Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 14
C. muncii, art. 5
O.G. nr. 137/2000, republicată, art. 2 alin. (3), art. 27
■ Diferenţa dintre controlorii financiari şi alte categorii profesionale constă în conţinutul diferit al raporturilor juridice de muncă ce rezultă din existenţa unor statute profesionale distincte, care reglementează drepturi şi obligaţii specifice fiecărei categorii, respectiv în desfăşurarea activităţii în favoarea unor instituţii diferite.
■ Diferenţa de tratament devine discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
■ Instanţa europeană a statuat în mod constant că nu orice diferenţă de tratament reprezintă o încălcare a art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, statele contractante dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate.
■ Principiul egalităţii de tratament nu presupune uniformitate de reglementare, fiind opţiunea exclusivă a legiuitorului de a adopta soluţii legislative diferite în favoarea unor categorii de salariaţi diferite, în considerarea situatiilor deosebite în care se
9 7 9
găsesc; prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport de natura deosebită a raporturilor reglementate.
■ La situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, iar la situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit; astfel, diferenţa de remunerare este justificată, în condiţiile în care desfăşurată de controlorii financiari este diferită de cea a altor categorii profesionale.
C.A. Cluj, s. civ., mun., asig. soc., min. şi fam., decizia civilă nr. 2326/R din 26 noiembrie 2008, în Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 1458 din data de 08.09.2008, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Conturi a României şi Ministerul Economiei şi Finanţelor B. şi s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor B.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii acţiunii invocate de către pârâta Ministerul Economici şi Finanţelor nu sunt întemeiate, având în vedere că, potrivit art. I din O.G. nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, s-a realizat din sumele aprobate
prin bugetele acestora, cu titlu de cheltuieli, astfel că excepţiile invocate au fost respinse.
Referitor la fondul cauzei, s-a reţinut, în primul rând, că prin O.G nr. 27/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 la Curtea de Conturi a României, potrivit art. 7, prin sintagma controlor financiar utilizată în cuprinsul acesteia s-a înţeles atât funcţia de controlor financiar, cât şi funcţiile de conducere de director, director adjunct, şef serviciu şi şef birou din structurile de control ale Curţii de Conturi, precum şi funcţiile de altă specialitate decât domeniul economic din cadrul Autorităţii de audit, organism constituit pe lângă Curtea de Conturi. Sporul de 75% aplicat la nivelul indemnizaţiei de bază nu s-a cuvenit controlorilor financiari, deoarece nu a existat niciun text de lege în acest sens.
Prin Deciziile nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de , Curtea Constituţională a admis excepţiile de neconstituţional itate ridicate de Ministerul Justiţiei şi a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea s-a desprins înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe calc judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Cum reclamanţii au solicitat instanţei să soluţioneze tocmai aspectul de discriminare cu privire la salarizare la care s-au referit şi excepţiile de neconstituţionalitate admise de Curtea Constituţională, instanţa a respins acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Conturi a României şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice C. şi a respins şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor B.
împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, în termenul legal, solicitând, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 312 C. proc. civ., admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi modificarea în totalitate a sentinţei instanţei de fond, obligând Curtea de Conturi a României: la plata drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţie de 75% aplicată la nivelul retribuţiei de bază al fiecărui reclamant din data de 9 martie 2005 şi până la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii jude
cătoreşti, actualizată cu valoarea indexată semestrială, conform indicelui preţurilor de consum; recunoaşterea şi plata acestor drepturi salariale pentru viitor, până la încetarea discriminării, pe toată durata raportului de muncă; de asemenea, având în vedere respingerea, de către instanţa de fond, a excepţiei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, s-a solicitat şi obligarea acestuia să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale solicitate pe calea prezentei acţiuni.
In motivarea recursului, reclamanţii-recurenţi au arătat că şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe principiul egalităţii în drepturi, respectiv al nediscriminării, fără a se limita la a invoca prevederile O.G. nr. 137/2000, însă prima instanţă nu a analizat decât Deciziile , care constată neconstituţionalitatea unor prevederi ale O.G. nr. 137/2000 pentru a respinge cererea reclamanţilor, ignorând celelalte prevederi legale pe care le-au invocat şi care creează obligaţii în sarcina statului român, prin instituţiile sale, inclusiv pentru autoritatea judecătorească.
