C. muncii, art. 195
■ în sarcina părţilor raportului de muncă incumbă obligaţia legală de a încheia un act adiţional, în condiţiile art. 195 alin. (1) C. muncii, atunci când cursul de pregătire profesională are o durată de peste 60 de zile şi afectează mai mult de 25% din perioada zilnică de activitate a angajatului.
■ Per a contrario, în cazul în care aceste condiţii nu sunt îndeplinite cumulativ, nu există obligaţia legală a încheierii unui act adiţional care să stipuleze plata cheltuielilor de şcolarizare în cazul nerespectării termenului de 3 ani lucraţi la acelaşi angajator.
■ în lipsa unei obligaţii legale, este valabilă şi îşi produce efecte juridice o obligaţie convenţională.
■ Salariatul a criticat clauzele convenţiei, susţinând că terme-
» 7 f
nul de 3 ani lucraţi la acelaşi angajator este mult prea împovărător, însă acesta nu a creat cadrul procesual necesar analizării valabilităţii acestui contract şi nu a învestit instanta cu solutio-
narea acestei excepţii de neexecutare a contractului.
■ Răspunderea patrimonială reprezintă o formă specială de răspundere contractuală, iar prejudiciul cauzat angajatorului a
fost evaluat anticipat la semnarea actului adiţional care a definit şi obligaţia a cărei nerespectare atrage incidenţa acesteia.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 3401/R din 15 noiembrie 2006, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 902/05.06.2006, Tribunalul Călăraşi a admis acţiunea reclamantei SC E.E.D. SA – S.D.F.E.E. Călăraşi, în contradictoriu cu pârâtul P.R. şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 3.681,86 lei, cu titlu de cheltuieli de şcolarizare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că salariatul a beneficiat de un curs de formare profesională, însă în situaţia în care cursul este mai mic de 60 de zile, acesta nu poate fi obligat să semneze un act adiţional. Dacă salariatul a semnat actul adiţional pentru un curs mai mic de 60 de zile, a apreciat Tribunalul, atunci el este ţinut să răspundă în virtutea răspunderii patrimoniale, în cazul în care nu respectă acest contract, care este legea părţilor, şi să restituie cheltuielile de formare profesională.
împotriva hotărârii a declarat recurs pârâtul, cu menţiunea că a fost salariatul reclamantei în perioada 28.04.1998 – 01.04.2006 şi că în perioada 21.03. – 01.04.2005 a participat la un curs preuniversitar şi a semnat un act adiţional, fară a sesiza caracterul abuziv al termenului de 3 ani în care s-a obligat să nu părăsească unitatea.
Recurentul-pârât a mai arătat că instanţa a soluţionat greşit cererea şi a interpretat eronat art. 195 alin. (3) C. muncii (nu art. 155, cum din eroare a consemnat), întrucât obligaţia prevăzută la alin. (3) este incidenţă numai în cazul îndeplinirii cumulative a condiţiilor alin. (1): cursul să fie peste 60 de zile şi să ducă la scoaterea din activitatc a
salariatului pe o perioadă mai mare de 25% zilnic. In speţă, a susţinut recurentul, nu este îndeplinită condiţia ca durata cursului să fie mai mare de 60 de zile. Angajatorul este obligat să asigure pregătirea profesională conform art. 190 C. muncii, deşi instanţa a afirmat că nu exista o astfel de obligaţie în sarcina angajatorului. Dc asemenea, recurentul a mai arătat că răspunderea patrimonială a angajatului nu este incidenţă în cauză, întrucât nu a creat o pagubă materială şi nu a încasat sume sau a primit bunuri nedatorate. Chiar dacă un contract este legea părţilor, a afirmat recurentul, când obligaţiile sunt prea împovărătoare pentru una dintre părţi, instanţa poate constata caracterul inechitabil al prestaţiilor.
Analizând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:
Interpretarea pc care instanţa de fond a dat-o dispoziţiilor art. 195 C. muncii este corectă. Astfel, în sarcina părţilor incumbă obligaţia legală de a încheia un act adiţional, în condiţiile art. 195 alin. (1) C. muncii, atunci când cursul de pregătire profesională arc o durată de peste 60 de zile şi afectează mai mult de 25% din perioada zilnică de activitate a angajatului. Per a contrar io, în cazul în care aceste condiţii nu sunt îndeplinite cumulativ, nu există obligaţia legală a încheierii unui act adiţional, care să stipuleze plata cheltuielilor de şcolarizare în cazul
nerespectării termenului de 3 ani lucraţi la acelaşi angajator. In lipsa unei obligaţii legale, este valabilă şi îşi produce efecte juridice o obligaţie convenţională.
Astfel, legea nu interzice încheierea unor convenţii ce decurg din raporturile juridice de muncă derulate între părţi, prin care acestea stabilesc drepturi şi obligaţii reciproce. O astfel de convenţie este şi contractul încheiat între părţi prin care recurentul-pârât s-a obligat să achite cheltuielile de şcolarizare în cazul în carc nu îşi menţine statutul de salariat al reclamantei pentru o perioadă de 3 ani, contract ce reprezintă, aşa cum a arătat şi instanţa de fond, legea părţilor.
Recurentul-pârât a criticat clauzele convenţiei, susţinând că termenul de 3 ani este mult prea împovărător, însă acesta nu a creat cadrul procesual necesar analizării valabilităţii acestui contract şi nu a învestit instanţa cu soluţionarea acestei excepţii de neexecutarc a contractului.
In ceea ce priveşte instituţia răspunderii patrimoniale, Curtea a apreciat că aceasta reprezintă o formă specială de răspundere contractuală, iar prejudiciul cauzat angajatorului a fost evaluat anticipat la semnarea actului adiţional care a definit şi obligaţia a cărei nerespectare atrage incidcnţa acesteia.
Faţă de aceste împrejurări, Curtea a reţinut că recurentul-pârât nu a demonstrat, prin criticile formulate, o situaţie de fapt şi de drept contrară celei reţinute de instanţa de fond astfel încât, în baza art. 312 C. proc. civ., a respins recursul, ca nefondat.