C. muncii, art. 17 alin. (2) şi (4) C. civ., art. 1182
■ Dispoziţiile art. 17 alin. (2) C. muncii enumeră situaţiile pe care angajatorul trebuie să le aducă la cunoştinţă angajatului, printre care nu se regăsesc şi menţiunile referitoare la pregătirea profesională.
■ Dispoziţiile legale prevăzute de art. 17 alin. (4) C. muncii obligă angajatorul doar la încunoştinţarea scrisă a salariatului, urmând apoi ca într-un termen de 15 zile să fie încheiat actul adiţional la contract, ceea ce înseamnă că termenul de 15 zile este
9 7
legat de data la care trebuia semnat actul adiţional, nicidecum de momentul la care trebuie încunoştinţat salariatul înainte de semnarea actului adiţional. Prin urmare, încunoştinţarea scrisă (de care, faţă de obiectul celor două convenţii consemnate în anexa şi în actul adiţional, nici nu era nevoie) a salariatului se putea face chiar şi în ziua semnării actului adiţional, nicio prevedere legală neinterzicând acest lucru.
■ Nerespectarea de către angajator a numărului de ore pentru pregătirea practică nu poate conduce la nulitatea anexei şi a actului adiţional, pentru că nulitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic ce trebuie să preexiste sau să fie concomitentă cu încheierea actului juridic respectiv, iar sancţiunea care intervine în cazul nerespectării obligaţiilor asumate de una dintre părţile actului juridic este rezoluţiunea sau rezilierea convenţiei.
■ Nicio dispoziţie legală nu obligă angajatorul să justifice în faţa salariatului costurile pregătirii sau perfecţionării profesionale. Salariatul are posibilitatea de a nu accepta condiţiile propuse de angajator şi să nu semneze actul adiţional. Prin semnarea lor, salariatul şi-a manifestat acordul cu privire la obligaţiile ce îi reveneau, acest acord nemaiputând fi retras prin invocarea nulităţii celor două acte juridice în scopul de a se sustrage plăţii despăgubirilor către fostul angajator.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia nr. 4481/R din 17 iunie 2009, portal.just.ro
Prin recursul înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări
socialc, la data de 28.04.2009, recurcntul D.C. a criticat sentinţa civilă nr. 6366/15.10.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă şi asigurări socialc.
In dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susţinut, în esenţă, că sunt lovite de nulitate clauzele inserate în anexa nr. 3 şi actul adiţional din 2008 la contractul individual de muncă, fiind încheiate cu scopul fraudării legii. Recurentul a mai susţinut că cele două procese-verbale din
01.03.2004 şi 10.01.2006 au fost întocmite pro causa, ulterior încheierii celor două acte adiţionale pentru a le crea acestora o aparenţă de legalitate, nefiind respectate dispoziţiile art. 1182 C. civ. pentru a fi opozabile recurentului şi prevederile art. 17 alin. (4) C. muncii. Recurentul a mai arătat că nu a efectuat integral pregătirea practică, iar clauzele Contractului colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi pe
anii 2002-2004 prevăzute de art. 85 lit. e) nu au fost respectate. In drept, recurentul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Asupra recursului, Curtea a reţinut următoarele:
Reclamantul-recurent a sesizat Tribunalul Bucureşti, Sccţia a VII I-a, cu o cerere având ca obiect constatarea nulităţii parţiale a clauzelor prevăzute în contractul individual de muncă, înregistrat la 18.03.2004, inserate în anexa nr. 3 a acestui contract şi a celor înscrise în actul adiţional din 2006 referitor la formarea profesională. Anexa nr. 3 cuprinde prevederi referitoare la formarea profesională pentru pilotarea tipurilor de aeronave SAAB 340 şi obligaţia reclamantului ca timp de 5 ani să nu determine din culpă sau proprie iniţiativă încetarea raporturilor de muncă, în caz contrar, urmând a plăti angajatorului o despăgubire în cuantum de 18.000 USD. Această anexă la contractul individual de muncă a fost semnată la data de 18.03.2004.
In anul 2006 a fost întocmit şi semnat de părţi un act adiţional la contractul individual de muncă referitor la condiţiile în care urma să se desfăşoare pregătirea pentru pilotarea aeronavelor tip FOKKER – 100. Actul adiţional a prevăzut obligaţia pentru reclamant de a-şi continua activitatea ca salariat al intimatei timp de 5 ani, în caz contrar, urmând să plătească despăgubiri în cuantum de 30.000 euro.
