Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V a Comercială
Sechestru asigurător. Condiţia existenţei unei acţiuni de fond. Existenţa pe rol a unei cereri întemeiate pe dispoziţiile O.G. nr.5/2001.Admisibilitate.
Articolul 591 Cod procedură civilă. Articolele 907 şi 908 Cod comercial. Articolul 11 alineat 2 din OG nr.5/2001, raportat la articolul 338 Cod procedură civilă.
În materie comercială, dispoziţiile articolelor 907 şi 908 Cod comercial nu exclud, ci se completează cu dispoziţiile articolului 591 şi următoarele Cod procedură civilă în materia măsurilor asiguratorii. Existenţa pe rolul aceleiaşi instanţe a unei cereri întemeiate pe dispoziţiile OG nr.5/2001 respectă cerinţa impusă de articolul 907 Cod comercial şi de articolul 591 alineat 2 Cod procedură civilă, întrucât pe calea procedurii speciale a somaţiei de plată se urmăreşte recunoaşterea unei creanţe şi posibilitatea executării silite a acesteia, sentinţa pronunţată în această pricină (ordonanţa care conţine somaţia de plată), învestită cu formulă executorie, constituind titlu executoriu conform articolului 9 alineat 2 din OG nr.5/2001.
Asupra recursului comercial de faţă.
Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 18 noiembrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 41181/3/2008, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI a Comercială a admis în parte cererea formulată de creditoarea I.T.I. Spa, cu sediul în B., Italia şi cu sediul ales în Bucureşti, în contradictoriu cu debitoarea N. A.. A înfiinţat sechestru asigurator asupra părţilor sociale deţinute de debitoare la SC GRI SRL, până la soluţionarea acţiunii ce face obiectul dosarului nr. 34475/3/2008, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI a Comercială. A respins cererea de înfiinţare a sechestrului asupra imobilului situat în Bucureşti, şoseaua Ştefan cel Mare nr. 6, parter, sector 1, proprietate a SC SO G.R.I. SRL.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că, pentru obţinerea preţului cesiunii părţilor sociale ce a făcut obiectul contractului nr. 1 din 27.10.2005, creditoarea a introdus cerere de emitere a somaţiei de plată, ce formează obiectul dosarului nr. 39475/3/2008, aflat pe rolul aceleiaşi instanţe. În acest fel s-a făcut dovada existenţei unui litigiu pe fondul dreptului, iar cu recipisa CEC nr.2131830/1 din 10 noiembrie 2008 s-a făcut dovada consemnării cauţiunii, fiind îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de articolul 591 alineat 2 şi 592 Cod procedură civilă.
A reţinut ca întemeiată cererea de instituire a sechestrului asigurator doar asupra părţilor sociale, nu şi asupra imobilului, întrucât acesta din urmă este proprietate a unei la care debitoarea este administrator.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recursuri motivate părţile, ambele recursuri fiind înregistrate sub acelaşi număr unic la 19 decembrie 2008 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V a Comercială.
În motivarea recursului, debitoarea a criticat soluţia primei instanţe, susţinând că cererea de sechestru asigurator trebuia respinsă ca inadmisibilă. A invocat, în acest sens, prevederile articolului 1 Cod comercial, potrivit cu care judecata cererilor privind măsurile asiguratorii se face în conformitate cu prevederile articolelor 907-908 Cod comercial.
A invocat şi prevederile articolului 591 alineatele 1 şi 2 Cod procedură civilă şi a susţinut că admisibilitatea sechestrului asigurator este condiţionată de interpretarea unei acţiuni care să vizeze fondul pretenţiei dedusă judecăţii, acţiune care să se soluţioneze în procedură contencioasă. În această ordine de idei, a susţinut că prevederile O.G. nr. 5/2001 instituie o procedură necontencioasă, care nu corespunde cerinţei “acţiunii” prevăzută de articolul 907 Cod comercial.
Subsumat aceleiaşi critici, recurenta-debitoare a susţinut şi faptul că inadmisibilitatea sechestrului asigurator în procedura somaţiei de plată se deduce şi din regula potrivit căreia orice normă specială -în speţă O.G. nr. 5/2001 – este de strictă interpretare şi are vocaţia de a se întregi pentru aspectele nereglementate cu dispoziţiile legii generale, iar procedura sechestrului, deşi cuprinsă în cod, nu se circumscrie conceptului de normă generală.
A doua critică vizează dispoziţiile articolului 592 alineat 2 Cod procedură civilă, în sensul că din încheierea atacată reiese că instanţa a dispus asupra plăţii cauţiunii şi probabil a citat-o pe creditoare cu această menţiune, în condiţiile în care recurenta nu a fost citată. A susţinut că au fost încălcate şi prevederile articolului 592 alineat 4 Cod procedură civilă, care dispune stabilirea cauţiunii nu înainte de soluţionarea cererii de sechestru, ci prin încheierea de încuviinţare a sechestrului.
