României, art. 20 alin. (2) O.U.G. nr. 19/2003, art. 3
■ Instanţa de judecată nu poate acorda alte drepturi decât cele prevăzute expres în favoarea persoanelor salarizate în temeiul unei legi speciale, prin care sunt stabilite în mod exhaustiv drepturile salariale şi alte drepturi de care acestea beneficiază, întrucât ar depăşi limitele puterii judecătoreşti şi ar legifera acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislaţia specifică în vigoare.
■ Numai legiuitorul are dreptul să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului salariilor acestora, precum şi a sporurilor sau adaosurilor la indemnizaţiile şi salariile de bază şi, drept urmare, doar legiuitorul este cel care poate aprecia şi stabili dacă şi ce drepturi se acordă anumitor categorii de salariaţi.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 6846/R din 25 noiembrie 2009, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 2784 din data de 02.04.2009, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vlll-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a respins, ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin şi Institutul Naţional al Magistraturii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamantele au fost angajate ale pârâtului, în funcţia de consilier pentru afaceri europene, în conformitate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 106/2006 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 19/2003 privind organizarea şi funcţionarea Corpului consilierilor de integrare şi ale H.G. nr. 1811/2006 pentru aprobarea redistribuirii pe autorităţi şi instituţii publice a consilierilor pentru afaceri europene din cadrul fostului Minister al Integrării Europene.
S-a constatat că funcţia de consilier pentru afaceri europene, denumită iniţial consilicr de integrare, este reglementată potrivit O.U.G. nr. 19/2003 privind consilierii pentru afaceri europene (iniţial denumită O.U.G. nr. 19/2003 privind organizarea şi funcţionarea Corpului consilierilor de integrare), cu modificările şi completările ulterioare, iar potrivit art. 1 din acest act normativ, „consilierii pentru afaceri europene sunt specialişti cu atribuţii în domeniul realizării programelor şi refor
melor necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din calitatea României de stat membru al Uniunii Europene”.
S-a menţionat că, în perioada 2003-2006, consilierii de integrare încadraţi în Ministerul Integrării Europene şi-au desfăşurat efectiv activitatea în cadrul ministerelor, prin detaşare.
S-a reţinut că, potrivit prevederilor art. II din O.U.G. nr. 106/2006 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 19/2003, consilierii de integrare încadraţi la Ministerul Integrării Europene au fost preluaţi, pe bază de protocol, începând cu data de 1 ianuarie 2007, de către autorităţile sau instituţiile publice în care aceştia îşi desfăşurau activitatea, cu menţinerea drepturilor salariale dobândite anterior, redistribuirea numărului de consilieri pentru afaceri europene pe autorităţi şi instituţii publice fiind făcută prin H.G. nr. 1811/2006 pentru aprobarea redistribuirii pe autorităţi şi instituţii publice a consilierilor pentru afaceri europene.
S-a avut în vedere că reclamantele, în calitate de consilier pentru afaceri europene, şi-au desfaşurat activitatea în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii. S-a reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2003 privind consilierii pentru afaceri europene, aprobată prin Legea nr. 272/2003, cu modificările şi completările ulterioare, „consilierii pentru afaceri europene au calitatea de personal încadrat cu contract individual de muncă, beneficiind de drepturile şi exercitând obligaţiile ce decurg din această calitate”.
De asemenea, s-a arătat că drepturile salariale ale consilierilor pentru afaceri europene au fost stabilite potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 19/2003 privind consilierii pentru afaceri europene, aprobată prin Legea nr. 272/2003, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora „salariile de bază şi celelalte drepturi salariale sunt cele stabilite, potrivit Legii nr. 495/2004 privind salarizarea şi alte drepturi băneşti ale personalului din administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe şi de la misiunile diplomatice, oficiile consulare şi institutele culturale româneşti din străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, pentru funcţia de consilier diplomatic (ulterior pentru funcţia de secretar III). Salariile de bază se majorează cu până la 50% pe baza criteriilor şi în limitele stabilite prin H.G. nr. 4/2004 privind repartizarea numărului de consilieri de integrare pe ministere şi pentru aprobarea criteriilor de majorare a salariilor de bază ale consilierilor pentru afaceri europene”.
