(Judecătoria Bistriţa – secţia civilă, sentinţa civilă nr. 6251/29. 11. 2010 pronunţată în dosarul nr. 5220/190/2010).
Relaţia familială nu se limitează în mod exclusiv la raportul dintre minor şi părinţii săi naturali, ci este şi relaţia care se creează între un copil şi o persoană care îl are în grijă şi care se poate stabili pe baza unor element juridice. “Dependenţa” – tradusă ca o coabitare îndeplungată – minorului care a locuit o lungă perioadă de timp cu o persoană cu care nu are legătură de rudenie sangvină este circumscrisă noţiunii de “viaţă de familie”, Curtea înţelegând prin “rude” familia în sens larg, în accepţiunea non juridică a noţiunii. Sentimentul şi noţiunea de familie sunt noţiuni care se definesc în mod subiectiv de către persoana implicată în mod direct, actul formal, respectiv actul juridic nefiind elementul care să determine în mod singular şi determinant această noţiune.
Prin cererea înregistrată iniţial la Judecătoria Bistriţa ca cerere de intervenţie reclamanta IM a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta DEI, instituirea măsurii plasamentului familial la bunica paternă IM, pentru minora IA, fiica lui IOI (decedat) şi a pârâtei DEI.
În motivarea cererii, s-a susţinut că minora a fost încredinţată spre creştere şi educare tatălui prin sentinţa civilă nr. 1812/2006 a Judecătoriei Bistriţa, hotărâre în care s-a reţinut că pârâta nu are condiţii de creştere şi educare a minorei. Condiţiile mamei nu s-au îmbunătăţit în nici un fel, ci dimpotrivă aceasta nu are un domiciliu stabil şi nu are un loc de muncă.
În susţinerea cererii de plasare a copilului la bunică s-au invocat prevederile art. 54 şi art. 60 alin. 3 din Legea nr. 272/2004, care acordă prioritate plasamentului în familia extinsă, art. 56 din aceeaşi lege care acordă posibilitatea instituirii plasamentului şi pentru copilul care, din motive neimputabile părinţilor, nu poate fi lăsat în grija acestora, precum şi împrejurarea că reclamanta, în calitate de bunică paternă, are condiţii materiale şi morale pentru creşterea şi educarea Andreei, precum şi o bună relaţie afectivă cu aceasta.
S-a menţionat că Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi de Protecţie a Copilului a făcut demersuri şi cercetări pentru luarea măsurii plasamentului, însă în urma refuzului mamei naturale a copilului, doar instanţa de judecată este în măsură să ia o astfel de măsură.
Ulterior, reclamanta şi-a extins acţiunea solicitând citarea în cauză şi a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Bistriţa-Năsăud.
În cauză, a formulat o cerere de intervenţie în interes propriu şi numita ILC, solicitând luarea măsurii plasamentului către intervenientă a minorei IA.
În motivarea cererii, intervenienta a învederat că a fost căsătorită cu tatăl fetiţei şi că de la vârsta de 9 ani s-a ocupat de creşterea şi educarea acesteia, iar între ele s-a realizat o legătură de afecţiune ca între mamă şi fiică. Şi după decesul tatălui minorei, tot intervenienta s-a ocupat de creşterea şi educarea minorei. La domiciliul intervenientei este creat un mediu familial în care minora are toată afecţiunea şi preocuparea acesteia pentru o bună îngrijire.
Schimbarea mediului familial i-ar crea minorei o traumă psihică. Deşi bunica paternă doreşte ca minora să-i fie încredinţată în plasament familial, o astfel de măsură nu ar fi în interesul acesteia deoarece între fetiţă şi bunică nu s-a creat o legătură de afecţiune suficient de puternică care să justifice luarea acestei măsuri şi să o determine pe minoră să o accepte.
S-a învederat că legătura de rudenie cu minora nu este suficientă pentru luarea acestei măsuri, atâta vreme cât minora nu doreşte să părăsească familia în care a crescut până în prezent.
