C. muncii, art. 193, art. 195, art. 196
■ Nu sunt întrunite condiţiile impuse de art. 195 C. muncii, ce instituie un caz special de răspundere patrimonială, în situaţia în care participarea la curs s-a realizat pe internet, nu a depăşit 60 de zile şi nu a presupus dislocarea angajatei de la locul de muncă, cursul desfăşurându-se în timpul programului de muncă.
■ Dispoziţiile alin. (2) al art. 193 C. muncii, după modificarea sa prin O.U.G. nr. 65/2005, adaugă pentru părţi posibilitatea ca, prin act adiţional, să stabilească îndatoririle salariatului faţă de angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională. Astfel de îndatoriri ale salariatului trebuie să se încadreze, însă, în prevederile exprese ale art. 195 C. muncii, rămas în vigoare nemodificat, deci, modalitatea de formare profesională, drepturile şi obligaţiile părţilor, durata formării profesionale, inclusiv obligaţiile contractuale ale angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională pot fi stabilite prin acordul părţilor, dar în condiţiile imperativ impuse de art. 196 C. muncii.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia nr. 5011/R din 11 decembrie 2008, în R.R.D.M. nr. 1/2009
Prin sentinţa civilă nr. 3379, pronunţată la data de 18.04.2008 de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vlll-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A.I., în contradictoriu cu pârâta M.A.T.; a fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată cătrc pârâtă în sumă de 1.000 lei. Pentru a pronunţa aceasta sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Pârâta M.A.T. a fost salariata reclamantei A.I. până la data de
15.11.2007, când raporturile de muncă au încctat prin demisie. S-a statuat, totodată, că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtei la plata unor cheltuieli pe care reclamanta susţine că le-a realizat în legătură cu pregătirea profesională a pârâtei, în condiţiile în carc în perioada 5.02 – 26.03.2007, aceasta a urmat un curs prin internet organizat de Universitatea din D. S-a apreciat că participarea pârâtei la acest curs nu a implicat scoaterea sa din activitatea de la locul de muncă. Astfel, reclamanta nu a realizat dovada că, în speţa dedusă judecăţii, cursul la care a participat pârâta, desfăşurat online, se cir
cumscrie noţiunii de formare profesională, în sensul dispoziţiilor art. 188-189 C. muncii şi dispoziţiilor O.G. nr. 129/2000 privind formarea profesională, întrucât nu a fost organizat de un furnizor de servicii de formare profesională autorizată.
Or, dispoziţiile art. 195 C. muncii, consideră Tribunalul, ce reglementează un caz special al răspunderii patrimoniale a salariatului pentru prejudiciul cauzat angajatorului, prevăd condiţiile în care salariaţii care au beneficiat de un curs de formare profesională pot fi obligaţi să restituie cheltuielile efectuate de angajator cu această formare profesională, respectiv cursul să fie mai mare de 60 de zile, iar participarea la concurs să fi presupus scoaterea din activitate a salariatului mai mare de 25% din durata zilnică a timpului normal de lucru.
S-a constatat că în cauza pendinte nu a fost îndeplinită niciuna dintre aceste condiţii, întrucât participarea la cursul Universităţii D. s-a desfăşurat în timpul programului de muncă, iar cursul nu a depăşit 60 de zile. S-a concluzionat, astfel, că o caracteristică a răspunderii patrimoniale a salariatului constă în reglementarea acesteia prin norme legale imperative, modificarea ei prin elauze ale contractului individual de muncă, derogatorii la lege, în defavoarea salariatului, fiind inadmisibilă, întrucât legea nu prevede posibilitatea de a solicita recuperarea cheltuielilor de formare profesională în alte situaţii decât cele prevăzute de art. 195 C. muncii. Drept urmare, cum în cauză nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de lege, pentru restituirea cheltuielilor de formare profesională, Tribunalul a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal reclamanta A.I., criticând-o pentru nelegalitate.
Examinând sentinţa civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a apreciat ca nefondat recursul, pentru considerentele ce se vor înfăţişa în cuprinsul deciziei.
Alin. (1) al art. 195 C. muncii conţine o normă prohibitivă, prin aceea că interzice salariatului care a beneficiat de un curs de pregătire profesională, în condiţiile legii, să aibă iniţiativa încetării contractului de muncă o perioadă de 3 ani. Această normă prohibitivă nu este una absolută, impunându-se a fi coroborată cu prevederile alin. (3) al aceluiaşi articol, care instituie sancţiunea pentru nerespectarea interdicţiei sus-menţionate, şi anume suportarea de către angajat a tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la contractul individual de muncă. Astfel, se constată că pentru nercspectarca obligaţiilor asumate prin actul adiţional, salariatul suportă consecinţele prevă-
zutc la acel contract cu carc a fost de acord înainte de începerea cursului sau a stagiului de formare profesională. Or, în speţa dedusă judecăţii, cum legal a statuat prima instanţă, nu sunt întrunite condiţiile impuse de art. 195 C. muncii, ce instituie un caz special de răspundere patrimonială, întrucât participarea la cursul Universităţii D. s-a realizat pe internet, nu a depăşit 60 de zile şi nu a presupus dislocarea pârâtei de la locul de muncă, cursul desfaşurându-se în timpul programului de muncă.
De altfel, normele ce reglementează răspunderea patrimonială a salariatului sunt norme legale imperative, astfel că nu pot fi modificate prin clauze derogatorii de la lege, respectiv prin clauze ale contractului individual de muncă.
Nu pot fi reţinute însă apărările recurentei în sensul că, în situaţia cursurilor de formare profesională pe o perioadă mai mică de 60 de zile, angajatorul şi salariatul ar putea conveni asupra unor obligaţii de această natură conform dispoziţiilor art. 969 C. civ., ce consacră principiul libertăţii actelor juridice civile, în caz contrar prevederile art. 193 alin. (2) C. muncii ar fi lipsite de conţinut şi nu şi-ar mai produce niciodată efectele.
Dimpotrivă, alin. (2) al art. 193 C. muncii, după modificarea sa prin O.U.G. nr. 65/2005, adaugă pentru părţi posibilitatea ca prin act adiţional, aşadar, cu obligaţii contractuale, să stabilească îndatoririle salariatului faţă de angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională. Astfel de îndatoriri ale salariatului trebuie să se încadreze însă în prevederile exprese ale art. 195 C. muncii, rămas în vigoare nemodificat, deci, modalitatea de formare profesională, drepturile şi obligaţiile părţilor, durata formării profesionale, inclusiv obligaţiile contractuale ale angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională pot fi stabilite prin acordul părţilor, dar în condiţiile imperativ impuse de art. 196 C. muncii, ceea ce în speţă nu s-a realizat.
Cum în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 195 C. muncii, legal a constatat Tribunalul că nu poate fi angajată răspunderea patrimonială a salariatului.
