2 Salariat aflat în concediu medical. Imposibilitatea suspendării contractului din iniţiativa angajatorului. Plata indemnizaţiei de concediu medical
C. muncii, art. 49 alin. (4), art. 52 alin. (1) lit. b) şi c)
1. Suspendarea contractului de muncă se deosebeşte de încetarea contractului, care presupune dispariţia efectelor acestuia.
Decizia de suspendare nu poate produce efecte anterior manifestării de voinţă a autorului său, exprimată în condiţiile legii.
Având un caracter temporar, măsura suspendării va dura până la încetarea cauzei care a determinat-o.
Angajatorul are obligaţia de a preciza, fără echivoc, cauza care determină suspendarea, precum şi temeiul juridic, iar în funcţie de aceasta, de a stabili data când începe şi când se termină suspendarea. Menţionarea dispoziţiilor art. 49 alin. (4) C. muncii în decizia de suspendare nu suplineşte lipsa elementelor arătate.
2. Nu poate interveni suspendarea din iniţiativa angajatorului pentru niciuna din situaţiile prevăzute de art. 52 alin. (1) C. muncii, cât timp contractul individual de muncă al salariatului este suspendat de drept, în temeiul art. 50 alin. (1) lit. b) C. muncii. Pe durata acestei suspendări de drept, salariatul este îndreptăţit la plata indemnizaţiei de concediu medical.
C.A. Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 2614/R din 8 august 2007, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 2211 din data de 2 aprilie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, de administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 38256/3/LM/2006, a fost admisă contestaţia formulată de contestatoarea E.N. în contradictoriu cu intimata SC I.B. SRL, a fost anulată decizia nr. 40 din 5 octombrie 2006, emisă de intimată, a fost obligată intimata să plătească contestatoarei drepturile salariale cuvenite pentru perioada 1-4 august 2006 în sumă de 250 lei şi indemnizaţia de concediu medical pentru perioada 5 august – 3 noiembrie 2006; a fost obligată intimata să elibereze o adeverinţă prin care să confirme calitatca de salariat a contestatoarei şi a fost obligată intimata la plata sumei de 500 Ici către contestatoare, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a apreciat că decizia contestată este nelegală, întrucât măsura suspendării contractului individual de muncă al contestatoarei a fost dispusă începând cu 7 august 2006, dată anterioară emiterii deciziei, respectiv 5 octombrie 2006.
Sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut că decizia de suspendare, ca orice act juridic unilateral, nu poate produce efecte anterior manifestării de voinţă a autorului său, exprimată în condiţiile legii, şi, deci, nu poate reglementa o situaţie anterioară emiterii sale, mai ales în condiţiile în care are implicaţii asupra drepturilor salariatului, căruia trebuie să i se comunice măsura luată de angajator.
A mai reţinut tribunalul că, atâta timp cât decizia a produs efectc începând cu o dată anterioară emiterii sale şi cunoaşterii de către salariat, drepturile şi interesele legitime ale acestuia au fost încălcate, motiv pentru care instanţa a apreciat că decizia este nelegală.
Ca efect al constatării nelegalităţii deciziei de suspendare, tribunalul a apreciat, de asemenea, ca fiind întemeiate şi capetele de cerere privind obligarea la plata indemnizaţiei de concediu medical pentru perioada 5 august 2006 – 3 noiembrie 2006 şi de a elibera contestatoarei adeverinţă din care să rezulte calitatea de salariat a acesteia.
împotriva hotărârii a declarat recurs intimata SC I.B. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţa recurate, curtea a constatat următoarele: prima instanţă a reţinut în mod judicios că decizia contestată nu poate reglementa o situaţie anterioară emiterii sale, în sensul că, la data de 5 octombrie 2006, angajatorul nu mai putea dispune suspendarea contractului individual de muncă al salariatei, începând cu data de 7 august 2006, ştiut fiind că decizia produce efecte numai de la data comunicării sale.
