Potrivit dispoziţiilor art. 10 pct. 5 din Regulamentul pentru desfăşurarea alegerilor, cvorumul de decizie în materie se raportează la voturile exprimate valabil, nu la numărul participanţilor prezenţi la începutul şedinţei, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 15 din statut, dacă la prima convocare nu s-a întrunit cvorumul necesar, se convoacă a doua adunare, care ia hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenţi, indiferent de numărul acestora.
Instanţa de fond a reţinut de asemenea corect că, împotriva hotărârii pronunţate de comisia de soluţionare a contestaţiei, reclamantele nu au promovat acţiune în justiţie, iar instanţa de apel nu era îndreptăţită în aceste condiţii, să hotărască şi cu privire la acest aspect.
(Secţia comercială, decizia nr. 433 din 29 ianuarie2001)
CURTEA,
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Cluj – Secţia comercială şi de administrativ prin sentinţa civilă nr. 883/ C pronunţată în dosarul nr. 6398/1999 la data de 9 mai 2000, a respins acţiunea formulată de reclamantele S. C. „A. C. I.“ Cluj S. A.; S. C. „T. S.“ S. A.; S. C. „P.“ S. A.; S. C. „F.“ S. A.; S. C. „E.“ S. A.; S. C. „C. T.“ S. A.; S. C. „N. B.“ S. R. L.; S. C. ,A“ S. A.; S. C. „A. P.” S. C. „I. E. A.” S. N. C.; S. C. „B. G.” S. R. L.; S. C. „C.” S. A.; „C. I. M.”; „C. Co.” S. R. L.; S. C. „C. T.” S. R. L.; S. C. „C. N.” S. A.; S. C. „E.”
S. A.; S. C. „I. F.” Cluj; S. C. J. D. C.” S. R. L.; S. C. „L. I.” S. A.; S. C. „M. I.”; S. C. „N.” S. A.; S. C. „N.” S. A.; S. C. „P.” S. A.; S. C. „P. A.” S. R. L.; S. C. „S.” S. R. L.; S. C. „S.” S. R. L.; S. C. „S. A.” S. R. L., S. N. P. „P.” Sucursala Peco Cluj; S. C. „T. I. E.” S. R. L.; S. C. „T. C. I.”; S. C. „I. C. I.’’ S. A.; S. C. „W. T. C.” S. A.; S. C. „M. C.” S. R. L. împotriva pârâtei C. C. I. A.” Cluj.
Prin aceeaşi sentintă s-a luat act că reclamantele S. C. 3 F S. R. L; S. c! „A. P.“ S. R. L.; S. C. „A.“ S. R. L.; „A. P. M.“; „B.“ Sucursala Cluj; B. C. R. -Sucursala Cluj; B. R. D. Sucursala Cluj; S. C. „B.“ S. R. L.; S. C. „C.” S. R. L.; S. C. „E.” S. R. L.; S. C. „M.” S. R. L.; S. C. „M. I.” S. A.; S. C. „P.” S. R. L; S. C. „P. M.” S. R. L.; S. C. „R. 2000.” S. R. L.; S. C. „R.” S. R. L.; S. A. R. „T.”; S. C. „S.” S. R. L.; „S. V. M. B.” S. A.; J.” S. A.; S. C. „T.” S. A.; I. S. C. „T.” S. A. au renunţat la judecată.
Prin acţiunea societăţilor reclamante, înregistrată la 18 mai 1999, s-a cerut să se anuleze rezultatul alegerilor făcute în adunarea generală ordinară a Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Cluj, din data de 29 aprilie 1999 şi să dispună reintegrarea în atribuţii al vechiului colegiu al camerei, în vederea organizării de noi alegeri, cu motivarea că, deciziile luate în Adunarea Generală din 29 aprilie 1999, sunt nelegale, iar candidaţii aleşi, nu au întrunit cvorumul necesar.
