Forţa majoră este o cauză exterioară, insurmontabilă şi neimputabilă părţii care nu a executat contractul, cu condiţia să fie notificată.
Accidentarea asociatului unic al societăţii pârâte nu constituie o cauză de natura celor prevăzute în art. 1082 C. civ., care să o exonereze de răspunderea obligaţiei de livrare asumată în perioada 1 aprilie 1996 – 26 aprilie 1996.
Din conţinutul contractului dintre părţi – art. 6 alin. 2 – rezultă obligaţia vânzătorului de a răspunde prin plata unei penalităţi de întârziere de 0,4 % pe zi pentru nerespectarea termenului de a acestei obligaţii şi cum răspunderea pentru nerespectarea acestui termen este circumscrisă convenţiei părţilor, greşit instanţa de apel prin hotărârea recurată a admis apelul pârâtei şi a respins pretenţiile legale ale reclamantei.
(Secţia comercială, decizia nr. 1.719 din 8 martie 2002)
Tribunalul laşi, prin sentinţa nr. 45 din 13 ianuarie 1997 a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. „T.“ S. R. L. Bacău împotriva pârâtei S.C. „J.-R.” S.R.L. pe care a obligat-o să-i plătească reclamantei suma de 147.298.570 lei penalităţi de întârziere şi 20.000 lei cheltuieli de judecată, reţinând că pârâta nu a respectat obligaţia de livrare a produselor contractate – melasă tip-50 – din import, cu reclamanta prin contractul nr. 11 din 29 martie 1996.
Această sentinţă a rămas definitivă şi irevocabilă.
La data de 7 ianuarie 1998 pârâta a formulat contestaţie şi a solicitat anularea acestei sentinţe, susţinând că nu a avut cunoştinţă de existenţa acestui litigiu întrucât citarea şi comunicarea sentinţei nu s-a făcut la adresa sa corectă.
Contestaţia pârâtei a fost admisă de Tribunalul laşi care, prin sentinţa nr. 278 din 9 martie 1998 a
anulat sentinţa anterioară nr. 45 din 13 ianuarie 1997 şi, rejudecând pe fond cauza, a admis acţiunea reclamantei şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 147.298.570 lei penalităţi de întârziere şi 20.000 lei cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel laşi, prin decizia nr. 207 din 29 iunie 1998 a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă împotriva sentinţei de mai sus prin care s-a soluţionat contestaţia pârâtei.
împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs, susţinând că nu a putut să-şi formuleze apărări în faţa instanţei de apel întrucât nu i s-a acordat cuvântul pe fondul litigiului, dacă ar fi avut posibilitatea ar fi făcut dovada imposibilităţii în care s-a aflat de i şi onora contractul încheiat cu reclamanta la 29 mai ;e 1996 din pricina unui accident de circulaţie rutieră suferit de unicul asociat al firmei, ceea ce be asimilează cu forţa majoră.
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, analizând motivele recursului şi verificând, din oficiu, legalitatea şi temeinicia deciziei recurate, a constatat că deşi la instanţa de fond pârâta a fost lipsită de dreptul de apărare în sensul că nu i s-a dat posibilitatea administrării de probe, iar în apel pârâta a invocat forţa majoră în care s-a aflat şi datorită căreia nu a putut să execute obligaţiile sale din convenţia cu reclamanta, instanţa de apel, deşi apelul are caracter devolutiv, nu s-a pronunţat asupra acestui aspect.
În aceste împrejurări, instanţa supremă, în temeiul art. 312 alin.2 Cod procedură civilă, a admis recursul pârâtei, a casat decizia nr. 207 din 29 iunie
1998 a Curţii de Apel laşi şi a trimis cauza spre soluţionare aceleiaşi curţi de apel prin decizia nr. 3.039 din 23 septembrie 1999.
Rejudecând pricina în apel, Curtea de Apel laşi, prin decizia nr. 201 din 7 iunie 2000, a admis apelul
S.C. „J.R.“ S. R. L. laşi împotriva sentinţei nr. 278 din 9 martie 1998 a Tribunalului laşi, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii acţiunii reclamantei S.C. „T.“ S. R. L. sat Trebeş, comuna Mărgineni, judeţul Bacău.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel laşi a reţinut că s-a reziliat de drept contractul dintre părţi, datorită unei împrejurări apărute înlăuntrul termenului şi care s-a prelungit ulterior.
împotriva acestei ultime hotărâri a instanţei de apel, reclamanta a declarat recurs, menţionând că este nelegală întrucât:
– împiedicarea pretinsă de pârâtă, constând în accidentarea asociatului unic nu constituie caz de forţă majoră, care să justifice neexecutarea de către acesta a obligaţiilor contractului;
– pârâta nu a anunţat cu 4 zile înainte-când încă nu se produsese accidentul invocat de aceasta – că a pregătit marfa în vederea expedierii, aşa cum părţile au convenit în contractul bilateral;
– forţa majoră care să fi împiedicat societatea pârâtă să livreze marfa contractată nu se reţine în privinţa persoanei asociatului, persoană fizică, ci a societăţii, persoană juridică.
Recursul reclamantei este întemeiat şi urmează a se admite potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 11 din 29 martie 1996 încheiat între S.C. „T.“ S. R. L. Trebeş-judeţul Bacău şi S.C. „J.R.“ S. R. L. laşi, pârâta s-a angajat să livreze reclamantei 1.500 tone melasă tip 50 din import în perioada 1 aprilie 1996 -26 aprilie 1996.
Părţile au prevăzut la art. 8 din contract că forţa majoră dă dreptul la o amânare a derulării contractului, sau rezilierii acestuia.
Forţa majoră este o cauză exterioară, insurmontabilă şi neimputabilă părţii care nu a executat contractul, cu condiţia să fie notificată.
Accidentarea asociatului unic al societăţi pârâte nu constituie o cauză de natura celor prevăzute la art. 1082 Cod civil, care să o exoneieze de răspunderea obligaţiei de livrare asumate în perioada 1 aprilie 1996 – 26 aprilie 1996.
Din conţinutul contractului dintre părţi – art. 6 alin.2 – rezultă obligaţia vânzătorului de a răspunde prin plata unei penalităţi de întârziere de 0,4 % pe zi pentru nerespectarea termenului de executare a acestei obligaţii şi, cum răspunderea pentru nerespectarea acestui termen este circumscrisă convenţiei părţilor, greşit instanţa de apel prin hotărârea recurată a admis apelul pârâtei şi a respins pretenţiile legale ale reclamantei.
în considerarea celor de mai sus privitoare la forţa majoră precum şi a prevederilor contractuale precizate referitoare la sancţionarea neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către pârâtă, în temeiul art. 314 Cod procedură civilă se va admite recursul reclamantei, se va modifica decizia recurată în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă împotriva hotărârii nr. 278 din 9 martie 1998 a Tribunalului laşi.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, pârâta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantei.
