Legea nr. 142/1998, art. 1
■ Legea nr. 142/1998 nu stabileşte în mod imperativ în sarcina angajatorului obligaţia de a acorda tichetele de masă, ci prevede doar posibilitatea acordării acestora. Se instituie astfel un drept opţional al angajatorilor din sectorul bugetar de a acorda tichete de masă, drept care este condiţionat, în ceea ce priveşte aplicarea lui, de prevederea unor sume cu această destinaţie în buget.
■ în condiţiile în care pentru anii 2004-2006, prin legile bugetului de stat nu au fost aprobate pentru instituţiile publice sumele necesare acordării tichetelor de masă, pretenţiile salariaţilor nu sunt fondate.
■ Nu are relevanţă împrejurarea că tichetele de masă au fost acordate unora dintre categoriile de salariaţi din unităţile bugetare, deoarece bugetul fiecărei instituţii este stabilit în funcţie de nevoile specifice şi de tipul activităţii pe care acestea o desfăşoară, iar în condiţiile în care bugetul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nu prevede în mod expres sume de bani pentru acordarea alocaţiilor de hrană, angajatorul nu poate fi obligat la acordarea tichetelor de masă solicitate de salariaţi.
C.A. Târgu Mureş, s. civ., confl. mun., asig. soc., min. şi fam., decizia nr. 89 din 22 ianuarie 2008, în Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 1348 din I0 octombrie 2007, Tribunalul Mureş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, precum şi acţiunea civilă formulată şi
precizată de reclamanţii E.G., E.H., U.G, E.M., N.N., N.N., I.O., S.B.,
E.E., T.E. şi S.O., prin reprezentant legal Sindicatul şi Salariaţilor D.A.D.R.M., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală M.
In adoptarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut, pe fondul cauzei, că prevederile art. 1 din Legea nr. 142/1998, invocate de reclamanţi, nu instituie vreo obligaţie în sarcina pârâţilor de a acorda tichete de masă, ci doar o posibilitate, posibilitate ce poate fi valorificată de reclamanţi prin negociere cu angajatorul şi includerea ei în CCM fie la nivel de unitate, fie la nivel de grupă, de unităţi sau de măsură. Cum, însă, reclamanţii nu au probat şi nici nu au invocat că ar fi fost negociată şi inclusă o astfel de clauză, pârâţii nu au obligaţia acordării acestor tichete.
De asemenea, s-a apreciat că nu pot fi primite susţinerile reclamanţilor, cum că ar fi discriminaţi prin neacordarea tichetelor de masă, deoarece nu au făcut dovada că alţi angajaţi din instituţii bugetare finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat ar fi beneficiat de acordarea tichetelor de masă în perioada în discuţie, 09.07.2004 până la zi.
In ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, s-a apreciat că aceasta este neîntemeiată, deoarece, conform art. 20, art. 21 din Legea nr. 500/2002, art. 7 alin. (6) din H.G. nr. 385/2007, pârâta Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală M., care arc calitatea de angajator al reclamanţilor, funcţionează în subordinca acestui pârât, care are calitatea de ordonator principal de crcdite.
împotriva hotărârii anterior descrise au declarat recurs reclamanţii, prin reprezentant legal Sindicatul Funcţionarilor Publici şi Salariaţilor
D.A.D.R.M., solicitând modificarea ei integrală, cu consecinţa admiterii acţiunii formulate şi precizate.
In motivarea căii de atac s-a arătat că lipsa unui contract colectiv de muncă, prin care să se stabilească anumite clauze referitoare la acordarea alocaţiei individuale de hrană sub forma tichetelor de masă, nu este de natură a-i priva pe reclamanţi de acest drept, care, deşi prevăzut de lege, a fost interzis în fiecare an prin alte acte normative, astfel că nici nu ar fi putut negocia cu angajatorul acordarea acestora.
S-a mai susţinut că, în condiţiile în care unele categorii de personal bugetar au beneficiat şi beneficiază de acest drept încă de la apariţia Legii nr. 142/1998 (cum ar fi personalul din cadrul Ministerului Sănătăţii şi angajaţii unor primării), reclamanţii sunt supuşi unui tratament
diferenţiat şi discriminatoriu, contrar prevederilor constituţionale şi ale legii invocate.
Prin urmare, procedând la examinarea recursului dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Conform prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 142/1998, salariaţii din cadrul societăţilor comerciale, regiilor autonome şi din sectorul bugetar, precum şi din cadrul unităţilor cooperatiste şi al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă pot primi o alocaţie individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, pentru sectorul bugetar, tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat.
Faţă de aceste prevederi legale, se constată că Legea nr. 142/1998 nu stabileşte în mod imperativ în sarcina pârâţilor obligaţia de a acorda tichetele de masă, ci prevede doar posibilitatea acordării acestora. Se instituie astfel un drept opţional al angajatorilor din sectorul bugetar de a acorda tichete de masă, drept care este condiţionat, în ceea ce priveşte aplicarea lui, de prevederea unor sume cu această destinaţie în buget.
Or, în condiţiile în care, pentru anii 2004-2006, prin legile bugetului de stat nu au fost aprobate pentru instituţiile publice sumele necesare acordării tichetelor de masă, în mod corect s-a reţinut de către instanţa de fond că pretenţiile reclamanţilor nu sunt fondate (Legea nr. 507/2003, Legea nr. 511/2004, Legea nr. 379/2005). în plus, şi pentru anul 2007 a fost interzisă în mod expres acordarea acestui drept, prin dispoziţiile art. 111 din O.U.G. nr. 88/2006.
Pe de altă parte, nu are relevanţă împrejurarea că tichetele de masă au fost acordate unora dintre categoriile de salariaţi din unităţile bugetare, deoarece bugetul fiecărei instituţii este stabilit în funcţie de nevoile specifice şi de tipul activităţii pe care acestea o desfăşoară, iar în condiţiile în care bugetul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nu prevede în mod expres sume de bani pentru acordarea alocaţiilor de hrană, pârâţii nu pot fi obligaţi la acordarea tichetelor de masă solicitate de reclamanţi.
De asemenea, nu poate fi primită nici susţinerea existenţei unei situaţii discriminatorii, astfel cum invocă reclamanţii, deoarece legile bugetului de stat pe anii 2004-2006, precum şi O.U.G. nr. 88/2006 au vizat toate instituţiile publice, cu excepţia celor finanţate integral din
venituri proprii, iar adoptarea de către unele instanţe judecătoreşti din ţară a unor soluţii favorabile, în cauze cu obiect similar, nu obligă, practica judiciară neconstituind izvor de drept.
In plus, nu poate fi primită nici susţinerea încălcării principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, deoarece actele normative invocate în susţinerea acţiunii nu instituie o obligaţie a angajatorilor, în sensul celor pretinse de reclamanţi, beneficiul legal invocat fiind unul opţional.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea corectă a legii, astfel că, neidentificând în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul dedus judecăţii.