în motivarea acţiunii, societăţile reclamante au arătat că adunarea generală ordinară din 29 aprilie
1999 a fost organizată la o a doua convocare, şi-a început lucrările cu un număr de 831 firme prezente, dintr-un total de 1448 firme membre ale C. C. I. A. Cluj.
La primul tur de scrutin nici unul din candidaţi nu a întrunit numărul minim de voturi, iar pentru al doilea tur de scrutin, un număr de 20 de candidaţi şi-au retras candidaturile, iar în sală au rămas numai 241 de membri care au votat, fără să fi înregistrat numărul minim de voturi necesar de 416.
Comisia de validare şi numărare a voturilor nu şi-a finalizat mandatul, după primul tur de scrutin a fost înlocuită şi aleasă în mod nestatutar în lipsa cvorumului, în turul al doilea de scrutin nu şi-a prezentat lista iniţială cu 53 de candidaţi, ci o altă listă cu 32 de candidaţi.
Nu s-au depus la comisia de numărare a voturilor mandatele speciale de reprezentare pentru membrii comisiei care au participat la adunarea generală prin mandatari, iar la numărarea voturilor au participat şi alte persoane decât cele care erau îndreptăţite.
Pentru a respinge acţiunea reclamanţilor, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile Decretului Lege nr. 139/11 mai 1990 privind Camerele de Comerţ şi Industrie din România, se completează cu prevederile Legii nr. 21/1924.
Adunarea generală pentru alegerea organelor de conducere din 29 aprilie 1999, s-a ţinut la a doua convocare, în condiţiile art. 39 alin. 2 din Legea nr. 21/1924, deciziile fiind adoptate cu majoritatea absolută a celor prezenţi, indiferent de numărul lor.
Faptul că o parte din candidaţi au renunţat la candidaturi, iar o parte dintre membrii nu au participat la al doilea tur de scrutin, nu este de natură să afecteze legalitatea alegerii.
De altfel, Comisia constituită conform regulamentului pentru soluţionarea contestaţiilor, a respins contestaţiile formulate de reclamantă împotriva modalităţii de alegere a organelor de conducere a C. C. I. A. Cluj.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de societăţile reclamante a fost admis în parte de Curtea de Apel Cluj – Secţia comercială şi de contencios administrativ care, prin decizia civilă nr. 924 pronunţată la data de 10 octombrie 2000, în dosarul nr. 4498/2000, a schimbat sentinţa atacată în sensul admiterii acţiunii reclamanţilor, anularea rezultatului alegerilor din 29 aprilie 1999 şi reintrarea în atribuţii a vechiului colegiu, în vederea organizării de noi alegeri.
Prin aceeaşi decizie, au fost menţinute dispoziţiile referitoare la reclamantele care au renunţat la judecată şi s-a luat act că şi reclamanta S. C. „C. N.“ S. A. Cluj a renunţat la judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că numărul membrilor prezenţi în şedinţă a fost diferit în momentul exercitării votului, respectiv mult diminuat, încât rezultatul alegerilor nu exprimă voinţa majorităţii simple a participanţilor consemnaţi ca prezenţi.
Aceasta pentru că, din numărul de 1448 membri convocaţi au participat la şedinţă 831 delegaţi.
Adunarea generală a fost considerată legal constituită la a doua convocare, iar numărul necesar de voturi pentru alegerea candidaţilor era de minim 416. Acest număr de voturi nu a fost întrunit la primul tur, iar al doilea tur de scrutin, la care au rămas în sală numai 241 delegaţi, numărul voturilor exprimate, între 211 şi 232, au fost cu mult sub numărul de voturi care exprimă majoritatea simplă cerută de art. 15 alin. 4 din statut.
Ambele tururi de scrutin sunt etape procedurale succesive ale alegerilor desfăşurate cu un singur cvorum, iar comisia de validare a voturilor, aleasă de cei 831 participanţi a demisionat după primul tur de scrutin, aşa încât cea constituită ulterior, a fost aleasă nestatutar, de un număr de membrii, sub cel care reprezintă majoritatea simplă.