Intervenienta a susţinut faptul că situaţia existentă în prezent şi dorinţa minorei de rămâne în familie, justifică interesul său de a promova cererea de intervenţie.
În drept au fost invocate prevederile art. 55, art. 56 lit. b, art. 60 alin. 3 lit. a şi art. 61 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, precum şi art. 49 şi urm. din Codul de procedură civilă.
Pârâta DGASPC BN, legal citată, şi-a delegat reprezentat în instanţă, nu a depus întâmpinare, însă a depus raportul asupra anchetei psihosociale.
Prin cererea de intervenţie formulată pentru termenul de judecată din data de 13. 07. 2010, ILC a solicitat instanţei să dispună respingerea acţiunii formulate de către reclamantă ca fiind nefondată.
Pentru termenul de judecată din data de 11. 10. 2010 a formulat cerere de intervenţie în interes propriu numita IM, prin care a solicitat instanţei să respingă acţiunea introductivă şi să dispună încredinţarea minorei IA în favoarea sa, fără obligarea pârâtei la plata unei pensii de întreţinere şi fără cheltuieli de judecată.
Se mai învederează că, potrivit art. 103 alin. 2 din Codul familiei, instanţa poate să respingă cererea de înapoiere formulată de părinte, dacă înapoierea este contrară interesului copilului, iar potrivit art. 42 alin. 2 din Codul familiei, copiii pot fi încredinţaţi unor rude, ori unor alte persoane, cu acordul acestora.
Chiar dacă încredinţarea copilului minor în favoarea unei alte persoane decât singurul părinte rămas în viaţă este o măsură excepţională şi, în acest caz, criteriile ce trebuie avute în vedere trebuie să fie legate exclusiv de interesul copilului.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 49 şi urm. Cod procedură civilă şi ale art. 42 şi art. 103 alin. 2 din Codul familiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 272/2004.
În probaţiune, s-au anexat înscrisuri (filele 48 – 58).
Prin precizarea cererii de intervenţie în interes propriu formulată pentru termenul de judecată din 11. 10. 2010, intervenienta ILC a soliciat, în principal să se dispună încredinţarea spre creştere şi educare a minorei IA, născută la 8 martie 1998 către intervenientă, iar în subsidiar respingerea acţiunii formulată de reclamantă ca nefondată,
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma probelor administrate şi a temeiurilor juridice aplicabile, instanţa reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1812/2006 a Judecătoriei Bistriţa, minora IA, a fost reîncredinţată spre creştere şi educare tatălui. În cursul anului 2009, tatăl minorei de decedat şi, urmare a acestui deces, bunica paternă a solicitat reîncredinţarea minorei către ea.
Pornind de la această stare de fapt existentă în cauză, instanţa este învestită să soluţioneze, în dosarul pendinte, trei cereri de reîncredinţare a minorei formulate de către mama naturală, de către bunica paternă şi de către mama vitregă a minorei, soţia părintelui – la data decesului acestuia – căruia minora îi fusese încredinţată.
Pentru a putea soluţiona toate aceste capete de cerere, se impun a fi avute în vedere temeiurile juridice aplicabile în materie.
Primele texte legale reţinute de către instanţă şi consacrate în mod imperativ de către legiuitorul român sunt cuprinse în Legea nr. 272/2004, instanţa reţinând relevante în cauză dispoziţiile art. 2 al. 2 şi 3 din Legea nr. 272/2004 care prevăd că „Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti”. Aceeaşi lege, în art. 6, prevede că „Respectarea şi garantarea drepturilor copilului se realizează conform următoarelor principii:
a) respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
b) egalitatea şanselor şi nea”.
Totodată, având în vedere obiectul şi complexitatea cauzei pendinte, relevante sunt şi dispoziţiile instituite de către legiuitor prin:
a.) art. 14 prevede că:
„(1) copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament.
(2) copilul are dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea, precum şi cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior”.
b.) art. 16 stipulează că:
„(1) copilul care a fost separat de ambii părinţi sau de unul dintre aceştia printr-o măsură dispusă în condiţiile legii are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.