S-a invocat că sentinţa atacată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, având în vedere că instanţa a ignorat toate aceste prevederi, invocate de reclamanţi în fond.
Referitor la nelegalitatea sentinţei, raportat la Tratatele internaţionale la care România este parte şi la dreptul intern, s-a arătat că dreptul la o remuneraţie egală pentru o muncă egală este stabilit prin acte internaţionale la care România este parte. Astfel, potrivit art. 23 alin. (2) al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948: „Toţi oamenii, fără nicio discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală”, text pe care şi-au întemeiat acţiunea; de asemenea, prin Carta socială europeană revizuită, este conferită protecţie contra discriminării şi este prevăzut dreptul la remuneraţie egală pentru muncă egală.
Potrivit art. 7 al Pactului internaţional din 16 decembrie 1966 cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (B. Of. nr. 146 din 20 noiembrie 1974), statele semnatare au obligaţia de a asigura „un salariu echitabil şi o remuneraţie egală pentru o muncă de valoare egală, fară nicio distincţie”. Orice deosebire, restricţie sau preferinţă între categorii profesionale similare constituie o discriminare nejustificată, care nu se poate întemeia pe un motiv obiectiv sau pe un interes legitim.
De asemenea, prin sentinţa contestată s-au încălcat prevederile art. 16 din Constituţie coroborat cu art. 41 şi art. 53 din Constituţie.
Dreptul la un salariu egal pentru o muncă egală este consacrat şi de legislaţia comunitară, argumente care au fost dezvoltate şi în faţa instanţei de fond.
In temeiul dispoziţiilor art. 148 din Constituţie, instanţele judecătoreşti au obligaţia de a asigura aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate în urma aderării României la UE, respectiv aceea de a asigura preeminenţa, prioritatea prevederilor comunitare cu caracter obligatoriu, printre care tratatele constitutive şi directivele europene.
Or, art. 141 din Tratatul asupra Uniunii Europene (devenit art. 157) prevede expres principiul egalităţii de remuneraţii pentru aceeaşi muncă sau o muncă de o valoare egală, iar Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a extins această prevedere, în sensul că „principiul egalităţii remuneraţiei face parte din fundamentele Comunităţii” (C.J.C.E., 08.04.1976, Defrenne c./T.).
De asemenea, potrivit art. 6 alin. (1) al Tratatului UE: „Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile enunţate în Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost modificată la 12 decembrie 2007 la Strasbourg, care are aceeaşi forţă juridică precum tratatele”. Or, art. 20 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (JO C 303 din 14 decembrie 2007) proclamă egalitatea cetăţenilor în faţa legii, iar art. 21 interzice discriminarea.
Pe aceeaşi linie, Rezoluţia Parlamentului European din 12 aprilie 1989 pentru adoptarea Declaraţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale (JO C 120 din 16 mai 1989) statuează în preambul necesitatea unei comunităţi de drepturi întemeiată pe respectul demnităţii umane şi
al drepturilor fundamentale. In art. 3 alin. (1) al acestei declaraţii este prevăzută expres egalitatea în faţa legii, alineatele 2 şi 3 interzicând orice discriminare, întemeiată pe orice criteriu.
Potrivit art. 25 al Declaraţiei, prevederile ei protejează toate persoanele din câmpul dreptului comunitar, adică orice persoană care are naţionalitatea unui stat membru, fiind obligatorii pentru acesta.
Potrivit art. 6 alin. (3) al Tratatului UE: „Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale ţărilor membre fac parte din dreptul Uniunii ca principii generale”.
Or, aşa cum s-a arătat, art. 14 din Convenţie interzice discriminarea şi atunci când aceasta îşi are sursa în lege, decurge dintr-un act normativ, instanţele judecătoreşti având obligaţia de a asigura egalitatea
cctăţcnilor în faţa legii prin corectarea tratamentului nejustificat la carc sunt supuşi, deci la înlăturarea discriminării.
De asemenea, potrivit art. 2 alin. (2) lit. b) al Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, constituie discriminare prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane faţă de alte persoane. Potrivit art. 3 alin. (1) lit. c), dispoziţiile sale se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private, precum şi instituţiilor publice, în ceea ce priveşte condiţiile de angajare şi de muncă, inclusiv condiţiile privind concedierea şi remunerarea. Aşadar, dreptul la o remuneraţie egală pentru muncă egală este prevăzut expres şi prin Directiva 2000/78/CE. In termenii expreşi ai directivei (art. 16), statele membre au obligaţia de a lua măsurile necesare ca toate dispoziţiile legislative, reglementare sau administrative contrare principiului egalităţii de tratament să fie suprimate şi să poată fi declarate nule sau modificate dispoziţiile contrare principiului egalităţii de tratament.
