Constituţie, republicată, art. 41 alin. (2), art. 53, art. 73 C. muncii, art. 39 alin. (1) lit. c), art. 141 alin. (3) şi (4),
art. 143, art. 145
■ Concediul de odihnă, fiind un drept constituţional, nu poate fi restrâns decât prin lege şi numai în condiţiile exprese şi limitativ prevăzute în art. 53 din României.
■ Angajatorul are obligaţia programării asistenţilor maternali în efectuarea concediului de odihnă, iar în cazul în care se optează pentru neefectuarea repausului specific concediului de odihnă, aceştia au dreptul să primească indemnizaţii în echivalent.
■ Angajatorul are un drept de opţiune între a suspenda sau nu obligaţiile de serviciu ale asistenţilor maternali pe durata programării în concediul de odihnă, drept de opţiune recunoscut tocmai pentru a putea asigura continuitatea activităţii, iar nu pentru a limita un drept constituţional, dar numai în condiţiile asumării obligaţiei de dezdăunare prevăzute de dispoziţiile art. 40 alin. (2) lit. c) C. muncii.
■ în cazul când angajatorul nu asigură dreptul la un repaus anual de cel puţin 20 de zile de lucrătoare, repausul trebuie plătit, fapt ce atrage astfel dreptul la despăgubiri pentru asistenţii maternali.
C.A. Târgu Mureş, s. civ., confl. mun., asig. soc., min. şi fam., decizia nr. 420 din 11 aprilie 2008, în Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 1514/16.11.2007, Tribunalul Mureş a admis acţiunea civilă, formulată prin reprezentantul legal Sindicatul A. T.M., de către membrii de sindicat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală
de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului M. A fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamanţilor a despăgubirilor băneşti pentru prejudiciul suferit ca urmare a neefectuării în natură a concediului de odihnă pe perioada 01.01.2004 – 31.12.2006. S-a dispus ca sumele sus-menţionate să fie actualizate în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data scadcnţei anuale a fiecărei despăgubiri şi până la data executării efective a prezentei hotărâri.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a constatat că prin cererea înregistrată la data de 2 octombrie 2007, reprezentantul legal Sindicatul A. T.M., în numele reclamanţilor asistenţi maternali profesionişti, membrii ai acestui sindicat, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.A.S.P.C. M., ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată pârâta la plata despăgubirilor băneşti pentru prejudiciul suferit ca urmare a neefectuării în natură a concediului de odihnă pe perioada
01.01.2004 – 31.12.2006, cu aplicarea indicelui de inflaţie. In motivarea acţiunii, s-a arătat că a fost încălcat dreptul garantat de Constituţie şi de Codul muncii la efectuarea în natură a concediului de odihnă, astfel încât nu poate fi admisă nicio a asistenţilor maternali profesionişti, carc au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, arătând că asistenţii maternali profesionişti nu beneficiază de toate drepturile prevăzute de Codul muncii. De asemenea, pârâta a mai invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia prematurităţii.
Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa a apreciat acţiunea ca întemeiată, constatând în primul rând că excepţia inadmisibilităţii introducerii acţiunii este neîntemeiată, întrucât Codul muncii nu prevede nicio proccdură prealabilă obligatorie introducerii prezentei acţiuni; în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate, reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, nu are incidenţă în cauză, întrucât ridicarea acestei excepţii reprezintă o facultate, iar nu o obligaţie. Pe de altă parte, această excepţie nici nu este admisibilă în cauză, deoarece prevederile art. 10 alin. (1) lit. f) din H.G. nr. 679/2003 sunt legale, iar soluţionarea cauzei nu depinde de aceste prevederi, ci de dispoziţii cu forţă juridică superioară, cuprinse în Constituţie şi în Codul muncii.
In baza prevederilor art. 28 din Legea nr. 54/2003, sindicatul poate introduce acţiunea dedusă judecăţii în numele membrilor săi, chiar şi în lipsa unui mandat expres, în această ipoteză, mandatul reclamantului izvorăşte ex lege, din momentul aderării membrilor de sindicat. Deci, legea prezumă în mod absolut şi irefragabil existenţa acordului membrului de sindicat pentru introducerea acţiunilor în numele său şi pentru
reprezentarea sa în aceste acţiuni de către sindicat, acest membru nepu-tându-se opune introducerii acţiunilor. Odată acţiunea formulată, membrul de sindicat poate numai renunţa la judecarea acţiunii introduse în numele său şi pe seama sa, în carc era reprezentat de sindicatul său. Cu alte cuvinte, sindicatul are rolul unui reprezentant legal, deci, nu sunt incidente trăsăturile unui mandat convenţional. Reprezentarea legală, izvorând direct din lege, este deplină şi nu trebuie probată, necom-
portând discuţii cu privire la formă sau conţinut. In acest context, trebuie înlăturată confuzia între reprezentare convenţională (la cerere) a membrului de sindicat de către sindicatul său în cadrul unei acţiuni formulate de chiar acest membru (art. 222 C. muncii) şi reprezentarea ex lege a membrului de sindicat de către sindicat în cadrul acţiunii formulate de sindicat în numele membrului său (art. 28 din Legea nr. 54/2003).