(2) instanţa judecătorească, luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, poate limita exercitarea acestui drept, dacă există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului”.
c.) totodată, art. 24 stabileşte că
„(1) copilul capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte.
(2) în orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluţionarea cauzei.
(3) dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere şi de a primi orice informaţie pertinentă, de a fi consultat, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte.
(4) în toate cazurile prevăzute la alin. (2), opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare şi li se va acorda importanţa cuvenită, în raport cu vârsta şi cu gradul de maturitate a copilului.
(5) orice copil poate cere să fie ascultat conform dispoziţiilor alin. (2) şi (3). In caz de refuz, autoritatea competentă se va pronunţa printr-o decizie motivată.
(6) dispoziţiile legale speciale privind consimţământul sau prezenţa copilului în procedurile care îl privesc, precum şi prevederile referitoare la desemnarea unui curator, în caz de conflict de interese, sunt şi rămân aplicabile”.
d.) art. 30 consacră dreptul copilului, stabilind:
„(1) copilul are dreptul să crească alături de părinţii săi.
(2) părinţii au obligaţia să asigure copilului, de o manieră corespunzătoare capacităţilor în continuă dezvoltare ale copilului, orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor prevăzute în prezenta lege.
(3) părinţii copilului au dreptul să primească informaţiile şi asistenţa de specialitate necesare în vederea îngrijirii, creşterii şi educării acestuia”.
e.) de asemenea, art. 33 prevede că „copilul nu poate fi separat de părinţii săi sau de unul dintre ei, împotriva voinţei acestora, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare şi numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al copilului”.
f.) art. 38 arată că „instanţa judecătorească este singura autoritate competentă să se pronunţe, luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, cu privire la:
a) persoana care exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile părinteşti în situaţia în care copilul este lipsit, temporar sau permanent, de ocrotirea părinţilor săi;
b) modalităţile în care se exercită drepturile şi se îndeplinesc obligaţiile părinteşti;
c) decăderea totală sau parţială din exerciţiul drepturilor părinteşti;
d) redarea exerciţiului drepturilor părinteşti”.
g.) art. 44 din aceeaşi lege stabileşte că:
(1) copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială.
(2) părinţilor sau, după caz, altor reprezentanţi legali le revine în primul rând responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităţilor, cele mai bune condiţii de viaţă necesare creşterii şi dezvoltării copiilor; părinţii sunt obligaţi să le asigure copiilor locuinţă, precum şi condiţiile necesare pentru creştere, educare, învăţătură şi pregătirea profesională”.
Pe de altă parte, art. 44 din Codul familiei prevede că „în cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani…, instanţa judecătorească va putea modifica măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale între părinţii divorţaţi şi copii”.
Conform art. 94 alin. 2 Codul Familiei „instanţa judecătorească va putea mări sau micşora obligaţia de întreţinere, după cum se schimbă mijloacele celui care dă întreţinerea sau nevoia celui care o primeşte.”
De asemenea, potrivit art. 86 alin. 1 şi 3 cu raportare la art. 107 alin. 1 şi art. 97 alin. 1 Codul Familiei, obligaţia de întreţinere există între părinţi şi copii, iar descendentul, cât timp este minor, are drept la întreţinere de la ambii părinţi, oricare ar fi cauza nevoii în care se află. Obiectul acestei obligaţii de întreţinere îl constituie mijloacele necesare pentru creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a minorului.
Dacă întreţinerea este datorată de un părinte pentru un copil, aceasta se stabileşte până la o pătrime din venitul său de muncă, iar pentru trei sau mai mulţi copii, până la jumătate din venituri, astfel după cum rezultă din prevederile art. 94 alin. 3 Codul Familiei.