Articolul 249 din Tratatul UE (devenit art. 288) prevede că directivele obligă statele membre destinatare în ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie atins. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a statuat expres în sensul că „un stat nu poate invoca dificultăţi interne sau dispoziţii ale ordinii sale juridice naţionale, nici măcar dispoziţii constituţionale pentru a justifica nerespectarea obligaţiilor rezultând dintr-o directivă comunitară” (C.J.C.E., Hotărârea din 6 mai 1980, cauza nr. 102/79).
Astfel, recurenţii-reclamanţi, în condiţiile declarării neconstituţio-nalităţii prevederilor menţionate ale O.G. nr. 137/2000 şi în condiţiile în care s-au judecat cu o instituţie publică, au înţeles să invoce direct în faţa instanţelor naţionale prevederile acestei directive, ca şi pe cele ale Tratatului UE şi ale Cartei Drepturilor Fundamentale.
„Judecătorul naţional sesizat cu un litigiu care pune în cauză principiul nediscriminării (pe criteriul vârstei, în speţa în cauză), principiu general al dreptului comunitar, trebuie să lase neaplicată orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale” (C.J.C.E., Hotărârea din 22 noiembrie 2005, cauza Mangold nr. C-144/04). De asemenea, „consideraţiile bugetare nu pot justifica o discriminare” (C.J.C.E., Hotărârea din 6 aprilie 2000, cauza Jorgensen nr. C-226/98).
Prin urmare, dreptul reclamanţilor-recurenţi de a beneficia de indemnizaţia de 75% în temeiul principiului nediscriminării rezultă expres din jurisprudenţa comunitară, dar şi din dispoziţiile constituţionale (art. 148 din Constituţie). Acestea consacră preeminenţa, prioritatea prevederilor
comunitare cu caractcr obligatoriu, printre carc tratatele constitutive şi directivele europene şi obligaţia instanţelor judecătoreşti de a asigura această preeminenţă în cauza de faţă, prin aplicarea unui tratament egal, rcspectiv prin acordarea şi controlorilor financiari a indemnizaţiei de 75%.
Curtea de Conturi a României, ca autoritate publică, trebuie să respecte în integralitatea ei legislaţia din România, aşadar, nu doar H.G. nr. 170/9 martie 2005 (O.G. nr. 27/2007), prin care s-a acordat indemnizaţia de 75% categoriei menţionate, ci şi actele normative invocate.
Astfel, aşa cum s-a dezvoltat în cererea de chemare în judecată, reclamanţii, având calitatea de controlor financiar (în cadrul Direcţiei de control financiar ulterior a Curţii de Conturi), respectiv auditor public extern, sunt discriminaţi injust faţă de alte categorii profesionale care prestează muncă pe teritoriul României, deşi au atribuţii similare (precum observatorii care verifică procedurile de atribuire a contractelor de achiziţie publică sau personalul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, Industrie Alimentară şi Dezvoltare Rurală, personalul sau specialiştii din cadrul Direcţici de Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism etc.).
Pc de-o parte, ca şi consilierilor de conturi, judecătorilor, procurorilor, reclamanţilor le este interzisă excrcitarca directă sau prin persoane interpuse a activităţilor de comerţ, administrarea sau conducerea unor socictăţi comerciale sau civile, funcţia lor fiind incompatibilă cu orice funcţie publică sau privată, cu cxcepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior (art. 107 din Legea nr. 94/1992); ei sunt supuşi regulilor privind declararea şi controlul averilor.
Prin Legea nr. 200/2005 de aprobare a O.U.G. nr. 22/2005, în cadrul Curţii de Conturi s-a înfiinţat Autoritatea de pentru fondurile acordate României de Uniunea Europeană prin programele I.S.P.A, S.A.P.A.R.D. şi pentru fondurile ce vor fi acordate în perioada posta-derare, în favoarea controlorilor din această structură fiind recunoscută şi indemnizaţia de 75% aplicată la nivelul retribuţiei de bază (prin H.G. nr. 170 din 9 martie 2005).