S-a precizat că, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din acelaşi act normativ: „Cuantumul drepturilor salariale ale consilierilor pentru afaceri europene se stabileşte, cu respectarea dispoziţiilor alin. (1) şi (2),
prin ordin al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în carc aceştia îşi desfăşoară activitatea, fară a depăşi nivelul salariului de bază prevăzut de lege pentru funcţia de secretar general din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale”.
S-a arătat că, prin prevederile O.U.G. nr. 19/2003, se face trimitere la salarizarea specifică funcţiei de consilier diplomatic, stabilită potrivit Legii nr. 495/2004, cu modificările şi completările ulterioare, iar în acest sens, potrivit prevederilor art. 3 din Legea nr. 495/2004, salariul de bază specific funcţiei de consilier diplomatic se stabileşte pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficientului de multiplicare, aplicat la aceasta.
S-a mai reţinut că, urmare a apariţiei O.G. nr. 10/2008° privind nivelul salariilor de bază şi al altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit O.U.G. nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, precum şi unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale, cu modificările şi completările ulterioare, salarizarea consilierilor pentru afaceri europene se va realiza prin raportare la funcţia de secretar III prevăzută la poziţia 7 din anexa nr. I la Legea nr. 495/2004, astfel cum se prevede în art. 30 alin. (2) din acest act normativ.
S-a mai constatat că, la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 81/2008 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 10/2008, modalitatea de stabilire a salariilor de bază a consilierilor pentru afaceri europene s-a modificat, introducându-se limite minime şi maxime ale salariului de bază, potrivit prevederilor art. I pct. 3 din acest act normativ, în ceea ce priveşte consilierii pentru afaceri europene aflaţi în funcţie, astfel cum se prevede în cuprinsul art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 81/2008, salariul de bază s-a menţinut la un cuantum de 3.232 lei.
Totodată, s-a avut în vedere că, potrivit prevederilor art. IV din O.U.G. nr. 81/2008, pe data intrării în vigoare a acestui act normativ s-a abrogat H.G. nr. 4/2004.
Abrogată de la data de 1 ianuarie 2010, cu cxcepţia art. 23, art. 25 şi art. 302, prin Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (M. Of. nr. 762 din 9 noiembrie 2009).
S-a reţinut că reclamantele au solicitat instanţei să constate că dispoziţiile (art. 30 din O.G. nr. 10/2008) din actele normative, prin carc s-a reglementat reîncadrarea acestora pe o treaptă de salarizare inferioară celci de consilier diplomatic, rcspectiv secretar III, încalcă o serie de prevederi constituţionale ce consacră drepturi fundamentale ale omului, cât şi prevederi ale unor tratate internaţionale ratificate de România şi care astfel fac parte din dreptul intern şi sunt de aplicabilitate directă, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României şi că actele normative în discuţie au fost emise cu încălcarea unor prevederi constituţionale relative la abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, la termenul de intrare în vigoare a actelor normative şi la neretroactivitatea legii civile, respectiv a prevederilor art. 108 alin. (3) din Constituţie, conform cărora „ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta”, a prevederilor art. 15 alin (2) din Constituţie, conform cărora „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”, şi ale art. 78 teza a Il-a, conform cărora legea „intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”.
De asemenea, s-a arătat că reclamantele au mai solicitat instanţei, ca urmare a constatării acestor încălcări de către legiuitor, să înlăture prevederile legale în vigoare şi să dea eficienţă legii salariale vechi mai favorabile, prin menţinerea acesteia în vigoare şi ultraactivarea legii vechi de salarizare după momentul ieşirii ei din vigoare.
S-a făcut referire la faptul că în cauză nu se solicită instanţei să soluţioneze conflictul dintre părţi, ce s-ar ivi cu privire la interpretarea şi aplicarea legii de salarizare în vigoare, şi obligarea pârâtului la acordarca unor diferenţe salariale neachitate prin aplicarea greşită a legii sau prin neaplicarea acesteia, ci să oblige pârâtul la stabilirea şi plata în continuare a drepturilor salariale acordate în temeiul vechii reglementări, cu ignorarea actului normativ nou, considerat a fi adoptat în mod neconstituţional şi cuprinzând prevederi contrare atât Constituţiei, cât şi prevederilor Convenţiei europene a drepturilor omului, instanţa urinând a face aplicabilitatea directă atât a textelor constituţionale, cât şi a reglementărilor internaţionale.