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că reclamanţii, asistenţi maternali profesionişti, membrii ai sindicatului, sunt salariaţi ai unităţii pârâte, fiind angajaţi pe bază de contract individual de muncă.
Dreptul la concediul de odihnă plătit este un drept constituţional [art. 41 alin. (2) din Legea fundamentală] garantat şi prin lege organică [art. 39 alin. (1) lit. c), art. 139 şi art. 145 C. muncii] tuturor salariaţilor, acest drept neputând forma obiectul vreunei limitări, iar acest drept constituţional nu poate fi restrâns decât prin lege şi numai în cazuri expres şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie. Conform art. 1 alin. (1) C. muncii raportat la art. 1 alin. (5) şi la art. 73 alin. (3) lit. p) din Constituţie, oriec derogare de la prevederile Codul muncii se poate facc numai prin lege [în sensul de act normativ adoptat de Parlament, conform art. 73 alin. (1) din Constituţie] specială organică, iar de la supremaţia dispoziţiilor constituţionale privind caracterul excepţional şi strict determinat al limitărilor dreptului la concediul de odihnă nu se poate deroga nici măcar prin lege organică. De asemenea, art. 16 alin. (1) din Constituţie, art. 5-6 C. muncii şi art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 interzic orice discriminare a asistenţilor maternali în sensul
încălcării dreptului lor constituţional la concediul de odihnă. In consecinţă, prevederile art. 10 alin. (1) lit. f) din H.G. nr. 679/2003, fiind cuprinse într-un simplu act administrativ normativ, nu pot fi interpretate în sensul că modifică prevederi ale unei legi organice (Codul muncii) sau că limitează un drept constituţional, o asemenea ipoteză fiind absurdă şi inadmisibilă. De altfel, prevederile art. 10 alin. (1) lit. f) din
H.G nr. 679/2003 se coroborează şi cu cele ale art. 8 alin. (4) din aceeaşi hotărâre de guvern.
Ca atare, prevederile art. 10 alin. (1) lit. f) din H.G nr. 679/2003 se interpretează sistematic cu celelalte prevederi ale acestei hotărâri (din care rezultă că suspendarea contractului de muncă al asistenţilor maternali are loc în aceleaşi condiţii ca şi în cazul oricăror alţi salariaţi), precum şi în lumina dispoziţiilor constituţionale, rezultând faptul că, dacă angajatorul înţelege să nu autorizeze separarea asistentului maternal de copilul din plasament pe durata concediului de odihnă al asistentului, angajatorul îşi asumă automat şi obligaţia de despăgubire a asistentului maternal pentru neefectuarea în natură a concediului. Neefectuându-se în natură concediul de odihnă (în sensul suspendării tuturor obligaţiilor de serviciu), din cauza faptului că angajatorul nu a autorizat suspendarea obligaţiilor de serviciu, atrage despăgubirea asistentului maternal cu o sumă egală cu indemnizaţia de concediu de odihnă neefectuat în natură (prevăzută de art. 145 C. muncii). Cu alte cuvinte, conform art. 143 C. muncii, pârâta are obligaţia programării asistenţilor maternali în concediul anual de odihnă. Dacă angajatorul pârât optează pentru a nu suspenda obligaţiile de serviciu ale asistenţilor maternali pe durata în care i-a programat în concediu de odihnă, pentru neefectuarea rcpaosului specific concediului de odihnă, asistenţii maternali trebuie despăgubiţi fie bănesc (prin echivalent), fie în natură [conform art. 141 alin. (3) C. muncii].