A treia critică vizează considerentele în care instanţa a reţinut că, deşi legal citată, recurenta debitoare nu a formulat întâmpinare. A arătat că procedura sechestrului se soluţionează fără citarea părţilor şi se consideră prejudiciată, neavând posibilitatea de a-şi formula apărări.
A patra critică vizează lipsa dovezilor cu privire la micşorarea patrimoniului propriu sau la lipsa asigurărilor promise sau la pericolul de sustragere de la urmărire sau la ascunderea şi risipirea averii, astfel cum prevăd dispoziţiile articolului 591 alineat 3 Cod procedură civilă, în raport de care soluţia de admitere a cererii este nelegală.
Recursul este întemeiat în drept pe dispoziţiile articolului 1 şi 907 – 908 Cod comercial, pe dispoziţiile articolului 304 alineatele 5 şi 9 Cod procedură civilă, pe dispoziţiile articolului 3041 Cod procedură civilă, pe dispoziţiile articolului 312 Cod procedură civilă, articolului 591 alineatele 1,2 şi 3 Cod procedură civilă, articolului 592 alineatele 2 şi 4 Cod procedură civilă şi pe dispoziţiile articolului 335 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului, societatea creditoare invocă prevederile articolului 304 punctul 9 Cod procedură civilă şi critică hotărârea numai sub aspectul respingerii cererii de înfiinţare a sechestrului asupra imobilului, susţinând în esenţă că, dacă intimata – debitoare înstrăinează singurul bun de valoare din patrimoniul societăţii comerciale S.O. G.R.I. SRL, părţile sociale rămân, practic, lipsite de valoare. A susţinut că imobilul cu privire la care a solicitat înfiinţarea sechestrului asigurator este o parte a averii debitoarei.
Recursul este întemeiat în drept pe prevederile articolului 299 şi urm. Cod procedură civilă.
Părţile au formulat întâmpinări la recursul părţii adverse, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat.
Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză, Curtea apreciază ambele recursuri ca nefondate şi urmează a le respinge pentru următoarele considerente:
Curtea va lua în analiză în primul rând recursul declarat de debitoarea N. A., întrucât prin acest recurs se critică soluţia însăşi de admitere a cererii, iar în al doilea rând recursul declarat de creditoarea I.T.I. -SpA, care vizează soluţia de admitere în parte a cererii de sechestru.
Recursul declarat de debitoarea N. A. este nefondat.
Prima critică este apreciată ca neîntemeiată şi a fost înlăturată, întrucât dispoziţiile O.G. nr.5/2001 nu înlătură expressis verbis accesul creditorului la procedura de instituire a măsurilor asiguratorii, pentru ca în cazul cererilor cu acest obiect să se poată opune indamisibilitatea ca fine de neprimire.
Indiscutabil că, în materie comercială, dispoziţiile articolelor 907 şi 908 Cod comercial, privitoare la sechestrul şi la poprirea asiguratorie sunt incidente, însă acestea nu exclud, ci se completează cu dispoziţiile articolului 591 şi urm. Cod procedură civilă în aceeaşi materie a măsurilor asiguratorii, astfel cum s-a statuat, de altfel, şi prin decizia nr.501/2006 a .
În plus, Curtea a apreciat ca nefondate susţinerile recurentei-debitoare despre caracterul cererii de emitere a ordonanţei care să conţină somaţie de plată şi despre caracterul necontencios al procedurii în care se judecă această cerere. Împrejurarea că în susţinerea unei cereri de acest gen nu este admisibilă decât proba cu înscrisuri şi că se face trimitere, în articolul 111 alineat 2 al O.G. nr.5/2001, la dispoziţiile articolului 338 Cod procedură civilă nu este de natură a conchide că procedura de emitere a ordonanţei care să conţină somaţia de plată este una esenţialmente necontencioasă.
Plecând de la dispoziţiile articolului 1 alineat 1 din acest act normativ, în care se afirmă indubitabil că procedura se desfăşoară în scopul realizării de bunăvoie sau prin silită a creanţelor, şi reţinând că, potrivit articolului 9 alineat 2 din OG nr. 5/20011, ordonanţa învestită constituie titlu executoriu, Curtea apreciază că în procedura-specială, e adevărat – a somaţiei de plată creditorul urmăreşte realizarea unei creanţe, ceea ce înseamnă recunoaşterea unui drept de creanţă potrivnic debitorului, aceasta infirmând teza acreditată de articolul 331 Cod procedură civilă.