Or, nu există nicio prevedere legală sau constituţională prin care să se confere instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa sau înlătura norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, eventual ieşite din vigoare, întrucât printr-o asemenea practică se încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din
Constituţie, ca şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării, astfel încât prevederile din actele normative cu putere de lege în vigoare cum sunt cele adoptate de Parlament şi ordonanţele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie şi care sunt „incriminate” a fi adoptate cu încălcarea normelor constituţionale referitoare la legiferare şi cu încălcarea unor drepturi fundamentale ale unor persoane proteguite de normele constituţionale nu pot fi declarate neconstituţionale în cursul judecăţii decât prin procedura invocării excepţiei de neconstituţionalitate, fiind de competenţa în cadrul controlului constituţionalităţii, prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, să se pronunţe cu privire la existenţa unor încălcări ale Constituţiei în cadrul procesului adoptării legii, a încălcării unor drepturi fundamentale prin abrogarea sau diminuarea unor drepturi salariale sau a altor asemenea drepturi de personal, a creării unor situaţii discriminatorii instituite prin lege, ceea ce reclamantele nu au solicitat, în cauză nefîind în discuţie interpretarea şi aplicarea greşită, echivocă, discriminatorie etc. a unor prevederi legale, ci caracterul neconstituţional, discriminatoriu al acestora.
Solicitarea reclamantelor ca instanţa să dispună obligarea pârâtului la plata în continuare a drepturilor băneşti ce le-au fost acordate sub imperiul vechii reglementări, prin aplicarea directă a prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a fost apreciată ca neîntemeiată, întrucât în cauză reclamantele nu sunt titularele unui drept fundamental ocrotit de prevederile acestei convenţii, drept ce le-ar fi fost nesocotit prin adoptarea legislaţiei „incriminate” ca fiind contrară convenţiei, ceea ce ar fi permis aplicarea directă în dreptul intern de către judecătorul naţional a Convenţiei, ca izvor de drept obligatoriu şi prioritar, în măsura în care cuprinde dispoziţii mai favorabile titularului dreptului, prin instrumentele juridice prevăzute de art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (1) şi (2) din Constituţia României.
Or, norma internă prin care s-a modificat încadrarea şi salarizarea consilierilor de integrare (consilierilor pentru afaceri europene), respectiv prevederile O.G. nr. 10/2008, nu contravine textelor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului pentru a putea deveni aplicabil principiul priorităţii reglementărilor internaţionale privind drepturile omului faţă de legile interne, în caz de neconcordanţă, întrucât niciun drept fundamental al reclamantelor nu a fost încălcat prin adoptarea normei interne.
S-a statuat că art. I din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului nu este incident în speţă, întrucât prin adoptarea legislaţiei în discuţie nu a avut loc o încălcare sau o ncrespectare a dreptului de proprietate sau a altor drepturi pe care reclamantele le-ar fi avut asupra unor bunuri; ipoteza susţinută de reclamante în sensul că drepturile salariale pretinse sunt drepturi de creanţă şi, prin urmare, constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, nu este aplicabilă situaţiei de fapt şi de drept corespunzătoare cazului de faţă.
Insă, deşi este real că drepturile salariale sunt drepturi de creanţă şi, prin urmare, constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, norma internă nu lipseşte reclamantele total sau parţial de dreptul lor de proprietate asupra acestui bun, întrucât, pe de o parte, pentru a fi în prezenţa unui „bun” ocrotit de textul Convenţiei, creanţa trebuie să îndeplinească cerinţa de a fi certă, lichidă şi exigibilă, astfel încât numai drepturile salariale scadente şi datorate pentru depusă îndeplinesc aceste condiţii şi asupra lor nu ar putea avea incidenţă eventualele modificări legislative ulterioare, iar nu şi acele drepturi existente numai ca reglementare, prescrise de lege la un moment dat, întrucât acestea sunt drepturi potenţiale, ce nu fac parte din patrimoniul destinatarilor reglementării până la momentul la care aceste drepturi nu devin efective.
