mai vechi3, aceeaşi fiind şi situaţia apelului provocat.
Astfel, în Titlul iv al Cărţii II din Codul de procedură civilă – care priveşte calea de atac a apelului -, au fost reglementate, pe lângă apelul principal, alte două variante de apel, respectiv, cel numit în doctrină incident (aderarea la apel, conform art. 293 C. pr. civ.) şi apelul provocat (art. 293^1 şi C. pr. civ.).
Aderarea la apel reprezintă o cerere incidentă care se grefează pe cererea de apel principal, justificată în situaţia în care partea potrivnică a exercitat calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe – hotărâre care din punct de vedere al intimatului nu era defavorabilă, dar sub rezerva ca nici cealaltă parte să nu exercite apelul.
în practică, instituţia îşi poate dovedi utilitatea prin împiedicarea introducerii apelurilor in scop de şicană, dată fiind posibilitatea recunoscută intimatului de a solicita şi el, după împlinirea termenului de apel, reformarea hotărârii atacate (pentru ipoteza în care a căzut parţial în pretenţii).
Atunci când judecata în primă instanţă a opus mai mult de două părţi, se poate întâmpla ca intimatul să aibă interesul de a îndrepta cererea sa de apel împotriva altei părţi decât apelantul sau de a extinde judecata în contradictoriu cu o altă parte care a figurat în proces la prima instanţă, dar care nu a dobândit încă poziţia procesuală de apelant.
Aceasta este instituţia apelului provocat, care presupune deci, atragerea la judecată în faţa instanţei de apel a unor părţi de la judecata în primă instanţă şi care nu erau vizate de apelul principal, spre deosebire de apelul incident care este îndreptat, în principiu, contra apelantului, deci menţine cadrul procesual din punct de vedere al părţilor aşa cum a fost fixat prin cererea de apel principal.
Rezultă deci, că „aderarea la apel” şi „apelul provocat” sunt instituţii juridice cu o reglementare riguroasă şi strictă, trimiterea pe care dispoziţiile art. 316 C. pr. civ. o fac la normele de la judecata în apel neputând fi înţeleasă şi cu referire la prevederile art. 293 şi 293^1 C. pr. civ.
Dispoziţiile prevăzute în materie de recurs se completează în mod corespunzător cu cele prevăzute de lege în materie de apel, dar în măsura în care acestea sunt compatibile.
Astfel, apelul aste o cale de atac devolutivă, ceea ce înseamnă posibilitatea ca pe baza probatoriului administrat să se stabilească o altă situaţie de fapt, raportat la care să se aplice normele legale incidente.
Limitele reluării judecăţii asupra chestiunilor de fapt şi de drept dezbătute la prima instanţă, sunt fixate în faza apelului de regulile „tantum devolutum quantum appellatum” (se devoluează ceea ce s-a apelat) şi „tantum devolutum quantum iudicatum” (este supus devoluţiunii ceea ce s-a judecat).
în recurs însă, se realizează un control sub aspectul legalităţii, calea de atac nu este devolutivă8, iar criticile nu pot fi analizate decât în limita cazurilor expres reglementate de dispoziţiile art. 304 pct. 1-10 C. pr. civ.
De asemenea, în ce priveşte termenul înăuntrul căruia pot fi formulate motivele în cele două căi de atac, reglementarea este diferită. Pentru faza apelului, dispoziţiile art. 287 alin.
2 C. pr. civ. recunosc posibilitatea formulării şi depunerii lor până la prima zi de înfăţişare.
Dimpotrivă, recursul trebuie motivat prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs (art. 303 alin. 1 C. pr. civ.), sub sancţiunea nulităţii acestuia (art. 306 alin. 1 C. pr. civ.), dar cu rezerva posibilităţii invocării unor motive de ordine publică.
Referitor la termenul de exercitare a căii de atac, acesta curge, în principiu, de la data comunicării hotărârii, cu posibilitatea înlocuirii actului procedural al comunicării prin alte acte procedurale (expres indicate de lege), în temeiul principiului echipolenţei – conform art. 284 alin. 2 şi 3 C. pr. civ., aplicabile în mod corespunzător în faza recursului, potrivit art. 301 C. pr. civ.
O particularitate apare în ce priveşte termenul de exercitare a apelului incident întrucât, deşi legea nu stabileşte un anumit termen în acest sens, o durată determinată implicit decurge din fixarea anumitor condiţii temporale pentru aderarea la apel, anume între data comunicării către intimat a unei copii de pe apelul principal – cum prevede art. 289 alin. 2 C. pr. civ. – şi prima zi de înfăţişare, cum prevede art. 293 C. pr. civ.9
Aceeaşi este situaţia pentru apelul provocat (potrivit art. 2931 C. pr. civ. teza ultimă, art. 293 C. pr. civ. se aplică în mod corespunzător).
Rezultă că, în reglementarea apelului şi recursului, există dispoziţii asemănătoare şi altele diferite, care decurg din chiar natura diferită a celor două căi de atac – una ordinară şi devolutivă, alta extraordinară, permiţând un control esenţialmente de legalitate.
De aceea, întregirea procedurii recursului cu norme de la judecata în apel se poate face în măsura în care regulile respective nu sunt potrivnice sau incompatibile între cele două faze procesuale.
Mai mult, aplicarea prevederilor din materia apelului nu exclude incidenţa unora dintre regulile stabilite pentru judecata în primă instanţă (şi care se aplică, de aitfel, şi în faza apelului, conform art. 289 C. pr. civ.), cum sunt, de exemplu, regulile referitoare la citare, la întocmirea încheierilor de şedinţă, la pronunţarea şi redactarea hotărârii.
Chiar dacă nu în fond, soluţionarea recursului presupune o judecată, iar într-o astfel de judecată pot apărea incidente, unele comune diverselor etape din derularea procesului – şi supuse soluţionării după aceleaşi reguli -, altele specifice recursului. Din categoria primelor pot fi exemplificate recuzarea, incompatibilitatea, verificarea înscrierii în fals. Din categoria secundelor, greşita alcătuire a instanţei, producerea de probe noi, altele decât înscrisurile10.
A aprecia că dispoziţiile art. 316 C. pr. civ. pot semnifica şi o trimitere la dispoziţiile art. 293 şi 2931 C. pr. civ. – care să se aplice în mod corespunzător în faza recursului – înseamnă
o ignorare a deosebirilor de natură şi regim ale celor două căi de atac şi extinderea, prin analogie, a unor instituţii incompatibile cu etapa procesuală a recursului.
Această interpretare ar însemna, totodată, introducerea unor noi căi de atac – „aderarea la recurs” şi „recursul provocat” – care nu sunt reglementate ca atare de dispoziţiile Codului de procedură civilă.
Textelor de lege li s-ar da astfel, nu o interpretare strictă, specifică normelor de procedură civilă, ci o interpretare extensivă, nepermisă.
Rezultă că la pronunţarea soluţiei şi prin luarea în considerare a unei cereri de „aderare la recurs” – care nu a fost analizată pe fondul ei pentru că a fost apreciată ca depusă tardiv (cu depăşirea primei zile de înfăţişare) şi nu pentru că era inadmisibilă -, instanţa de recurs a interpretat si aplicat greşit dispoziţiile art. 316 C. pr. civ.