Ca atare, Curtea a apreciat că acţiunea dedusă judecăţii în procedura sumară şi întemeiată pe înscrisuri prevăzută de O.G. nr.5/2001 întruneşte pe deplin cerinţele articolului 907 Cod comercial şi ale articolului 591 alineat 2 Cod procedură civilă, atâta vreme cât are ca finalitate recunoaşterea unei creanţe şi posibilitatea executării silite a acesteia.
A doua critică este neîntemeiată. Din analiza citativului întocmit pentru primul termen de judecată (fila 20 a dosarului de fond), ca şi din examinarea înscrisurilor ulterioare nu reiese că instanţa a luat măsura citării părţilor, nici măcar pe cea a fixării cauţiunii, recurenta-creditoare depunând din proprie iniţiativă cauţiune la termenul din 11 noiembrie 2008, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă (fila 32). Critica privitoare la încălcarea prevederilor articolului 592 alineat 4 Cod procedură civilă, deşi aparent în concordanţă cu temeiul juridic invocat, este, însă neîntemeiată, pe de o parte pentru că prevederile legale precitate nu instituie şi o sancţiune, fiind incident principiul de drept nulla poena sine lege. Pe de altă parte, critica este lipsită de interes, întrucât prin achitarea anticipată a cauţiunii (al cărei cuantum nu se contestă!) nu numai că au fost respectate prevederile articolului 908 alin. 2 Cod comercial, invocate în precedent, dar s-a şi constituit efectiv garanţia că recurenta debitoare are de unde se îndestula dacă acţiunea pe fond ar fi respinsă, neexistând, practic, nici o vătămare.
A treia critică este apreciată ca neutilă. Deşi strict formal critica este în concordanţă cu considerentele hotărârii atacate, Curtea apreciază că prin ea însăşi nu este de natură a determina modificarea soluţiei, întrucât instanţa de fond nu a admis cererea bazându-se exclusiv pe lipsa întâmpinării, ci dimpotrivă, la analiza condiţiilor de fond şi de formă pentru instituirea sechestrului nici nu a mai făcut referire la acest aspect.
Ultima critică este neîntemeiată, pe de o parte pentru că dispoziţiile articolului 907 Cod comercial nu prevăd alte condiţii pentru instituirea sechestrului decât existenţa acţiunii şi depunerea cauţiunii, iar pe de altă parte pentru că situaţiile invocate de recurenta debitoare ca nefiind dovedite trebuie luate în analiză doar atunci când creanţa nu este exigibilă, conform articolului 591 alineat 3 Cod procedură civilă, ceea ce în speţă nu este cazul, câtă vreme s-a invocat existenţa unei creanţe constatate prin act scris – respectiv contractul de cesiune de părţi sociale – fiind incidente prevederile articolului 591 alineatele 1 şi 2 Cod procedură civilă.
Pentru toate aceste considerente, apreciind şi după examinarea cauzei sub toate aspectele – conform articolului 3041 Cod procedură civilă-, că în privinţa hotărârii recurate nu subzistă nici unul din motivele de casare sau de modificare prevăzute de articolul 304 Cod procedură civilă, în temeiul articolului 312 alineat 1 teza a II a Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-debitoare.
Recursul declarat de recurenta-creditoare este nefondat. Atât dispoziţiile articolelor 907-908 Cod comercial, cât şi dispoziţiile articolului 591 alineat 1 Cod procedură civilă prevăd posibilitatea instituirii sechestrului asigurator asupra bunurilor pe care debitoarea le are în proprietate, scopul fiind acela de a împiedica micşorarea patrimoniului acesteia şi de a asigura exercitarea dreptului de gaj general al creditorilor.
În atare situaţie, în condiţiile în care recurenta-creditoare însăşi recunoaşte că bunul imobil asupra căruia instanţa de fond nu a înţeles să instituie sechestru asigurator nu aparţine recurentei-debitoare, ci unei societăţi comerciale, soluţia primei instanţe este în concordanţă cu prevederile legale precitate, recurenta debitoare-chiar asociat şi administrator -fiind subiect de drept distinct, cu patrimoniu distinct de societatea care are bunul în proprietate şi care nu este debitor al creditoarei.
Pentru aceste considerente, apreciind că instanţa de fond a stabilit corect situaţia de fapt şi a făcut o justă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, Curtea a reţinut că nu există nici un motiv de casare sau de modificare din cele prevăzute de articolul 304 sau 3041 Cod procedură civilă, astfel că a respins recursul declarat de recurenta-creditoare ca nefondat, în conformitate cu dispoziţiile articolului 312 alineat 1 teza a II a Cod procedură civilă.
Cum ambele părţi au căzut în pretenţii, Curtea a apreciat că nici una dintre ele nu este îndrituită la cheltuieli de judecată, fiecare urmând a suporta cheltuielile efectuate.