Astfel, în acest context, reclamantele nu pot pretinde în mod justificat că un drept salarial prevăzut la un moment dat într-un anumit cuantum în textul unui act normativ, ce le este aplicabil, face parte perpetuu din patrimoniul acestora atât timp cât îndeplinesc funcţia astfel remunerată şi că prin modificarea în sensul diminuării, sub aspectul cuantumului, a drepturilor salariale de încadrare s-ar aduce atingere vreunui drept de proprietate al reclamantelor, aflat în patrimoniul lor. O astfel de interpretare este şi absurdă, întrucât, dacă aceste reglementări sunt imuabile, atunci reclamantele nu ar putea beneficia nici de prevederile legale ce aduc majorări acestor drepturi, deoarece nu se poate pretinde că legiuitorul le poate aduce modificări doar într-un singur mod.
De altfel, reclamantele au beneficiat în continuare, şi după apariţia O.G. nr. 10/2008, de salarizare integrală pentru munca depusă, fără nicio limitare, interdicţie, restrângere sau interdicţie, în situaţia prestării muncii de către acestea, iar noua reglementare nu aduce atingere în niciun mod dreptului reclamantelor la plata acestor drepturi.
S-a mai reţinut de către instanţa de fond şi împrejurarea că statul dispune de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în
ce măsură anumite categorii profesionale pot fi echivalate ca nivel al funcţiei şi salarizării într-un context social determinat, fară ca prin aceasta să se poată pretinde că s-ar aduce atingere vreunor drepturi patrimoniale sau de creanţă reglementate prin actcle normative modificate, actele normative în materie salarială având în esenţă caracter temporar în privinţa întinderii drepturilor salariale reglementate.
în fine, s-a arătat că prin modificarea legislativă nu s-a încălcat nici Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care, în cuprinsul art. 19 pct. 3, întrucât salarizarea pe o anumită treaptă profesională nu reprezintă un drept fundamental al omului.
împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamanţii, criticând soluţia pentru nelegalitate.
In motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., s-a arătat că, în fapt, prin modificarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2003 de către dispoziţiile art. 30 din O.G. nr. 10/2008 au fost încălcate atât normele constituţionale referitoare la delegarea legislativă, cât şi dispoziţiile Legii nr. 373/2007 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe. Astfel, s-a arătat că, potrivit art. 108 alin. (3) din Constituţie, „ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta”, iar, prin art. 1 pct. V.l. din Legea nr. 373/2007, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanţe în domeniul salarizării în ceea ce priveşte „majorările salariale ale personalului din sectorul bugetar în anul 2008”. Or, în ceea ce priveşte consilierii pentru afaceri europene, s-a învederat că aceştia reprezintă singura categorie de personal vizat de către O.G. nr. 10/2008, care suportă o micşorare salarială, ca urmare a reîncadrării pe o treaptă de salarizare inferioară. Prin urmare, deşi prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea emiterii unor reglementări privitoare la creşterile salariale, recurentele au susţinut că prin ordonanţa emisă în temeiul legii a avut loc o micşorare a drepturilor salariale cuvenite consilierilor pentru afaceri europene.
De asemenea, s-a arătat că, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”, iar art. 78 teza a Il-a prevede că legea „intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”. Or, potrivit art. 34 din O.G. nr. 10/2008, intrată în vigoare la data de 4.02.2008, prevederile prezentei ordonanţe se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2008.
S-a menţionat că, în baza art. 41 alin. (2) din Constituţia României, salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială şi că acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege, iar în temeiul art. 53 alin. (1) din Constituţie, „exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”.
De asemenea, s-a adăugat că art. 53 alin. (2) din Constituţie statuează faptul că „restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fară a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”.
