C. muncii, art. 55 lit. b), art. 287
■ Este adevărat că societatea a fost de acord să înceteze raporturile de muncă în temeiul art. 55 lit. b) C. muncii, însă consimţământul său a fost dat în anumite condiţii, respectiv în cazul în care salariata a recunoscut debitul, constând în cheltuielile de şcolarizare profesională şi s-a obligat la restituirea acestuia printr-un angajament de plată semnat de aceasta.
■ încetarea contractului de muncă este imputabilă salariatei, în condiţiile în care prevederile în vigoare din contractul colectiv de muncă nu vizează culpa angajatului, care ar putea atrage o eventuală desfacere disciplinară a contractului individual de muncă, sfera noţiunii „imputabil” fiind extinsă tuturor situaţiilor în care încetarea contractului de muncă se datorează initiativei sau
faptului angajatului.
■ în ceea ce priveşte cuantumul sumei datorate de salariat ca urmare a nerespectării clauzei contractuale privind folosirea cunoştinţelor dobândite în interesul angajatorului, în termenul convenit, se impune a se face aplicarea dispoziţiilor favorabile salariatului cuprinse în Contractul colectiv de muncă în vigoare la data încheierii convenţiilor şi stabilirea acestui cuantum prin raportare la termenul de 3 ani de la terminarea specializării, în care salariatul nu trebuie să solicite încetarea raporturilor de muncă.
C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. muri. şi asig. soc., decizia civilă nr. 2627/R din 10 noiembrie 2005, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 1215/2005, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, civilă, conflicte de muncă şi litigii de muncă, s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta M.E.M.; s-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă împotriva reclamantei-pârâte.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că angajatorul are dreptul de a cere şi de a obţine obligarea salariatei la restituirea cheltuielilor ocazionate de specializarea sa, numai în condiţiile în care drepturile şi obligaţiile părţilor în legătură cu desfăşurarea acesteia ar fi format obiectul unui act adiţional la contractul individual de muncă, care să prevadă clauze clare cu privire la soarta contractului pe perioada specializării, durata specializării, drepturile salariale, facilităţile acordate de angajator.
S-a considerat că, în dreptul muncii, libertatea contractuală este limitată prin lege, în interesul protecţiei salariaţilor, astfel că părţile nu pot conveni la o situaţie mai defavorabilă salariatului. Astfel, chiar dacă salariatul, în cunoştinţă de cauză, nu şi-ar exprima acordul privitor la o clauză prin care i s-ar limita drepturile legale, această clauză urmează a fi interpretată în favoarea salariatului. Aşadar, clauzele inserate în cuprinsul art. 3 şi art. 4 ale contractelor nr. V – 79/10.01.2002, respectiv nr. V – 144/25.09.2002, referitoare la perioada de 5 ani pentru care salariata s-a obligat să muncească în favoarea angajatului după stabilirea specializării şi la obligaţia de restituire de 5 ori a cheltuielilor făcute de angajator, întrucât contravin dispoziţiilor legale imperative referitoare la pregătirea profesională, nu pot forma cauza obligaţiei legale de restituire în sarcina salariatei, din întreaga reglementare rezultând că salariatul restituie doar cheltuielile efectuate cu pregătirea sa profesională, în care nu intră salariul şi nici indemnizaţia plătită salariatului în timpul cursului sau stagiului de specializare, aşa cum s-a solicitat în acţiune de
cătrc reclamantă, ci numai în situaţia în care încetarea contractul individual de muncă arc loc din motive imputabile lor înainte de împlinirea unui termen de 3 ani de la data absolvirii cursurilor.
S-a avut în vedere că raporturile de muncă dintre părţi au încetat prin acordul părţilor, în temeiul art. 55 lit. b) C. muncii, consimţământul exprimat de angajator cu privire la modalitatea încetării contractului individual de muncă înainte de expirarea termenului de 3 ani excluzând orice culpă a salariatului în încetarea raporturilor de muncă, ceea ce duce la neaplicarea clauzei referitoare la restituirea cheltuielilor cu pregătirea profesională.
S-a considerat că revine în sarcina angajatorului să dovedească, în conformitate cu prevederile art. 287 C. muncii, atât efectuarea specializării profesionale, în condiţiile prevăzute de lege, efectuarea cheltuielilor solicitate, cât şi culpa salariatului în desfacerea contractului individual de muncă, ceea ce în cauză nu s-a probat, motiv pentru care s-a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
Referitor la cererca reconvenţională prin care s-a solicitat despăgubiri materiale în cuantum de 150.000.000 Ici pentru prejudiciul nepa-trimonial personal suferit de pârâtă, ca urmare a refuzului nejustificat al societăţii de a-i acorda 5 zile din concediul de odihnă pe 2004, prima instanţă a reţinut că este neîntemeiat, întrucât nu s-a făcut în niciun fel dovada existenţei unei fapte ilicite a angajatorului, constând în neîn-deplinirca din culpă de cătrc acesta a unor obligaţii ce-i reveneau în temeiul legii sau al contractului individual de muncă, cu consecinţa îmbolnăvirii pârâtei. S-a apreciat că refuzul unităţii de a-i acorda pârâtei concediul de odihnă pe motive ce ţin de starea sănătăţii într-o altă perioadă decât cea în carc a fost planificată nu poate fi considerat abuziv, câtă vreme, pentru motive de sănătate, pârâta avea dreptul la concediul medical în condiţiile prevăzute de lege.
