SE ATRAGE RĂSPUNDEREA UNEI ALTE PERSOANE
JURIDICE DECÂT CEA AFLATĂ ÎN INSOLVENŢĂ.
INAPLICABILITATEA ART. 36 DIN LEGEA NR. 85/2006.
Art. 27, 28 şi 176 Cod procedură fiscală, art. 36 din Legea nr.
85/2006 privind procedura insolvenţei.
Potrivit art.27 din Codul de procedură fiscală, persoana juridică
răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil dacă este îndeplinită
una din cele trei situaţii enunţate la lit.a-c, respectiv a dobândit active
corporale de la debitor a căror valoare contabilă reprezintă cel puţin
jumătate din valoarea netă a activelor, are raporturi comerciale cu cel
puţin jumătate din clienţii sau furnizorii cu care şi debitorul are astfel de
relaţii şi raporturi de muncă cu cel puţin jumătate din angajaţii sau
prestatorii de servicii ai debitorului
Emiterea unui titlu de creanţă faţă de un codebitor solidar nu este
suspendată de faptul că celălalt codebitor se află în procedură de
.
Legea nr.85/2006 stabileşte reguli speciale de egalitate, dar şi de
ierarhizare pentru creditorii unui agent economic aflat în insolvenţă, dar
nu este de natură a nega dreptul acestora de a-şi îndestula creanţa de la
alţi debitori solidari.
Răspunderea la care se referă art.27 şi art.28 din
O.G.nr.92/2003 este o răspundere specială care pune în discuţie
O.G.nr.92/2003 este o răspundere specială care pune în discuţie
săvârşirea unor delicte sau cvasidelict şi se stabileşte în solidar cu
contribuabilul despre care se pretinde că nu şi-a achitat datoriile fiscale şi
care are sediul în raza de competenţă a pârâtei.
( Decizia nr. 38/F-CC/12.03.2008, pronunţată de Curtea
de Apel piteşti – s.c.c.a.f.)
Constată că, prin acţiunea înregistrată la 29 ianuarie 2008,
reclamanta S.C.B. S.A. a solicitat în contradictoriu cu Administraţia
Finanţelor Publice Brăila anularea Deciziei nr.43 emisă de pârâtă la 14
martie 2007.
În motivare, reclamanta a susţinut că pârâta a încălcat
dispoziţiile art.34 din O.G.nr.92/2003, cu privire la competenţa
teritorială a organului fiscal, competenţă ce revenea celui de la domiciliul
contribuabilului, precum şi dispoziţii ale Legii nr.85/2006.
Reclamanta a arătat că Legea insolvenţei constituie o normă
specială în raport cu O.G.nr.92/2003 şi nu este permisă recuperarea
individuală numai a unei creanţe bugetare fără înscrierea în tabelul
creditorilor şi fără aplicarea prevederilor art.36 din Legea nr.85/2006.
S-a mai motivat că reclamanta s-a format prin divizarea
parţială a S.C. F.S. S.A. Brăila în anul 2003, că procesul verbal de divizare
nu a fost contestat, iar intrarea în procedura de insolvenţă s-a produs la
15 decembrie 2006, la mai bine de 3 ani de la divizare şi după ce starea de
insolvenţă se constatase la 15 octombrie 2006.
În ceea ce priveşte tranzacţia din 31 martie 2004, materializată
în factura nr.4287578, aceasta este valabilă întrucât reclamanta a plătit
preţul şi nu i se poate imputa faptul că are aceiaşi furnizori şi clienţi, cu
cei ai SC F.S. SA, deoarece obiectul de activitate al celor două societăţi
este cel având codul CAEN 1120.
Executarea lucrărilor din obiectul de activitate al societăţii
este determinat de licitaţiile la care aceasta participă, iar în privinţa
salariaţilor angajarea se face în temeiul contractului individual de muncă
cu plata salariului neputând să fie limitat dreptul la muncă şi aceasta în
condiţiile în care nu existau litigii între S.C. F.S. S.A. Brăila şi angajaţii
acesteia.
La dosarul cauzei au fost depuse acte de care părţile au înţeles
să se servească în susţinerile lor, din a căror examinare se reţin
următoarele.
O primă observaţie care se impune este aceea că Decizia
nr.43 emisă de pârâtă la 14 martie 2007, a fost contestată administrativ de
către reclamantă, contestaţie soluţionată prin Decizia nr.159557
pronunţată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Brăila la 20 iulie
2007.
Această din urmă decizie nu a fost atacată de reclamantă, deşi
prin ea s-a stabilit legalitatea Deciziei nr.43 din 14 martie 2007.
Neatacarea deciziei pronunţate cu ocazia soluţionării
contestaţiei este de natură să atragă inadmisibilitatea prezentei acţiuni
reţinându-se că, potrivit art.218 din Codul de procedură fiscală, deciziile
emise în soluţionarea contestaţiilor administrative se atacă la instanţa de
contencios administrativ, ceea ce reclamanta nu a făcut.