Instanţa de fond a respins aceste pretenţii, admiţând în parte doar capetele cererii completatoare referitoare la plata orelor suplimentare pentru intervalul cuprins între 09.08.2004 – 20.06.2007.
In motivarea capetelor de cerere având ca obiect nulitatea clauzelor, Tribunalul Bucurcşti a arătat că au fost rcspectate elementele esenţiale pentru încheierea contractelor, respectiv capacitatca de a contracta, con
simţământul valabil al părţii carc se obligă, un obiect determinat şi o
cauză licită. Intr-adevăr, aceste condiţii au fost întrunite, împrejurarea că elementele specifiec pregătirii nu au fost rcspectate de către angajator neputând conducc la constatarea nulităţii convenţiei, ci la rezilierea acesteia, pretenţie ce nu a fost formulată de către reclamantul-recurent.
Recurentul susţine teoria cauzei ilicite, fiind evident nemulţumit de perioada de 5 ani în care trebuia să îşi continue activitatea ca salariat al
intimatei sau, în caz contrar, să plătească despăgubiri. In acest sens este de remarcat faptul că art. 85 lit. e) din Contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi pe anii 2002-2004 este eronat interpretat de recurent ca stabilind un termen maxim pentru angajaţii care absolvă un curs de perfecţionare. Dimpotrivă, acest termen este cel minim, această clauză neîmpiedicând părţile, de comun acord, să stabilească o durată mai mare. O asemenea posibilitate trebuie recunoscută angajatorului, pentru că acoperirea unor cursuri de perfecţionare costisitoare poate cere un interval mai mare de 3 ani, în funcţie de complexitatea şi costurile necesitate de parcurgerea etapelor cursurilor de perfecţionare.
Nu există niciun motiv pentru a se constata nulitatea celor două acte adiţionale la contractul individual de muncă semnat de părţi în anul 2004.
Frauda la lege invocată de recurent cu privire la modul de întocmire al celor două procese-verbale nu reprezintă o susţinere întemeiată. Recurentul afirmă că angajatorul nu a rcspectat termenul de 15 zile prevăzut de art. 17 C. muncii la momentul redactării celor două procese-verbale. Ceea ce invocă recurentul sunt dispoziţiile art. 17 alin. (2) C. muncii, carc enumeră situaţiile pe carc angajatorul trebuie să le aducă la cunoştinţă angajatului, printre carc nu se regăsesc menţiunile referitoare la pregătirea profesională. Prin urmare, angajatorul nu avea obligaţia de a-1 informa în scris pe recurentul-reclamant asupra intenţiei de a încheia actul adiţional din 2006. Cât priveşte anexa nr. 3, aceasta este parte integrantă a contractului iniţial, ce priveşte condiţiile realizării perfecţionării profesionale, împrejurare faţă de care nu se impunea informarea prealabilă.
Mai mult decât atât, interpretarea dată de apărătorul recurentului dispoziţiilor art. 17 alin. (4) C. muncii nu are nicio legătură cu intenţia legiuitorului expusă în articolul menţionat. Astfel, dispoziţiile legale prevăzute de art. 17 alin. (4) C. muncii obligă angajatorul doar la încunoştinţarea scrisă a salariatului, urmând apoi ca într-un termen de 15 zile să fie încheiat actul adiţional la contract, ceea ce înseamnă că termenul de 15 zile este legat de data la carc trebuia semnat actul adiţional,
nicidecum de momentul la carc trebuie încunoştinţat salariatul înainte de semnarea actului adiţional.
Prin urmare, încunoştinţarea scrisă (de care, faţă de obiectul celor două convenţii consemnate în anexa nr. 3 şi în actul adiţional din 2006, nici nu era nevoie) a salariatului se putea face chiar şi în ziua semnării actului adiţional, nicio prevedere legală neinterzicând acest lucru.
Recurentul susţine existenţa fraudei la lege raportat la cele două procese-verbale din 01.03.2004, respectiv 10.01.2006, faţă de neres-pectarea dispoziţiilor art. 1182 C. civ., trecând sub tăcere faptul că acest text de lege nu este aplicabil celor două înscrisuri. Dispoziţiile referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un înscris sub semnătură privată pentru a avea dată certă se regăsesc în Capitolul 9 al Codului civil, al cărui titlu este „Despre probaţiunea obligaţiilor şi a plăţii”. Pe cale de consecinţă, dispoziţiile art. 1182 C. civ. pot fi aplicabile doar înscrisurilor sub semnătură privată, care conţin o obligaţie, dovada unei plăţi sau existenţa unei creanţe, iar nu înscrisurilor sub semnătură privată care consemnează existenţa unei împrejurări, respectiv informarea angajatului cu privire la pregătirea profesională. Dispoziţiile art. 1182 C. civ. nu au nicio legătură cu cele două procese-verbale criticate, de altfel, pentru prima oară în recursul reclamantului.
