C. muncii, art. 40 alin. (2) lit. b) şi c), art. 49, art. 287
Desfiinţarea locului de muncă al salariatului nu constituie
motiv de suspendare a raporturilor de muncă.
Suspendarea poate opera în mod limitativ, în cazurile expres prevăzute de lege. Nefiind vorba despre o suspendare de drept, această măsură dispusă din voinţa exclusivă a angajatorului trebuie comunicată salariatului, iar dovada unei asemenea comunicări trebuie făcută de angajator.
C.A. Târgu-Mureş, decizia civilă nr. 556 din 8 iulie 2005, portal.just.ro
Potrivit carnetului de muncă, reclamanta a fost angajata pârâtei Şcoala Generală „I.V.” din Luduş, începând cu 1994. Având în vedere hotărârea Consiliului profesoral din 24 februarie 2004, pârâta a proccdat la restrângerea activităţii, ţinând cont că pe anul şcolar 2004-2005 clasa la care reclamanta îşi desfăşură activitatea de învăţătoare nu se putea constitui din lipsă de copii.
Potrivit înscrierilor din carnetul de muncă al reclamantei, începând cu 31 august 2004, raportul de muncă al reclamantei a fost suspendat în temeiul art. 69 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă la nivel de
ramură de învăţământ. In consecinţă, la momentul înregistrării acţiunii deduse judecăţii, potrivit înscrierilor efectuate în carnetul de muncă, raporturile de muncă dintre reclamantă, în calitatc de angajată, şi angajatorul său erau suspendate. Deşi a intervenit restrângerea de activitate, deşi s-a invocat respectarea metodologiei prevăzute pentru această situaţie, susţinându-se că reclamanta nu a obţinut punctajul necesar în urma concursului organizat, raporturile de muncă nu au încctat, ele fiind doar suspendate.
In aceste condiţii, raportat la obiectul acţiunii reclamantei, instanţa de fond trebuia să analizeze legalitatea suspendării, cu atât mai mult cu cât, la momentul înregistrării acţiunii, menţiunea suspendării nu exista.
Solicitând acordarea drepturilor salariale, reclamanta a invocat implicit nelegalitatea suspendării. De altfel, principala apărare a pârâtei a fost aceeaşi suspendare şi incidenţa art. 49 alin. (2)
C. muncii. In această situaţie, a fost analizată tocmai această suspendare dispusă în temeiul art. 69 alin. (1) din Contractul colectiv.
Suspendarea dispusă în baza Contractului colectiv la nivel de ramură de învăţământ trebuie privită numai în lumina dispoziţiilor Legii nr. 128/1997. De asemenea, procedura suspendării este supusă normelor Codului muncii. Astfel fiind, desfiinţarea locului de muncă al reclamantei nu constituie motiv de suspendare a raporturilor de muncă. Or, suspendarea poate opera în mod limitativ, în cazurile expres prevăzute de lege. Nefiind vorba despre o suspendare de drept, această măsură dispusă din voinţa exclusivă a angajatoarei pârâte trebuia comunicată reclamantei. Dovada unei asemenea comunicări trebuia făcută de angajator. Or, o astfel de dovadă nu există.
In consecinţă, măsura suspendării este fară efecte, raporturile de muncă dintre părţi nefiind afectate. Astfel, aşa cum în mod corect s-a reţinut şi în motivarea opiniei separate, reclamanta este în continuare beneficiara drepturilor ce izvorăsc din contractul de muncă încheiat cu pârâta, conform art. 40 alin. (2) lit. b) şi c) C. muncii.
Faţă de considerentele reţinute, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursul reclamantei a fost admis şi modificată hotărârea atacată, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtei Şcoala Generală „I.V.” la plata drepturilor salariale începând cu 1 septembrie 2005, dată Ia care reclamantei i s-a oferit un loc de muncă.