Reţinând însă că în ambele acte administrative problema
contestată este aceea a atragerii răspunderii solidare a reclamantei, aspect
pe care aceasta îl supune cenzurii instanţei, se apreciază că, şi trecându-se
peste excepţia mai sus amintită, susţinerile din acţiune nu pot fi primite
Aceste pretenţii privesc aşadar, contestarea de către
reclamantă a obligării sale în solidar cu S.C. F.S. S.A. Brăila la plata sumei
de 1.404.967 lei, valoare în raport de care acţiunea reclamantei este de
competenţa în primă instanţă a curţii de apel faţă de prevederile art.10
din Legea nr.554/2004.
Cu privire la încălcarea normelor de competenţă teritorială
invocate prin acţiune (dar neinvocate şi deci neanalizate în calea
administrativă de atac), urmează a se observa că dispoziţiile art.34 din
Codul de procedură fiscală, se raportează la domiciliul fiscal al
contribuabilului atunci când se stabilesc în sarcina acestuia impozite, taxe
şi alte contribuţii la bugetul general consolidat.
În cauză, actul contestat nu are în vedere o stabilire în sarcina
reclamantei a unei taxe sau a unui impozit, iar aceasta nu are poziţia de
contribuabil, întrucât răspunderea la care se referă art.27 şi art.28 din
săvârşirea unor delicte sau cvasidelicte. Răspunderea se stabileşte în
solidar cu contribuabilul despre care se pretinde că nu şi-a achitat
datoriile fiscale şi care are sediul în raza de competenţă a pârâtei.
Această formă de răspundere stabilită de Codul de procedură
fiscală nu este condiţionată în atragerea ei de formularea unei opoziţii la
divizare fiind suficient să se dovedească o îndeplinire a cerinţelor – parte
cumulative, parte alternative – prevăzute în textele de lege precitate.
În acţiune se încearcă o confuzie între procedura de
insolvenţă ce s-a deschis faţă de S.C. F.S. S.A. în condiţiile Legii
nr.85/2006 la 15 decembrie 2006 şi declaraţia de insolvabilitate care s-a
făcut prin procesul verbal din 15 octombrie 2006 în condiţiile art.176 din
Codul de procedură fiscală.
În cauză nu se pune problema aplicării dispoziţiilor art.36 din
Legea nr.85/2006 privind suspendarea tuturor acţiunilor judiciare şi
extrajudiciare prin care se tinde la realizarea creanţelor asupra debitorului
în insolvenţă.
Prin decizia contestată de reclamantă s-a atras răspunderea
unei alte persoane juridice decât aceea aflată în insolvenţă. Emiterea unui
titlu de creanţă faţă de un codebitor solidar nu este suspendată de faptul
că celălalt codebitor se află în procedură de insolvenţă.
Legea nr.85/2006 stabileşte reguli speciale de egalitate, dar şi
de ierarhizare pentru creditorii unui agent economic aflat în insolvenţă,
dar nu este de natură a nega dreptul acestora de a-şi îndestula creanţa de
la alţi debitori solidari.
Potrivit art.27 din Codul de procedură fiscală, persoana
juridică răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil (în cauză este
vorba de declaraţia din 15 octombrie 2006), dacă este îndeplinită una din
cele trei situaţii enunţate la lit.a-c, respectiv a dobândit active corporale
de la debitor a căror valoare contabilă reprezintă cel puţin jumătate din
valoarea netă a activelor, are raporturi comerciale cu cel puţin jumătate
din clienţii sau furnizorii cu care şi debitorul are astfel de relaţii şi
raporturi de muncă cu cel puţin jumătate din angajaţii sau prestatorii de
servicii ai debitorului.
Prin acţiunea formulată nu se contestă incidenţa nici uneia
din cele trei situaţii reţinute în cauză, ci sunt criticate numai aceste
prevederi legale.
Nu se susţine că prin factura nr.4287578/31 martie 2004, nu
s-ar fi înstrăinat către reclamantă mai mult de jumătate din activele
corporale ale debitoarei insolvabile, ci doar că s-a plătit preţul şi
operaţiunea ar fi perfect valabilă. Nu se susţine că cel puţin jumătate din
clienţii sau furnizorii reclamantei nu sunt comuni şi pentru S.C. F.S. S.A.,
ci doar că situaţia se datorează unui obiect de activitate comun şi
participării la licitaţiei.
Nici în ceea ce priveşte proporţia de cel puţin jumătate din
angajaţi ca fiind comuni nu este contestată, susţinându-se numai dreptul
la muncă şi inexistenţa unor prejudicii cauzate de aceşti salariaţi
debitoarei insolvabile.
În concluzie, în limita susţinerilor de fond din acţiune, se
apreciază că decizia contestată este legală şi temeinică, iar aplicarea art.27
şi art.28 din Codul de procedură fiscală s-a făcut în litera şi spiritul legii.
În cauză s-a mai depus de către reclamantă o copie a deciziei
nr.XII/2006 a Î.C.C.J. pronunţată într-un recurs în interesul legii, dar a
cărei obiect nu are nici o legătură cu pricina de faţă, hotărârea
reglementând modalitatea de consolidare a creanţelor A.V.A.S. şi
raporturile dintre Legea nr.51/1998 şi Legea nr.64/1995 (actuala Lege
nr.85/2006), în materia reorganizării judiciare şi a falimentului.
Pentru toate aceste considerente, se apreciază că acţiunea este nefondată
şi urmează a fi respinsă.