Totodată, s-a solicitat a se avea în vedere şi teoria drepturilor câştigate, care, deşi nu are o reglementare distinctă, este pe deplin aplicabilă în dreptul muncii, existând de altfel numeroase acte normative privitoare la salarizare care prevăd faptul că, în cazul în care există modificări intervenite prin diverse acte normative, drepturile salariale mai favorabile se menţin. Astfel, chiar O.U.G nr. 81/2008, invocată de instanţa de fond (act normativ care de altfel nu este aplicabil reclamantelor, întrucât încadrarea acestora în funcţiile de consilieri pentru afaceri europene încetase la data intrării în vigoare a ordonanţei), prevede în art. 111 alin (1) că salariile consilierilor aflaţi în funcţie la data intrării în vigoare a ordonanţei rămân la nivelul maxim. S-a motivat că prevederile O.G. nr. 10/2008 ar fi trebuit, de asemenea, să nu se aplice consilierilor pentru afaceri europene aflaţi în funcţie la data adoptării ordonanţei, respectându-se astfel şi prevederile Legii de abilitare a Guvernului şi dând astfel eficienţă teoriei drepturilor câştigate.
Totodată, în respingerea ca neîntemeiată a acţiunii, instanţa de fond a reţinut că acordarea drepturilor salariale solicitate ar echivala cu înlăturarea prevederilor legale în vigoare, cu menţinerea legii vechi mai favorabile, ceea ce ar constitui o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat.
S-a arătat că respingerea acţiunii este criticabilă sub aspectul de principiu, al garanţiilor dreptului la un proces echitabil, astfel cum sunt
acestca consacratc de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Astfel, s-a învederat că, în ceea ce priveşte dreptul de acces la o instanţă, garanţie a dreptului la un proces echitabil, jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie este în sensul că, fară a fi un drept absolut – sens în care statelor părţi la Convenţie le este recunoscută o marjă de apreciere cât priveşte reglementarea condiţiilor în care un atare acces este permis ingerinţele în exercitarea acestui drept sunt compatibile cu exigenţele Convenţiei numai în măsura în care urmăresc un scop legitim şi se menţine un raport de proporţionalitate între scopul legitim urmărit şi mijloacele folosite. Cu alte cuvinte, acest raport de proporţionalitate este înfrânt ori de câte ori restrângerea acestuia merge până acolo încât afectează dreptul în substanţa lui.
S-a adăugat că într-o bogată jurisprudenţă – inclusiv în cauze împotriva României Curtea a constatat încălcarea art. 6 parag. 1 ca urmare a excluderii din competenţa instanţelor judecătoreşti a posibilităţii de a cenzura acte ale autorităţilor administrative (cauza Glod c. România, în materia fondului funciar) sau legalitatea unor măsuri care au afectat drepturi fundamentale apărate de Convenţie (de exemplu, în ceea ce priveşte imposibilitatea instanţelor judecătoreşti de a statua asupra legalităţii preluării imobilelor de către stat: cauza Brumărescu c. România, cauza Canciovici c. România). Principiul reiterat constant de instanţa de european în atare cauze este acela că imposibilitatea instanţelor judecătoreşti de a cenzura legalitatea unor acte sau fapte susceptibile de a aduce atingere drepturilor fundamentale consacrate de Convenţie este în sine contrară dreptului de acces la o instanţă.
Instanţa de fond a reţinut faptul că cererea introductivă de instanţă nu viza interpretarea şi aplicarea greşită ale unor prevederi legale, ci caracterul neconstituţional, discriminatoriu al acestora, nefiind, prin urmare, competentă în a analiza aceste aspecte, competenţa aparţinând Curţii Constituţionale.
De aceea, recurentele consideră că cercetarea pe fond de către instanţa de judecată a acestor aspecte ar echivala cu a da eficienţă directă dispoziţiilor în materie ale Convenţiei europene a drepturilor omului, respectiv art. 6 parag. 1, ca urmare a cercetării compatibilităţii normei cuprinse într-o lege sau ordonanţă cu standardul de protecţie garantat de Convenţia europeană, demers la care, deopotrivă, Curtea Constituţională şi instanţele integrate sistemului judiciar sunt îndrituite prin prisma dispoziţiilor art. 20 din Constituţie.