Şi faţă de această categorie de personal, reclamanţii (controlori financiari şi auditori publici externi) sunt discriminaţi injust, deoarece, ca şi controlorii din Autoritatea de audit din cadrul Curţii de Conturi, îşi desfăşoară activitatea în cadrul aceleiaşi instituţii, au aceeaşi lege de organizare şi funcţionare, aceleaşi atribuţii de ansamblu, aceleaşi condiţii de studii, de pregătire de specialitate şi experienţă, sunt supuşi aceloraşi interdicţii şi incompatibilităţi, au o răspundere profesională specifică echivalentă şi risc identic în excrcitarca sarcinilor de serviciu.
Sursa, originea sumelor al cărui mod de cheltuire este controlat de controlorii financiari din cadrul Curţii de Conturi, respectiv de controlorii Autorităţii de audit a acesteia, nu poate reprezenta un criteriu, un motiv just şi legitim de diferenţiere, deoarece nu s-ar putea susţine că este mai importantă verificarea fondurilor provenite de la UE decât a banului public, reprezentând impozite plătite de cetăţenii României.
Singura diferenţă între aceste categorii constă în locul de muncă, mai exact structura din cadrul Curţii de Conturi în cadrul căreia funcţionează.
Principiul egalităţii de tratament în salarizare implică recunoaşterea aceloraşi obiective şi elemente de salarizare persoanelor aflate într-o situaţie comparabilă, a depunerii unei activităţi în muncă într-o funcţie similară sau identică. Din moment ce reclamanţii sunt într-o situaţie similară cu colegii lor din cadrul Autorităţii de audit sub aspectul atribuţiilor, al interdicţiilor, incompatibilităţilor şi răspunderii, reclamanţii nu pot fi trataţi diferit, în mod discriminatoriu, prin refuzul acordării indemnizaţiei de 75%.
Singurele obiective şi elemente care pot duce la o diferenţiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta şi gradul profesional, calitatea şi cantitatea muncii, condiţiile de muncă, această diferenţiere putând să se manifeste doar în salariul (indemnizaţia) de bază (partea fixă), nu şi în sporurile salariale, care întotdeauna au condiţii speciale de acordare.
In ceea ce priveşte actualizarea sumelor solicitate, de la data la care trebuia plătită suma şi până la data plăţii efective, aceasta s-a impus în temeiul principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat. Astfel, din interpretarea art. 1084 C. civ. „dauncle-intcrese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit – sumele reprezentând indemnizaţia de 75% (n.n.) – şi beneficiul de care a fost lipsit”. O soluţie identică rezultă şi din prevederile art. 161 alin. (4) şi art. 269 C. muncii.
Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate, Curtea reţine următoarele:
Diferenţa între reclamanţi şi categoriile profesionale invocate (observatorii care verifică procedurile de atribuire a contractelor de achiziţie publică, personalul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, Industrie Alimentară şi Dezvoltare Rurală, personalul de specialitate din cadrul structurilor care au ca obiect de activitate gestionarea asistenţei financiare comunitare) constă în conţinutul diferit al raporturilor juridice de muncă, ce rezultă din existenţa unor statute profesionale distincte, care reglementează drepturi şi obligaţii specifice fiecărei categorii, res-
pectiv în desfăşurarea activităţii în favoarea unor instituţii diferite (cu excepţia controlorilor din Autoritatea de audit din cadrul Curţii de Conturi).
Aşa cum s-a invocat şi în motivele de recurs, diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fară ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiec-
tivă. Insă, instanţa europeană a statuat în mod constant că nu orice diferenţă de tratament reprezintă o încălcare a art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate (Hotărârea din 28.11.1984 Rasmussen împotriva Danemarcei § 40). Drept urmare, spre deosebire de cauza Driha împotriva României (Hotărârea din 21.02.2008), unde C.E.D.O. a constatat existenţa discriminării între reclamant şi alte persoane carc aparţineau aceleiaşi categorii profesionale, în prezenta cauză se invocă discriminarea dintre reclamanţi şi alte categorii profesionale, care nu se află în situaţii analoage sau comparabile, aşa cum s-a menţionat anterior.