împotriva deciziei pronunţată de Curtea de Apel Cluj, intimata Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Cluj, a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:
1. Instanţa de apel a stabilit greşit regimul juridic al camerelor de comerţ şi industrie, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Camerele de comerţ sunt persoane juridice de interes public, statutul lor fiind stabilit prin Decretul Lege nr. 139/1990 şi H. G. nr. 799/1990, astfel încât prevederile Legii nr. 21/1924 au fost reţinute greşit de instanţa de apel, deoarece pot fi aplicabile în speţă, numai complementar şi subsidiar.
2. Regulamentul de desfăşurare a alegerilor consacră principiul potrivit căruia rezultatul alegerilor nu trebuie raportat la numărul celor prezenţi, ci la numărul voturilor exprimate.
3. Instanţa de apel trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 10 pct. 5 din regulament, nu art. 52 alin. 3 din Legea nr. 21/1924, cvorumul de decizie trebuind raportat la Normele exprimate, nu la numărul participanţilor prezenţi la începutul lucrărilor adunării.
4. Instanţa de apel a interpretat greşit şi alegerea comisiilor de numărare şi validare a voturilor şi a comisiei pentru soluţionare a contestaţiilor, deoarece numai o parte din membrii comisiei de validare au demisionat şi au fost înlocuiţi de adunarea generală.
Comisia pentru soluţionarea contestaţiilor a fost legal numită de preşedintele nou ales, iar societăţile reclamante au contestat rezultatele alegerilor în faţa acestei comisii.
Hotărârea acesteia nu poate face obiect de contestare în justiţie, în lipsa unor prevederi legale.
Reclamanta nu a atacat în justiţie hotărârea din
14 mai 1999 a acestei comisii, reclamantele nu au contestat validitatea acesteia, iar instanţa de apel, reţinând că acţiunea vizează legalitatea tuturor aspectelor procedurale ale adunării generale de alegeri, a comis un plus petit.
Recursul declarat de pârâtă este fondat.
într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 10 pct. 5 din Regulamentul pentru desfăşurarea alegerilor, cvorumul de decizie în materie se raportează la voturile exprimate valabil, nu la numărul participanţilor prezenţi la începutul şedinţei, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 15 din statut, dacă la prima convocare nu s-a întrunit cvorumul necesar, se convoacă a doua adunare, care ia hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenţi, indiferent de numărul acestora.
Instanţa de fond a reţinut, de asemenea, corect, că împotriva hotărârii pronunţate de comisia de soluţionare a contestaţiilor reclamantele nu au promovat acţiune în justiţie, iar instanţa de apel nu era îndreptăţită, în aceste condiţii, să hotărască şi cu privire la acest aspect.
Aşa fiind, recursul declarat de pârâtă va fi admis.
Decizia pronunţată de instanţa de apel va fi casată, iar apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 883/C din 9 mai 2000 a Tribunalului Cluj, va fi respins.
NOTĂ
Speţa rezumată mai sus este importantă prin faptul că a prilejuit Curţii Supreme de Justiţie ocazia de a se pronunţa, pe de o parte, asupra unei chestiuni esenţiale referitoare la aritmetica adoptării hotărârilor adunărilor generale,1 iar pe de altă parte asupra naturii juridice şi al rolului comisiilor de soluţionare a contestaţiilor unui proces electoral desemnate prin consens înaintea adunării generale de alegeri.
Din păcate însă, cu toată importanţa şi interesul lor incontestabil de principiu, dincolo de datele speţei, ocazia a fosta ratată, problemele menţionate fiind nu numai eronat tranşate, dar şi extrem de superficial tratate de Curtea Supremă de Justiţie în motivarea soluţiei sale.
O altă analiză mai atentă se impune cu necesitate.
