C. muncii, art. 16 alin. (2), art. 154 alin. (1) Decretul nr. 92/1976, art. 4
■ Salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă; în lipsa formei scrise a contractului de muncă, salariatul poate dovedi prevederile contractuale şi prestaţiile efectuate în favoarea angajatorului prin orice mijloc de probă.
■ Email-urile nu fac dovada certă a perfectării contractului de muncă între părţi, atâta vreme cât nu sunt complinite cu probe din care să rezulte prestarea efectivă a muncii în favoarea angajatorului, ci doar confirmă intenţia părţilor de colaborare în viitor.
■ Despăgubirile pretinse de salariat vizează privarea sa de venituri, ca urmare a eliberării tardive a carnetului de muncă, or, sub acest aspect, nu există fapta ilicită şi culpa angajatorului, deoarece carnetul de muncă al salariatului se afla în custodia ITM. Potrivit art. 4 din Decretul nr. 92/1976, privind carnetul de muncă, acest document este un act personal al titularului, iar la încetarea
activitătii carnetul de muncă se înmânează titularului, cu înscri-
j 7
şurile la zi. Ca atare, salariatul are obligaţia solicitării, personal sau printr-o persoană împuternicită în acest sens, a carnetului de muncă de la unitatea deţinătoare, respectiv ITM. în acest context, nu se poate reţine existenţa vreunei culpe în sarcina angajatorului.
C.A. Alba lulia, s. civ., confl. muri. şi asig. soc., decizia civilă nr. 402 din 7 aprilie 2008, în Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 1094/LM/22.11.2007, pronunţată de Tribunalul Hunedoara în cauză, s-a admis, în parte, acţiunea în conflict de muncă formulată şi precizată de reclamantul M.E.E., în contradictoriu cu pârâta SC T.T. SRL E. şi, în consecinţă: a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 699 lei, reprezentând drepturi salariale nete şi 155,61 lei, reprezentând contravaloarea tichetelor de masă aferente lunii septembrie 2006; a fost obligată pârâta să plătească pentru reclamant contribuţiile aferente salariului corespunzător lunii septembrie.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut, în esenţă, cu referire la probele dosarului şi dispoziţiile legale incidente că drepturile salariale sunt datorate de pârâtă doar pe luna septembrie 2006, pentru restul perioadei solicitate nefacându-se dovada prestării unei activităţi de către reclamant în favoarea pârâtei şi nici dovada despăgubirilor pretinse atât în ce priveşte întinderea prejudiciului, cât şi a culpei angajatorului.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, prevăzut de art. 80 din Legea nr. 168/1999, reclamantul M.E.E. în dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul arată, în esenţă, că solicitările sale sunt perfect juste, legitime, morale şi obiective, deoarece, conform email-urilor transmise între părţi, ataşate la dosar, a fost angajat la societatea pârâtă începând cu data de 01.08.2006, iar după încetarea raportului de muncă a fost privat, în absenţa carnetului de muncă şi a deciziei de desfacere a contractului de muncă, de dreptul de a se angaja. Se arată în acest sens că recurentul nu avea obligaţia de se deplasa la sediul ITM C. pentru ridicarea carnetului de muncă, acest lucru putând fi făcut de către reprezentaţii societăţii, fară procura sa specială.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, conform cerinţelor art. 3041 C. proc. civ., în limitele statuate de art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Curtea constată următoarele:
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 154 alin. (1) C. muncii „salariul reprezintă contrapresta-ţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă”.
In speţă, potrivit contractului individual de muncă încheiat între părţi în formă scrisă, înregistrat la ITM C. sub nr. (…)/20.10.2006, recurentul şi-a început activitatea în cadrul societăţii intimate la data de 01.10.2006 pe postul de director marketing, activitate desfăşurată până la data de 16.04 2007, când raportul de muncă a încetat, în baza art. 65 alin. (1) C. muncii, conform deciziei nr. 34/16.04.2007.
Este adevărat că, în lipsa formei scrise, recurentul avea posibilitatea, conform art. 16 alin. (2) C. muncii, să facă dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin orice mijloc de probă, respectiv: referate, rezoluţii pe cereri, state de plată, alte documente ce puteau fi întocmite de el în exerciţiul funcţiei pe care ar fi îndeplinit-o, respectiv director marketing. Or, singurele probe administrate, relevante în acest sens, sunt, aşa cum justificat a reţinut prima instanţă, contractul de sponsorizare încheiat la 15.09.2006 şi copia premiului anual încheiat în luna septembrie 2006, care confirmă faptul că, în luna septembrie 2006, recurentul avea calitatea de salariat al societăţii intimate. Email-urilc ataşate nu fac dovada certă a perfectării contractului de muncă între părţi începând cu luna august 2006, atâta vreme cât nu sunt complinite cu probe, din care să rezulte prestarea efectivă a muncii în favoarea angajatorului, ci doar confirmă intenţia părţilor de colaborare în viitor.
In lipsa dovedirii prestării unei munci în perioada solicitată,
01.08.2006 – 01.09.2006 (anterior încheierii contractului de muncă) şi
16.04.2007 – 28.06.2007 (ulterioară încetării raportului juridic de muncă), recurentul nu este îndreptăţit, potrivit textului de lege sus enunţat, la drepturile salariale pretinse.
In ce priveşte despăgubirile materiale solicitate, criticile recurentului sunt, de asemenea, nefondate. Astfel, răspunderea patrimonială a angajatorului, în temeiul art. 269 C. muncii, se întemeiază pe culpa acestuia, iar în ce priveşte dovada, funcţionează prezumţia de culpă potrivit dreptului comun. Deci, condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a angajatorului sunt: existenţa unei fapte ilicite a angajatorului, existenţa unui prejudiciu material în dauna salariatului, produs în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu sau în legătură cu serviciul, existenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia angajatorului.
In speţă, despăgubirile pretinse de recurent vizează privarea sa de venituri, ca urmare a eliberării tardive a carnetului de muncă, or, sub acest aspect, în mod corect, prima instanţă a reţinut că nu există fapta ilicită şi culpa angajatorului, dcoarecc carnetul de muncă al recurentului se afla în custodia ITM C. Potrivit art. 4 din Dcerctul nr. 92/1976, în
vigoare, privind carnetul de muncă, acest document este un act personal al titularului, iar la încetarea activităţii carnetul de muncă se înmânează titularului, cu înscrisurile la zi. Ca atare, recurentul avea obligaţia solicitării, personal sau printr-o persoană împuternicită în acest sens, a carnetului de muncă de la unitatea deţinătoare, respectiv ITM C. în acest context, nu se poate reţine existenţa vreunei culpe în sarcina intimatei.
Faţă de cele ce preced, Curtea constată că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, nefiind incident niciun motiv de casare sau modificare a hotărârii dintre cele enumerate expres şi limitativ în conţinutul art. 304 punct 1-9 C. proc. civ., aşa încât, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu aplicarea art. 82 din Legea nr. 168/1999, a respins, ca nefondat, recursul cu care a fost învestită de către reclamant.