Trebui reţinute în cauză, de asemenea, şi concluziile reiterate în fiecare cauză de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când a soluţionat cauze având ca temei art. 8 din Convenţie, instanţa statuând că ingerinţa statului în dreptul la viaţa de familie a minorului este justificată atunci când urmăreşte un scop legitim, respectiv protecţia sănătăţii şi dezvoltării copilului. Tot instanţa europeană stabileşte că relaţia familială nu se limitează în mod exclusiv la raportul dintre minor şi părinţii săi naturali, ci este şi relaţia care se creează între un copil şi o persoană care îl are în grijă şi care se poate stabili pe baza unor elemente juridice (cauza Pini, Bertani, Manera şi Atripaldi contra României în care s-a decis că între reclamanţi şi copiii pentru care obţinuseră hotărâri de adopţie, chiar dacă de facto nu a existat o relaţie, există o viaţă familială în sensul art. 8). S-a statuat, în acest sens, că “dependenţa” – tradusă ca o coabitare îndeplungată – minorului care a locuit o lungă perioadă de timp cu o persoană cu care nu are legătură de rudenie sangvină este circumscrisă noţiunii de “viaţă de familie” (hotărârea Soderback), Curtea înţelegând prin “rude” familia în sens larg, în accepţiunea non juridică a noţiunii.
Rezultă, astfel, că o concluzie pertinentă în cauză, este aceea de a se stabili că sentimentul şi noţiunea de familie sunt noţiuni care se definesc în mod subiectiv de către persoana implicată în mod direct, actul formal, respectiv actul juridic nefiind elementul care să determine în mod singular şi determinant această noţiune.
Pe de altă parte, tot această instanţă statuează că analiza trebuie făcută de către instanţă în raport de interesul superior al minorului, sens în care, în estimarea acestuia, este lăsată instanţelor naţionale o marjă de apreciere destul de largă, instanţa naţională fiind, însă, obligată să aducă o minimă motivare a interesului minorului (hotărârea Maniglio – Mathlouthi şi hotărârea Monroy).
Măsura reîncredinţării minorului impune instanţei reaprecirea condiţiilor de care părinţele căruia copilul nu i-a fost încredinţat spre creştere şi educare a avut parte la momentul încredinţării copilului către celălalt părinte.
În practică, reclamanta argumentează în faţa instanţei că motivul promovării acţiunii din dosarul pendinte se regăseşte împlicit în modificarea condiţiilor de care a beneficiat atunci când instanţa a reîncredinţat minora către tatăl său.
Din analiza probalor administrate în cauză a rezultat fără echivoc aspectul că, în prezent, reclamanta este angajată într-o relaţie care poate fi definită ca stabilă, locuind şi convieţuind cu numitul BAI în apartamentul proprietatea copiilor acestuia, apartament asupra căruia deţine un drept de uzufruct viager. Totodată, reclamanta, în baza unei convenţii civile, are un lunar în cuantum de 800 lei.
Ancheta socială dispusă în cauză a lăsat la aprecierea instanţei luarea măsurii de reîncredinţare, fără a face niciun fel de propunere în acest sens, dar precizând că reclamanta deţine condiţii bune de creştere şi educare a minorei.
Totodată, din probaţiunea testimonială administrată în cauză, precum şi din ancheta socială efectuată, a rezultat că bunica paternă, intervenientă în interes propriu, are condiţii bune de creştere şi educare a minorei, realizând un venit de peste 1.000 lei lunar provenit din pensie, între cele două existând o relaţie afectivă bine dezvoltată.
De asemenea, intervenienta în interes propriu IL, a dovedit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 Cod civil, prin probele testimoniale, precum şi prin ancheta socială, că are condiţii optime de creştere şi educare a minorei, că între cele doua există o reală relaţie “mamă – fiică”, concluziile anchetei sociale fiind de încredinţare a minorei către intervenienta în interes propriu IL.
Minora IA, audiată de către instanţă în camera de consiliu, şi-a exprimat vehement dorinţa de a fi încredinţată spre creştere şi educare “mamei sale” care, în opinia sa, este intervenienta IL, motivând că aceasta este persoana care a crescut-o ca o adevărată mamă şi care, în fiecare seară, “îi spune noapte bună şi o sărută pe frunte”.