I. Aritmetica majorităţii simple a adunărilor generale
1. Făcând referire la dispoziţiile Regulamentului pentru desfăşurarea alegerilor şi ale Statutului C. C. I. A. Cluj, Curtea Supremă a reţinut că cvorumul de decizie se raportează la „voturile exprimate valabil1″, iar nu la numărul participanţilor prezenţi la începutul şedinţei, deoarece, în speţă, fiind vorba de o adunare generală chemată să decidă la a doua convocare (prima neîntrunind cvorumul minim), aceasta putea hotărî cu majoritatea simplă a celor prezenţi, indiferent de numărul acestora.
Din cele de mai sus rezultă că s-a făcut o confuzie gravă între cvorumul de constituire legală a adunării generale, pe de o parte, şi majoritatea necesară pentru adoptarea valabilă a hotărârilor acestei adunări, pe de altă parte. într-adevăr, dacă adunarea generală din data de 29 aprilie 1999, fiind la a doua convocare, cvorumul de constituire era legal întrunit „cu orice număr de membri prezenţi” (art. 15 alin. 4 din Statutul C. C. I. A. Cluj)2, în schimb, majoritatea legală necesară pentru adoptarea hotărârilor acestei adunării generale era cea simplă (în speţă, 416 voturi), adică jumătate plus unu din numărul membrilor prezenţi (personal sau prin mandatar) la începutul şedinţei (în speţă, 831 membri).
Particularitatea speţei constă în faptul că la începutul şedinţei adunării generale au fost luaţi în evidenţă 831 de participanţi, membri ai Camerei, dar întrucât şedinţa începută la orele 12,30 în data de 29 aprilie 1999 s-a prelungit până în zorii zilei următoare, după primul tur de scrutin – la care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit majoritatea simplă necesară (416 voturi „pentru”) -, numeroşi participanţi au părăsit lucrările adunării generale, rămânând doar 241 de participanţi, mult sub cota majorităţii simple de 416 voturi raportată la numărul iniţial al participanţilor prezenţi (831 membri), noile organe fiind alese cu majoritatea simplă raportată la numărul celor rămaşi în sală. Argumentul invocat în sprijinul legalităţii celui de al doilea tur de scrutin fiind acela că s-a realizat o majoritate de „jumătate plus unu din numărul total al voturilor exprimate” (s. n. – D. C.), la care face referire art. X pct. 5 din Regulamentul de alegeri al C. C. I. A. Cluj, prin „voturi exprimate” înţelegându-se buletinele de vot efectiv introduse în urnă.
2. Chiar dacă, prin ipoteză, s-ar accepta ideea că prin „voturi exprimate” s-ar înţelege doar buletinele efectiv introduse în urnă, în speţă, dispoziţiile Regulamentului de alegeri al
C. C. I. A. Cluj mai sus menţionate veneau în contradicţie cu dispoziţiile Statutului C. C. I. A. Cluj, care în art. 15 alin. 5 prevedea că în adunările generale „hotărârile se iau cu majoritatea simplă a membrilor prezenţi” (s. n. – D. C.), adică a celor înregistraţi la începutul şedinţei ca participanţi în nume personal sau prin mandatar.
în conflictul dintre Regulament şi Statut, neîndoielnic, prioritate are Statutul, căci Regulamentul nu este altceva decât un act normativ emis în baza şi pentru aplicarea acestuia, primul fiind un act emis de Colegiul Camerei (organ executiv), iar cel de al doilea de Adunarea Generală a Camerei (organ de decizie).