Prin urmare, s-a susţinut că, ori de câte ori domeniul în care se aleagă încălcarea unui drept fundamental poate fi circumscris sferei de aplicare a art. 6 parag. I – iar cauza de faţă are, fară îndoială, natură civilă, în sensul autonom al acestei noţiuni – nu mai este necesară ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate pentru a se ajunge la înlăturarea normei de drept intern, ci este suficient ca instanţa să înlăture aplicarea oricărui text de lege – în sensul său larg, autonom, consacrat de jurisprudenţa C.E.D.O. – care vine în contradicţie cu art. 6 parag. 1.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma motivului de recurs invocat de către recurentele-reclamante şi prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Iniţial, salariile de bază şi celelalte drepturi ale consilierilor de integrare, potrivit art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2003 privind organizarea şi funcţionarea corpului consilierilor de integrare, erau cele stabilite, potrivit legii, pentru funcţia de consilier diplomatic. Ulterior, prevederile legale enunţate s-au modificat prin art. 30 din O.G. nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de bază şi al altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit O.U.G. nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, precum şi unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul reîncadrării consilierilor de afaceri europene (consilicri de integrare) pc treapta de salarizare corespunzătoare funcţiei de secretar III.
Prin cererea adresată primei instanţe, reclamantele au solicitat să se constate că prevederile art. 30 din O.G. nr. 10/2008, prin care s-a reglementat reîncadrarea acestora pe o treaptă de salarizare inferioară celei de consilier diplomatic, respectiv secretar III, încalcă o serie de prevederi constituţionale ce consacră drepturi fundamentale ale omului, cât şi prevederi ale unor tratate internaţionale ratificate de România şi care astfel fac parte din dreptul intern şi sunt de aplicabilitate directă, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, susţinându-se, totodată, că actul normativ în discuţie a fost emis cu încălcarea unor prevederi constituţionale relative la abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, la termenul de intrare în vigoare a actelor normative şi la neretroactivitatea legii civile, respectiv a prevederilor art. 108 alin. (3) din Constituţie: „ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele
şi în condiţiile prevăzute de aceasta”, a prevederilor art. 15 alin (2) din Constituţie: „Legea dispune numai pentru viitor, cu cxcepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile” şi ale art. 78 teza a Il-a, conform cărora legea „intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”.
De asemenea, reclamantele au mai solicitat instanţei, ca urmare a constatării acestor încălcări de către legiuitor, să înlăture prevederile legale în vigoare şi să dea eficienţă legii salariale vechi mai favorabile, prin menţinerea acesteia în vigoare şi ultraactivarea legii vechi de salarizare după momentul ieşirii ei din vigoare.
Criticile aduse de către recurentele-reclamante hotărârii primei instanţe sunt nefondate, întrucât instanţa de judecată nu poate reţine că prevederile ordonanţelor Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, sunt adoptate cu încălcarea normelor constituţionale referitoare la legiferare şi cu încălcarea unor drepturi fundamentale ale unor persoane proteguite de normele constituţionale, de vreme ce pe parcursul judecăţii cauzei nu s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate şi nu s-a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale, care avea competenţa, în cadrul controlului constituţionalităţii prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, să se pronunţe cu privire la existenţa unor încălcări ale Constituţiei în cadrul procesului adoptării legii, a încălcării unor drepturi fundamentale prin abrogarea sau diminuarea unor drepturi salariale sau a altor asemenea drepturi de personal, a creării unor situaţii discriminatorii instituite prin lege.
Prevederile art. 30 din O.G. nr. 10/2008, care au modificat dispoziţiile O.U.G. nr. 19/2003, nu încalcă dispoziţiile privind delegarea legislativă şi nici prevederile Legii nr. 373/2007 de abilitare a Guvernului de a emite ordonanţe, în condiţiile în care Guvernul a fost abilitat să emită ordonanţe cuprinzând reglementări referitoare la majorările salariale ale personalului din sectorul bugetar în anul 2008, astfel cum rezultă expres din cuprinsul art. 1 pct. V. 1. din Legea nr. 373/2007, fiind esenţial a adăuga că O.G. nr. 10/2008 a fost aprobată de către Parlament prin Legea nr. 177/2008. De vreme ce recurentele-reclamante sunt salarizate în temeiul unei legi speciale, prin care sunt stabilite în mod exhaustiv drepturile salariale şi alte drepturi de care acestea beneficiază, Curtea reţine că prin hotărâre judecătorească nu pot fi acordate alte drepturi decât cele prevăzute expres în favoarea acestora.