Astfel, în practică, a rezultat că toate părţile sunt apte, din punct de vedere material şi ambiental, să asigure o creştere şi educare a minorei conformă cu necesităţile acesteia.
Rămâne astfel instanţei ca, urmare a analizării interesului superior al minorei, ţinând cont şi de opinia acesteia exprimată la o vârstă la care această opinie trebuie avută în vedere – respectiv 13 ani – să hotărască asupra persoanei căreia minora îi va fi încredinţată.
Se reţine astfel că, de mai bine de patru ani de zile, minora, prin hotărâre judecătorescă, a fost încredinţată defunctului său tată, căsătorit, la data reîncredinţării, cu intervenienta în interes propriu IL. De la momentul reîncredinţării minorei către tatăl său, mama naturală, reclamantă în cauză, nu a promovat pe rolul instanţelor nicio cerere de reîncredinţare a minorei până la cea care constituie obiect al prezentului dosar. În toată această perioadă, minora a locuit în Bistriţa, împreună cu tatăl său şi cu intervenienta în interes propriu IL, frecventând şcoala în Bistriţa şi legând relaţii de prietenie cu copiii de la şcoală şi din vecini, iar reclamanta locuind în S. Gheorghe împreună cu concubinul său.
În decursul perioadelor în care minora a locuit cu tatăl său şi cu soţia acestuia, intervenienta în interes propriu IL, minora a fost înconjurată de dragostea şi atenţia acestora, până la decesul tatălui, mai apoi doar de intervenienta în interes propriu IL care a fost în permanenţă prezentă fizic în viaţa de fiecare zi a minorei. Mediul social şi familial cu care minora este obişnuită este în Bistriţa, aspect care derivă şi din vârsta fragedă la care a fost reîncredinţată tatălui, adică exact la vârsta la care comportamentul şi personalitatea minorului se formează.
Simpla schimbare a mediului minorei, însă, nu este un element suficient decât dacă se concluzionează că această măsură ar avea consecinţe dăunătoare asupra dezvoltării viitoare a minorului.
Toate probele administrate în cauză au dovedit aspectul că între reclamantă şi minoră relaţia de comunicare şi de afecţiune reciprocă este net inferioară cele existente între intervenienta în interes propriu IL şi minoră. Că este aşa o confirmă inclusiv martorul reclamantei (fila 98), numitul numitul BAI, care a arătat instanţei că, pe durata celor mai bine de doi ani de zile de când reclamanta locuieşte împreună cu el, minora s-a întâlnit mai rar cu mama sa naturală, nevizitând-o pe aceasta niciodată la noul său domiciliu.
Totodată, interogatoriul luat reclamantei, coroborat cu declaraţiile testimoniale şi cu actele medicale depuse la dosar, au relevat asdpectul că reclamanta nu cunoaşte prietenii minorei, mâncarea sa preferată şi nici afecţiunile acesteia, toate fiind, însă, cunoscute de către intervenienta în interes propriu IL.
În speţă, dată fiind experienţa de viaţă a minorei, precum şi vârsta acesteia, instanţa apreciază că minora are gradul de maturitate necesară pentru a înţelege consecinţele opiniei sale referitoare la încredinţarea spre creştere şi educare către intervenienta în interes propriu IL. Împrejurarea că după decesul tatălui său minora a rămas să locuiască cu intervenienta în interes propriu IL demonstrează că minora este mult mai ataşată de aceasta decât de reclamantă, fiind obişnuită cu mediul familial în care a crescut, intervenienta ocupându-se în mod corespunzător de creşterea şi educarea minorei care simte că aceasta este persoana care îi oferă ajutor, sprijin şi înţelegerea de care, prin propriile sale simţuri subiective şi instinctive, are nevoie, acesta fiind mediul care minorei îi asigură stabilitatea de care are nevoie.
Schimbarea anturajului în care minora creşte, a şcolii pe care o frecventează, a persoanei cu care relaţionează în mod optim şi chiar a imobilului în care locuieşte şi pe care îl defineşte ca fiind casa ei ar putea conduce copilul, deja traumatizat de experienţele trăite şi de schimbările la care a fost supus, la suportarea unor consecinţe negative greu sau chiar imposibil de înlăturat.