Mai mult, curtea a apreciat că la data de 7 august 2006 nu putea interveni suspendarea la iniţiativa angajatorului pentru niciuna din situaţiile prevăzute de art. 52 alin. (1) C. muncii, deoarece la acea dată contractul individual de muncă al intimatei-contestatoare era suspendat de drept în temeiul art. 50 alin. (1) lit. b) C. muncii, începând cu 5 august 2006, dată de la care aceasta se afla în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, aşa cum rezultă din certificatele medicale depuse la dosar.
Având în vedere că incapacitatea temporară de muncă a contestatoarei s-a prelungit până la data de 3 noiembrie 2006, suspendarea din iniţiativa angajatorului nu putea interveni nici măcar la data comunicării deciziei atacate, respectiv la data de 10 octombrie 2006. De altfel, decizia contestată în litigiul dedus judecăţii a fost emisă cu nerespecta-rea dispoziţiilor legale care reglementează instituţia suspendării.
Se ştie că suspendarea contractului de muncă este, de fapt, o suspendare a principalelor sale efecte – prestarea muncii şi plata acesteia -, ce se manifestă printr-o încetare temporară a traducerilor în viaţă. Ea se deosebeşte de încetarea contractului, care presupune dispariţia efectelor acestuia. Având un caracter temporar, măsura suspendării va dura până la încetarea cauzei care a determinat-o. De aici rezultă, în mod implicit, obligaţia angajatorului de a preciza, fară echivoc, cauza care determină suspendarea, precum şi temeiul juridic,
iar în funcţic de aceasta, de a stabili data când începe şi când se termină suspendarea, ştiut fiind că instituţia suspendării este unul dintre instrumentele prin care se asigură protecţia salariatului.
Potrivit art. 49 alin. (1) C. muncii, există mai multe cazuri de suspendare reglementate prin dispoziţii legale distincte: suspendarea de drept (art. 50 C. muncii); suspendarea din iniţiativa salariatului (art. 51 C. muncii); suspendarea din iniţiativa angajatorului (art. 52 C. muncii) şi suspendarea prin acordul părţilor. Pentru fiecare caz, Codul muncii prevede, prin textele legale mai sus menţionate, situaţiile în care
suspendarea poate interveni. In speţă, angajatorul nu a precizat în cuprinsul deciziei situaţia care a impus luarea măsurii suspendării, textul legal ce reglementează această situaţie şi nici durata suspendării, elemente în raport de care instanţa să poată analiza legalitatea şi temeinicia deciziei. Menţionarea dispoziţiilor art. 49 alin. (4) C. muncii în decizia din 5 octombrie 2006 nu suplineşte lipsa elementelor mai sus arătate. Nici indicarea ulterioară, prin întâmpinarea formulată, a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. c) C. muncii, ca temei juridic al măsurii dispuse de angajator, nu suplineşte această lipsă, deoarece nu există concordanţă între motivarea în fapt şi în drept a deciziei. Astfel, în preambulul deciziei se menţionează că măsura suspendării a fost dispusă „având în vedere abaterile săvârşite” de contestatoare, situaţie ce ar atrage incidenţa art. 52 alin. (1) lit. b) C. muncii, în timp ce art. 52 alin. (1) lit. c) C. muncii se referă la situaţia în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută.
De remarcat este faptul că recurenta nu a depus la dosar înscrisurile doveditoare cu privire la data formulării plângerii penale, deşi sarcina probei îi incumbă, potrivit art. 287 C. muncii.
Critica recurentei privind obligarea la plata indemnizaţiei concediului medical este, de asemenea, neîntemeiată. Astfel, la instanţa de fond, intimata-contestatoare a depus certificate medicale pentru perioada 5 august 2006 – 31 octombrie 2006, iar în recurs a depus şi copia certificatului medical aferent perioadei 1-3 noiembrie 2006, înscrisuri ce dovedesc incapacitatea temporară de muncă pe întreaga perioadă pentru care s-a dispus obligarea angajatorului la plata indemnizaţiei de concediu medical, respectiv 5 august 2006 – 3 noiembrie 2006.