In caz contrar, s-ar încălca în mod deosebit de grav dreptul constituţional al asistenţilor maternali la concediul de odihnă plătit, ceea ce nu poate fi acceptat. Aceasta, cu atât mai mult cu cât angajatorul are un drept de opţiune, între a suspenda sau nu obligaţiile de serviciu pe durata în care a programat concediile de odihnă, drept de opţiune recunoscut tocmai pentru a putea asigura continuitatea activităţii, iar nu pentru a limita un drept constituţional. Exercitarea dreptului de opţiune implică şi asumarea automată a obligaţiilor corelative acestui drept, şi anume asumarea obligaţiei de dezdăunare rezultată şi din prevederile
art. 40 alin. (2) lit. c) C. muncii. In aceeaşi măsură, instituirea de către angajator a obligaţiei de a continua prestarea muncii şi în perioada programată pentru repausul legal naşte un drept corelativ acestei obligaţii, şi anume dreptul la dezdăunare.
In altă ordine de idei, instanţa a remarcat faptul că reclamanţii nu şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile art. 141 alin. (4) C. muncii, articol care, de altfel, nici nu este incident în cauză. Conform prevederilor art. 141 alin. (4) coroborat cu art. 141 alin. (3) C. muncii, ipoteza compensării în bani a concediului de odihnă neefectuat se poate produce într-o unică situaţie, aceea a încetării raportului de muncă, deoarece
numai în această situaţie angajatorul nu mai poate acorda concediul în cursul anului următor. Deci, această ipoteză presupune lipsa dreptului de opţiune al angajatorului (acesta este în imposibilitate obiectivă de a nu mai acorda concediul), motiv pentru care legiuitorul utilizează în mod expres noţiunea de „compensaţie”, iar nu pe cea de „despăgubire”.
Concluzionând, instanţa a reţinut că asistenţilor maternali, ca oricăror alţi salariaţi din România, le este garantat, în mod nediscriminatoriu, prin forţa dispoziţiilor constituţionale, dreptul la un repaus anual pe parcursul a cel puţin 20 de zile lucrătoare, repaus plătit. Opţiunea angajatorului de a nu asigura acest repaus atrage dreptul la despăgubiri pentru asistenţii maternali.
împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta D.G.A.S.P.C. M., care în motivele de recurs arată că solicită admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinţei atacate şi respingerea ca nefondată a cererii prin care solicită plata drepturilor băneşti reprezentând prejudiciu suferit ca urmare a neefectuării în natură a concediului de odihnă a membrilor de
sindicat asistenti maternali.
Examinând lucrările dosarului. Curtea a constatat ca nefondat recursul, pentru următoarele considerente:
Din actcle dosarului rezultă că asistenţii maternali nu şi-au efectuat în totalitate conccdiile de odihnă pe perioada 2004-2006. Or, concediul de odihnă este prevăzut de Codul muncii la art. 39 alin. (1) lit. c) şi art. 139, precum şi de dreptul constituţional, rcspectiv în art. 41 alin. (2), astfel că acesta nu poate fi restrâns decât prin lege şi numai în condiţiile expres şi limitativ prevăzute în art. 53 din Constituţia României. In aceste condiţii, numai printr-o lege nouă instituită, în sensul celor adoptate prin art. 73 alin. (1) din Constituţie s-ar mai putea aplica modificări ale Codul muncii.
In considerentele art. 143 C. muncii, pârâta are obligaţia programării asistenţilor maternali în efectuarea concediului de odihnă, iar în cazul în care aceasta, ca angajator, optează pentru neefectuarea repausului specific concediului de odihnă, aceşti asistenţi materiali au dreptul să primească indemnizaţii în echivalent, concediul de odihnă în natură, conform dispoziţiilor prevăzute de art. 141 alin. (3) C. muncii. De asemenea, angajatorul pârât are un drept de opţiune între a suspenda obligaţiile de serviciu, pe durata programării în concediu de odihnă, pentru a asigura continuarea activităţii, dar numai în condiţiile obligaţiei de dezdăunare prevăzute de dispoziţiile art. 40 alin. (2) lit. c) C. muncii.
Potrivit prevederilor Codului muncii, art. 141 alin. (3) şi (4), există şi situaţia compensării în bani a concediului de odihnă neefectuat. Astfel
că, în situaţia de faţă, instanţa de fond a concluzionat corect că, în cazul când angajatorul nu asigură dreptul la un repaus anual de cel puţin 20 de zile lucrătoare, repausul trebuie plătit, ce atrage astfel dreptul la despăgubiri pentru asistenţii maternali în condiţiile Codul muncii, arătate mai sus.
In consecinţă, faţă de dispoziţiile legal arătate, instanţa de fond a reţinut o stare de fapt conformă cu lucrările dosarului şi în raport de acestea a aplicat corespunzător dispoziţiile legale, Curtea apreciind că recursul este nefondat, l-a respins, în condiţiile art. 312 C. proc. civ.