Pe de altă parte, tot din probaţiunea testimonială, a rezultat că între bunica paternă şi minoră există relaţii foarte bune, minora vizitându-şi des bunica şi, ocazional, rămânând să doarmă peste noapte la aceasta. De reţinut este aspectul că bunica paternă a solicitat, în subsidiar, încredinţarea spre creştere şi educare a minorei către intervenienta în interes propriu IL.
Martorele audiate la cererea acestei interveniente au arătat instanţei că, atunci când minora merge la bunica sa, de educarea acesteia se ocupă în principal fiica intervenientei, sora defunctului tată al minorei.
Acest aspect, însă, nu va impieta asupra drepturilor bunicii paterne de a avea legături personale cu minora în viitor.
Aşa fiind, ţinând cont de opţiunea minorei, de garanţiile morale şi materiale prezentate instanţei de către intervenienta în interes propriu IL, în respectul dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 272/2004 şi art. 42 din Codul familiei, instanţa va respinge cererea reclamantei de încredinţare a minorei, va respinge capătul principal al cererii de intervenţie în interes propriu formulată de către bunica paternă, va admite capătul subsidiar al cererii de intervenţie în interes propriu formulată de către bunica paternă şi va admite cererea intervenientei în interes propriu IL, sens în care va dispune reîncredinţarea minorei IA, născută la data de 08. 03. 1998, spre creştere si educare intervenientei în interes propriu ILC.
Totodată, văzând dispoziţiile legale în acest sens, ţinând cont de acelaşi interes superior al minorei, instanţa va obliga reclamanta să plătească, cu titlu de de întreţinere, suma de 266,66 lei lunar în favoarea minorei IA, născută la data de 08. 03. 1998, începând cu data de 28. 07. 2009, data introducerii acţiunii, până la majorat ori noi dispoziţii.
De asemenea, având în vedere necesitatea păstrării legăturilor între părinţi şi copii lor, în raport de soluţia instanţei privind cererea de reîncredinţare, instanţa va încuviinţa reclamantei legături personale cu minora IA, născută la data de 08. 03. 1998.
Nu trebuie omis din vedere de către minoră şi de către intervenienta în interes propriu IL că legăturile dintre mama biologică şi minoră se impun a fi încurajate şi perpetuate. Altfel, drepturile părintelui căruia minora nu i-a fost încredinţată şi care nu a fost decăzut din drepturile părinteşti ar fi grav încălcate, putând produce majore repercusiuni pentru părţile implicate şi care nu depun toate eforturile pentru asigurarea exercitării acestora.
Restrângerea unui atare drept, garantat atât de prevederile legislaţiei interne, cât şi de art. 8 din CEDO, poate avea loc exclusiv atunci când există motive de protecţie a minorului, motive care, în speţă, nu pot fi invocate. Mama naturală, în speţă reclamanta, nu poate fi „sancţionată” nici de către instanţă şi nici chiar de părţile implicate – minoră, bunica paternă sau intervenienta în interes propriu Ilie Liliana – prin îngrădirea dreptului său de a beneficia de timp cu propriul său copil şi de a încerca să consolideze relaţia cu minora.
În raport de cele anterior expuse, instanţa va stabili, în favoarea reclamantei, următorul program de vizitare: primul şi al treilea sfârşit din fiecare lună, începând de vineri, orele 17,00 şi până duminică, orele 16,00; ? din durata vacanţelor, la începutul acestor vacanţe, urmând ca, de sărbători, minora să petreacă anii pari de Paşti cu reclamanta, iar în anii impari, minora să petreacă Crăciunul cu reclamanta. Reclamanta are dreptul de a lua minora de la domiciliu din Bistriţa, cu obligaţia corelativă de a-l readuce la finalul programului, cheltuielile cu realizarea efectivă a acestui program urmând a fi suportate de către reclamantă.
Văzând dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă şi în respectul principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, instanţa va lua act că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