3. în realitate însă, prin sintagma „voturi exprimate” nu se înţelege doar buletinele de vot introduse în urnă, cum a statuat Curtea Supremă. într-adevăr, simpla prezenţă – directă sau prin mandatar, înregistrată ca atare – a unui membru al Camerei la Adunarea Generală, indiferent dacă şi cum votează acesta, contează ca vot exprimat, căci aşa cum s-a reţinut fără echivoc în materie de – regulă cu valoare de principiu aplicabilă şi altor persoane juridice asociative voturile albe şi nule ori abstenţiunile sunt reputate a exprima un vot defavorabil, deoarece vocile luate în considerare sunt cele ale acţionarilor prezenţi, reprezentaţi sau votând prin corespondenţă, şi nu doar vocile efectiv exprimate”.3
Cu alte cuvinte, participanţii înregistraţi la începutul şedinţei sunt contabilizaţi (luaţi în calcul) ca prezenţi la stabilirea scorului scrutinului, nu numai dacă exprimă efectiv voturi valabile pro sau contra prin introducerea buletinelor de vot în urnă, ci şi dacă, fie îşi exprimă votul, dar acesta este alb (fără nici o opţiune) sau nul (cu opţiuni care nu se regăsesc printre cele supuse votului), fie se abţin, neintroducând buletinele de vot în urnă, neexprimându-şi expres votul într-un sens sau altul, în toate aceste situaţii considerându-se că s-a votat contra. Aşadar, votul în adunările generale poate fi nu numai expres (pro şi contra), ci şi tacit sau implicit, dar în acest din urmă caz numai contra, nu şi pro.
Prin urmare, în speţă, la cel de al doilea tur de scrutin, când au rămas doar 241 de participanţi, votul acestora, chiar unanim, nu putea atinge în nici un fel majoritatea simplă de 416 voturi „pentru11, calculată în raport cu sistemul de referinţă de 831 membri prezenţi stabilit la începutul şedinţei şi care nu mai putea fi modificat, toţi cei 590 de participanţi care au părăsit lucrările adunării generale fiind luaţi în calcul ca votanţi contra, considerându-se că s-au abţinut de la vot. Ideea unei adunări generale cu „geometrie variabilă”, cu un sistem de referinţă nu numai schimbător (votanţii prezenţi în sală la momentul scrutinului), dar şi neverificabil, este aşadar juridic inacceptabilă.
lată de ce, prin neluarea în calcul la stabilirea rezultatului final a celor 590 de participanţi care au părăsit lucrările adunării generale, decizia adnotată este eronată.
II. Natura juridică a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor şi a hotărârilor acesteia
4. Aşa cum rezultă din rezumatul deciziei adnotate, conform Regulamentului de alegeri al C. C. I. A. Cluj, rezultatul alegerilor putea fi contestat la Comisia de contestaţii constituită subsecvent procesului electoral de către noul preşedinte al Camerei. Comisia a fost alcătuită din „membrii vechiului Colegiu, membrii noului Colegiu şi preşedinţii Comisiei de cenzori (cel vechi şi cel nou) şi preşedintele Comisiei de numărare a voturilor” (art. XIII pct. 1 din Regulament), iar rezultatele alegerilor din data de 29 aprilie 1999 au fost contestate de o parte a participanţilor la Adunarea Generală.
Contestaţia introdusă a fost respinsă de Comisie.
în optica instanţei supreme, recurentele-reclamante nu puteau pune în discuţie în faţa instanţelor de judecată rezultatele alegerilor fără a ataca direct şi explicit hotărârea Comisiei de respingere a contestaţiei introduse, lucru pe care acestea nu l-au făcut. Cu alte cuvinte, s-ar părea că în concepţia Curţii Supreme acţiunea ar fi fost inadmisibilă, dar atunci ne întrebăm ce logică a mai avut respingerea acţiunii pe fond, aşa cum s-a făcut, din moment ce inadmisibilitatea acţiunii ar fi făcut de prisos judecarea acestuia (a fondului).
Lăsând însă de o parte această inadvertenţă, o analiză a naturii juridice a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor şi a hotărârii acesteia nu este lipsită câtuşi de puţin de interes.
în concepţia Curţii Supreme, Comisia de soluţionare a contestaţiilor este un organ jurisdicţional, iar hotărârea acesteia un act jurisdicţional, căci numai o asemenea calificare ar impune atacarea în justiţie a hotărârii Comisiei ca atare, iar nu a hotărârii adunării generale, cum au considerat recurentele-reclamante.