Numai legiuitorul are dreptul să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului salariilor acestora, precum şi a sporurilor sau adaosurilor la indemnizaţiile şi salariile de bază şi, drept urmare, doar legiuitorul este cel care poate aprecia şi stabili dacă şi ce drepturi se acordă anumitor categorii de salariaţi. Or, în cazul de faţă, obligarea intimatului-pârât la plata drepturilor băneşti solicitate prin cererea de chemare în judecată în temeiul vechii reglementări, care, însă, în prezent a fost modificată prin O.U.G. nr. 10/2008, ar constitui o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuţiilor conferite puterii judecătoreşti şi a principiului separaţiei puterii judecătoreşti, reglementat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României.
Curtea reţine că prin acţiunile în justiţie pot fi valorificate drepturi recunoscute şi ocrotite de lege, or, câtă vreme drepturile solicitate de recurentele-reclamante nu sunt prevăzute de legislaţia în vigoare, ţinând cont şi de principiul separaţiei puterilor în stat, cererea acestora nu poate fi admisă de către instanţă, care prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege ar depăşi limitele puterii judecătoreşti şi ar legifera acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislaţia specifică.
Nu se poate reţine că modificarea art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2003 reprezintă o restrângere a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, întrucât salarizarea pe o anumită treaptă profesională nu reprezintă un drept fundamental al omului, în sensul avut în vedere de art. 41 alin. (2) din Constituţie, care stipulează că „salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială şi că acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege”.
In acest context, de vreme ce nu s-a încălcat un drept fundamental al recurentelor-reclamante prin norma internă, respectiv O.U.G. nr. 10/2008, prin carc a fost modificată încadrarca şi salarizarea consilierilor de integrare, nu se poate constata că prevederile acestei norme interne contravin textelor Convenţiei europene a drepturilor omului, pentru a se da eficienţă prevederilor art. 20 din Constituţia României, care stipulează că reglementările internaţionale privind drepturile omului se aplică cu prioritate faţă de legile interne.
Articolul 14 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, statuează că: „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de
prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fară nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoarc, limbă, , opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”, iar art. 16 din Constituţie prevede, la alin. (1), că: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fară privilegii şi fară discriminări”, însă, pentru a putea exista , este necesară protecţia în temeiul dreptului la tratament egal, fiind necesar a fi în prezenţa recunoaşterii, folosinţei sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege. Or, nu există niciun temei legal pentru obligarea intimatului-pârât la plata drepturilor băneşti solicitate de către recurentele-reclamante prin prezenta acţiune, de vreme ce legea în vigoare nu prevede drepturile pretinse de către acestea.
In concluzie, nu pot fi reţinute susţinerile potrivit cărora există o stare de discriminare, pentru că, aşa cum s-a statuat şi de Curtea Constituţională prin deciziile sale, diferenţierea indemnizaţiilor şi a salariilor de bază pentru salariaţii din sectorul bugetar, fiind opţiunea liberă a legiuitorului, ţinând seama de importanţa şi complexitatea diferitelor funcţii, acesta este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă.
Prin deciziile sale, Curtea Constituţională a statuat că „(…) în acord cu practica constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, cauza Marcks c. Belgiei, 1979), principiul egalităţii în drepturi şi al nediscriminării se aplică doar situaţiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferenţiat, instituit în baza unor situaţii obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii şi nici discriminări”.
Susţinerea recurentelor-reclamante referitoare la încălcarea dreptului de acces la o instanţă nu poate fi primită de către Curte, în condiţiile în care, în considerentele hotărârii recurate în cauză, s-au indicat detaliat motivele pentru carc nu s-a înlăturat norma internă, respectiv pentru faptul că prevederile acesteia nu încalcă un drept fundamental care poate fi circumscris sferei de aplicare a art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Pentru toate considerentele arătate, având în vedere că prima instanţă a interpretat şi aplicat corect prevederile legale incidente în cauză, Curtea a respins ca nefondat recursul, în baza art. 312 C. proc. civ.