Articolul 23 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede în mod expres că „Toţi oamenii, fără nicio discriminare, au dreptul la un salariu egal pentru muncă egală”. Carta socială europeană revizuită (ratificată de România prin Legea nr. 74/1999) instituie necesitatea adoptării (de către statele care au acceptat art. 4 referitor la o salarizare echitabilă) măsurilor nccesare în vederea garantării unei salarizări echitabile, care să ţină cont inclusiv de dreptul la o salarizare egală pentru muncă de valoare egală. In mod similar, Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (adoptat în 1966 şi ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974) conţine dispoziţii relative la nediscriminare, inclusiv dreptul la un salariu echitabil şi la o remunerare egală pentru o muncă de valoare egală.
Deşi aceste prevederi internaţionale au prioritate în raport cu întreaga legislaţie română [conform art. 20 alin. (1) din Constituţie], Curtea de apel apreciază că, în condiţiile în care munca desfăşurată de reclamanţi este diferită de cea a categoriilor menţionate, diferenţa de remunerare este justificată.
De asemenea, aşa cum a statuat în mod constant şi instanţa de constituţional în jurisprudenţa relativă la art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie (de exemplu, Decizia nr. 102/2003, publicată în M. Of.
nr. 201/27.03.2003), se reţine că principiul egalităţii de tratament nu presupune uniformitate de reglementare, fiind opţiunea exclusivă a legiuitorului de a adopta soluţii legislative diferite în favoarea unor categorii de salariaţi diferite, în considerarea situaţiilor deosebite în care se găsesc; prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport de natura deosebită a raporturilor reglementate. Principiul egalităţii în faţa legii nu înseamnă o uniformitate, aşa încât dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.
Referitor la susţinerile reclamanţilor, potrivit cărora dispoziţiile legale invocate sunt discriminatorii, întrucât încalcă principiul egalităţii instituit de art. 16 din României, se reţine că instanţele ordinare pot fi sesizate doar în legătură cu constatarea faptului că o lege este aplicată în mod discriminatoriu subiecţilor de drept cărora li se adresează, nefiind posibil să se solicite constatarea faptului că o lege este discriminatorie şi nici extinderea aplicării ei altor subiecţi de drept.
In situaţia în care un act normativ conţine dispoziţii discriminatorii cu privire la anumiţi subiecţi de drept, soluţia legală este aceea de a invoca şi a se constata neconstituţionalitatea respectivei norme pe considerentul că încalcă principiul egalităţii instituit prin legea supremă. Doar Curtea Constituţională are competenţa legală de a aprecia că un text legal creează o discriminare şi încalcă acest principiu, ca atare, poate stabili modalitatea în care trebuie interpretat textul respectiv pentru a elimina încălcarea principiului egalităţii.
întrucât apreciază că există diferenţe esenţiale între reclamanţi şi categoriile profesionale cu privire la care se solicită constatarea discriminării, Curtea de apel reţine că principiului nediscriminării prevăzut de art. 5 C. muncii a fost respectat de legiuitor la adoptarea legii de salarizare a reclamanţilor.
Referitor la nelegalitatea sentinţei recurate în raport de dispoziţiile dreptului comunitar, se reţine că art. 141 al versiunii consolidate a Tratatului privind Uniunea Europeană (devenit în prezent art. 157) interzice orice formă de discriminare, care fixează reguli diferite pentru acelaşi loc de muncă sau pentru prestări de aceeaşi calitate sau aplică aceeaşi regulă în cazul unor activităţi diferite, chiar dacă discriminarea este
directă sau indirectă. In materie de remuneraţie, o discriminare directă poate fi constatată prin respectarea criteriilor de egalitate în materie de condiţii de lucru şi remuneraţie. Or, aşa cum s-a învederat anterior, nu există aceleaşi condiţii de lucru, respectiv conţinutul raportului juridic de muncă al reclamanţilor este diferit de cel al observatorilor carc
vcrifică proccdurilc de atribuire a contractelor de achiziţie publică, al personalului Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, Industrie Alimentară şi Dezvoltare Rurală, al personalului de specialitate din cadrul structurilor care au ca obiect de activitate gestionarea asistenţei financiare comunitare.
Articolul 2 alin. (2) pct. a) din Directiva 2000/78/CE privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare (invocată de reclamanţi) prevede că există discriminare în situaţia în care două persoane aflate în situaţie asemănătoare sunt tratate în mod diferit, ceea ce instanţa constată că nu este cazul în prezenta cauză.
Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că prima instanţă a aplicat şi interpretat corect dispoziţiile legale menţionate anterior, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nefiind incident în cauză.
In consecinţă, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi al art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.
Notă: Prin Decizia nr. 38 din 14 decembrie 2009 (www.scj.ro), înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, a respins recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, coroborate cu dispoziţiile art. 1 şi art. 2 alin. (1) şi (11) din Legea nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, cu modificările şi completările ulterioare, în referire la admisibilitatea majorării cu 75% a indemnizaţiilor lunare pentru auditorii publici externi (foşti controlori financiari) din cadrul Curţii de Conturi a României.
Prin recursul în interesul legii s-a arătat că în practica instanţelor de judecată s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii.
Astfel, se învederează că unele instanţe au admis acţiunile prin care auditorii publici externi din cadrul Curţii de Conturi au solicitat plata drepturilor băneşti reprezentând majorarea de 75% din indemnizaţia de bază, reţinând că între auditorii din cadrul Autorităţii de Audit şi foştii controlori financiari (actualii auditori publici externi) din cadrul Curţii de Conturi nu poate exista un tratament diferenţiat, deoarece îndeplinesc funcţii cu atribuţii similare şi, în consecinţă, diferenţierea salarială nu are la bază o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Alte instanţe, dimpotrivă, au respins acţiunile prin care auditorii publici externi (foştii controlori financiari) din cadrul Curţii de Conturi au solicitat
acordarea majorării de 75% din indemnizaţia brută lunară, apreciind că acest drept salarial suplimentar este recunoscut doar personalului care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Autorităţii de Audit, voinţa legiuitorului în acest sens fiind materializată printr-un act normativ cu caracter special care; nu poate fi extins şi asupra altor categorii de personal.
în legătură cu această chestiune de drept, s-a reţinut, printre altele, că voinţa legiuitorului în ceea ce priveşte acordarea majorării cu 75% a salariilor de bază a fost materializată printr-un act normativ cu caracter special, textele propuse spre interpretare fiind lipsite de echivoc în ce priveşte persoanele pe care le vizează; este evident că nu pot beneficia de majorarea menţionată auditorii publici externi.
Drept urmare nu se poate considera că problema de drept supusă examinării este susceptibilă de a fi soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, cu atât mai mult cu cât din prevederile art. 12, art. 13 alin. (1) şi art. 16 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 rezultă că auditorii publici externi nu fac parte din personalul de specialitate din cadrul Autorităţii de Audit, ci, fiind angajaţi în cadrul Curţii de Conturi, desfăşoară activităţi de audit extern în sectorul public [art. 2 lit. e) din lege], fără a îndeplini vreuna dintre atribuţiile specifice domeniului asistenţei financiare comunitare.
Se observă, totodată, că ceea ce au rezolvat instanţele diferit a fost chestiunea dacă auditorii publici externi pot fi asimilaţi, sub aspectul salarizării, personalului de specialitate din cadrul Autorităţii de Audit, astfel încât să beneficieze de sporul de 75% menţionat.
Rezolvarea diferită a acestei probleme de drept nu-şi are însă temeiul în niciunul din textele propuse spre interpretare de procurorul general şi aceasta deoarece instanţele nu au reţinut, în interpretarea acestor texte, că auditorii publici externi trebuie sau, dimpotrivă, nu trebuie salarizaţi la fel ca personalul de specialitate din cadrul Autorităţii de Audit.
Astfel, instanţele care au recunoscut şi auditorilor publici externi dreptul la majorarea salariată solicitată şi-au întemeiat soluţia, în principal, pe dispoziţii constituţionale, ale Codului muncii, precum şi pe dispoziţii cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile sociale şi politice, Carta Socială Europeană, reţinând, în esenţă, că întrucât cele două categorii de personal fac parte din aceeaşi categorie profesională şi îndeplinesc funcţii cu atributii similare, este necesară înlăturarea discriminării determinate de existenţa unui tratament juridic diferenţiat în privinţa salarizării.
în aceste condiţii, nu se poate reţine că instanţele au interpretat şi aplicat diferit textele indicate în recursul în interesul legii.
Pe de altă parte, Secţiile Unite se pot pronunţa numai în limitele în care au fost învestite, neavând posibilitatea de a proceda la extinderea recursului în interesul legii asupra altor chestiuni de drept decât cele cu care au fost sesizate.