Semnarea actului adiţional din 2006 nu poate conduce la nulitatea anexei nr. 3 la contractul individual de muncă semnat în anul 2004, pentru că motivele de nulitate sunt prevăzute de lege şi au în vedere cauze intrinseci actului juridic pretins a fi nul. Astfel, aşa cum şi instanţa de fond a arătat în considerentele sentinţei recurate, cauzele nulităţii sunt: lipsa capacităţii de a contracta, lipsa consimţământului, lipsa obiectului sau un obiect ilicit, lipsa cauzei sau o cauză ilicită. Acestor motive de nulitate li se adaugă frauda la lege şi, ca o condiţie extrinsecă pentru anumite convenţii sau acte juridice, nerespectarea formei autentice pe care trebuie să o îmbrace actul juridic în cauză.
Pentru a fi nulă anexa nr. 3 a contractului, trebuie ca motivele de nulitate să se regăsească în condiţiile intrinseci ale respectivei anexe, un act ulterior încheiat 2 ani mai târziu neputând conduce la nulitatea anexei. Nulitatea trebuie să existe sau să fie concomitentă cu momentul încheierii actului lovit de nulitate.
Susţinerea recurentului vădeşte necunoaşterea conţinutului şi condiţiilor sancţiunii nulităţii actului juridic. Nicio dispoziţie legală nu împiedică angajatorul să încheie cu salariatul său mai multe înţelegeri referitoare la condiţiile în care urmează să se desfaşoare perfecţionarea
profesională, recurentul neindicând de altfel vreun text de lege carc să interzică existenţa mai multor acte juridice având acelaşi conţinut referitor la drepturile şi obligaţiile părţilor legate de desfăşurarea perfecţionării profesionale.
Pretinsa nerespectare de către angajator a numărului de ore pentru pregătirea practică nu poate conduce la nulitatea anexei şi a actului adiţional din 2006, pentru că, pe de o parte, aceste împrejurări sunt ulterioare încheierii celor două acte juridice, iar nulitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic ce trebuie să preexiste sau să fie concomitentă cu încheierea actului juridic respectiv, iar, pe de altă parte, sancţiunea care intervine în cazul nerespectării obligaţiilor asumate de una dintre părţile actului juridic este rezoluţiunea sau rezilierea convenţiei. Rezilierea convenţiei nu se confundă cu nulitatea, împrejurare pe care trebuia să o cunoască avocatul redactor al cererii de chemare în judecată şi a cererii de recurs, aceste instituţii juridice studiindu-se în cadrul ramurii de drept civil în primii doi ani de facultate.
Niciun moment recurentul nu a solicitat rezilierea contractului individual de muncă pentru nerespectarca obligaţiilor asumate de angajator cu privire la condiţiile desfăşurării perfecţiunii profesionale, deşi aceasta era singura modalitate viabilă, cât timp părţile se mai aflau în raporturi juridiec (până la momentul demisiei), de a se putea constata o cauză de ineficacitate a celor două acte juridice.
Aşa cum Curtea şi instanţa de fond au arătat, nu există motive de nulitate, nicio dispoziţie legală neobligând angajatorul să justifice în faţa salariatului costurile pregătirii sau perfecţionării profesionale. Salariatul, respectiv recurentul-reclamant, avea posibilitatea de a nu accepta condiţiile propuse de angajator şi să nu semneze anexa nr. 3 şi actul adiţional din 2006. Prin semnarea lor, reclamantul-recurent şi-a manifestat acordul cu privire la obligaţiile ce îi reveneau, acest acord nemaiputând fi retras prin invocarea nulităţii celor două acte juridice în scopul de a se sustrage plăţii despăgubirilor către fostul angajator.
Apreciind că prin sentinţa recurată Tribunalul Bucureşti a realizat o corectă analiză a probelor administrate în cauză, hotărârea instanţei de fond conţinând temeiurile de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia pronunţată, nesubzistând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a respins, ca neîntemeiat, recursul.