Calificarea Comisiei de soluţionare a contestaţiilor ca fiind un organ jurisdicţional nu poate fi însă susţinută cu argumente juridice valabile. Ea nu poate rezulta din simplul fapt al instituirii acesteia prin Regulamentul de alegeri.
Fără îndoială, în dreptul modern există o tendinţă de a încredinţa gestionarea crizelor (situaţiilor de conflict) susceptibile de a se ivi între partenerii unei relaţii contractuale unor comisii sau colegii alcătuite din persoane particulare desemnate de cei interesaţi prin sustragerea acestora (situaţiilor de conflict) jurisdicţiei statale.4 Această tendinţă nu are nimic ilicit în sine, voinţa celor interesaţi fiind îngrădită doar de normele imperative şi de ordine publică.
Fără a intra aici în detalii, vom remarca doar faptul că asemenea comisii sau colegii nu sunt învestite cu aceeaşi misiune legat de situaţiile de conflict, unele fiind însărcinate doar cu rolul de a încerca aplanarea conflictului prin conciliere, având doar un rol de mediere între părţile aflate în conflict, iar altele chiar cu însărcinarea de a judeca litigiul, având un rol jurisdicţional.
Dacă rolul de conciliere şi mediere este în genere unul mai puţin supus anumitor rigori, în schimb, rolul jurisdicţional, care implică puterea de a da decizii obligatorii, este unul mult mai riguros. într-adevăr, de pildă, conform dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil…, de către o instanţă independentă şi imparţială (s. n. – D. C.), instituită prin lege”. Fireşte, instanţa independentă şi imparţială poate fi nu numai o instanţă statală, ci şi una arbitrată, privată, organizată în condiţiile prevăzute de lege.
în cazul din speţă, Comisia de soluţionare a contestaţiilor nu putea avea un rol jurisdicţional, neputând fi independentă şi imparţială, întrucât era alcătuită chiar din persoanele aflate în conflict (preşedintele nou ales al Camerei, membrii noului şi vechiului Colegiu, preşedinţii vechi şi noi ai Comisiei de cenzori, preşedintele Comisiei de numărare a voturilor), iar nu din terţe persoane străine de acest conflict. Componenţa Comisiei era, implicit, pusă chiar ea în discuţie, din moment ce membrii noilor organe de conducere care făceau parte din aceasta erau contestaţi prin acţiunea reclamantelor.
Prin urmare, Comisia de soluţionare a contestaţiilor, în pofida denumirii sale, nu putea avea alt rol decât de conciliere sau mediere prealabilă, iar nicidecum rolul de organ jurisdicţional învestit cu puterea de a emite decizii obligatorii. Ca organ de mediere, Comisia nu avea abilitarea legală de a soluţiona litigiul pe fond, ci doar de a atesta că medierea s-a făcut şi dacă, după caz, aceasta a reuşit sau nu.
Instituirea prin consens a obligativităţii apelării în prealabil la medierea Comisiei (formă de justiţie privată) nu poate avea în nici un caz ca finalitate suprimarea accesului la justiţia statală. După cum s-a remarcat, „trecerea pe la comisie sau colegiu este o etapă prealabilă sesizării judecătorului statal, iar nu punctul final al diferendului”. Neparcurgerea prealabilă a fazei de conciliere constituie o fine de neprimire a acţiunii adresate direct justiţiei statale. Dar cum, în speţă, această fază a fost parcursă, instanţele de judecată au fost legal învestite cu judecarea litigiului. Iar întrucât hotărârea Comisiei, simplu organ de mediere, nu putea avea în cazul din speţă valoarea unui act jurisdicţional, obiectul litigiului nu putea fi altul decât legalitatea deciziilor Adunării Generale şi nu legalitatea hotărârii Comisiei, aşa cum în mod eronat (şi nemotivat) a reţinut Curtea Supremă de Justiţie prin decizia adnotată.