S-a avut în vedere că nu rezultă nici legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător, pârâta neprobând afirmaţiile sale, în sensul că ar suferi de o boală dobândită, ca urmare a refuzului societăţii de a-i acorda concediul de odihnă, şi nici a afectării relaţiilor din cadrul familiei, fiind insuficientă susţinerea că, din cauza stresului şi a suprasolicitării neuropsihice, a fost nevoită să urmeze un tratament medicamentos, câtă vreme nu rezultă că afecţiunea acuzată este urmare a exercitării profesiei sau funcţiei.
împotriva acestei hotărâri s-a declarat recurs de către reclamantă, carc a criticat-o pentru nelegalitate. Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de cătrc recurcntă.
carc se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi 10n C. proc. civ., cât şi din oficiu, conform art. 3041 C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:
Instanţa de fond a fost învestită să soluţioneze cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 115.903.852 lei, reprezentând cheltuieli de specializare profesională suportate de societate în baza contractelor nr. V-79/10.01.2002 şi V-1446/25.09.2002, ca urmare a nerespectării obligaţiei prevăzute la art. 3 din aceste contracte.
Prima critică adusă hotărârii atacate de către recurentă este fondată, întrucât instanţa de fond a avut în vedere la soluţionarea cauzei şi prevederile Contractului colectiv de muncă la nivel naţional din 1996, deşi efectele acestuia încetaseră mai înainte de anul în care au fost încheiate cele două contracte de pregătire profesională de către părţi (2002).
Nu s-a dovedit în cauză că pârâta a fost obligată să participe la cursurile de pregătire profesională în Elveţia propuse de conducerea socictăţii recurente, consimţământul acesteia fiind exprimat expres la momentul semnării contractelor de pregătire profesională amintite.
In ceea ce priveşte restituirea cheltuielilor efectuate de socictate pentru pregătirea profesională, prima instanţă a apreciat greşit că aceasta poate fi solicitată doar în ipoteza în carc se stabileşte o culpă în sarcina salariatului la momentul încctării contractului individual de muncă, întrucât nu există nicio prevedere legală în legislaţia muncii referitoare la existenţa acestei culpe.
In fapt, încctarea raporturilor de muncă dintre părţi a intervenit ca urmare a iniţiativei pârâtei, astfel cum rezultă expres din cuprinsul cercrii înregistrate sub nr. 65/2004, adresată conducerii. Având în vedere nerespectarea de către pârâtă a obligaţiei asumate prin art. 3 din cele două contracte încheiate între părţi, care reprezintă legea părţilor, referitoare la folosirea de către aceasta, ulterior terminării cursurilor de specializare, a cunoştinţelor dobândite, în interesul societăţii, cât şi la imposibilitatea de a solicita o anumită perioadă de timp încetarea raporturilor de muncă, Curtea a reţinut că obligaţia de plată prevăzută de art. 4 din aceleaşi contracte a devenit scadentă, pârâta urmând a restitui cheltuielile de şcolarizare profesionale suportate de societate.
Este adevărat că societatea recurentă a fost de acord să înceteze raporturile de muncă în temeiul art. 55 lit. b) C. muncii, însă consim-
h Pct. 10 al art. 304 a fost abrogat prin art. I pct. 1111 din O.U.G. nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005.
ţământul său a fost dat în anumite condiţii, respectiv în cazul în carc pârâta a recunoscut debitul, constând în cheltuielile de şcolarizare profesională şi s-a obligat la restituirea acestuia printr-un angajament de plată semnat de aceasta. Aşadar, Curtea a constatat că încetarea contractului de muncă este imputabilă pârâtei, în condiţiile în care prevederile în vigoare din Contractul colectiv de muncă nu vizează culpa angajatului, care ar putea atrage o eventuală desfacere disciplinară a contractului individual de muncă, sfera noţiunii „imputabil” fiind extinsă tuturor situaţiilor în care încetarea contractului de muncă se datorează iniţiativei sau faptului angajatului.
In ceea ce priveşte prevederile art. 287 C. muncii, avute în vedere la soluţionarea cauzei de către prima instanţă, Curtea a apreciat că societatea recurentă a făcut dovada în cauză a faptului că pârâta s-a specializat profesional la cursurile de pregătire la care a participat, aceasta necontestând efectuarea acestor cursuri pe cheltuiala societăţii.
Referitor la al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Curtea a reţinut că este nefondat, întrucât actul juridic dedus judecăţii nu a fost interpretat eronat de către prima instanţă, fiind lipsit de relevanţă că cele două contracte nu se numesc acte adiţionale, câtă vreme cuprind clauze clare, valabile cu privire la soarta contractului de muncă pc perioada specializării, durata specializării.
Ultimul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., este fondat, întrucât instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra unui mijloc de probă administrat în cauză de reclamantă şi hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, respectiv angajamentul de plată din
18.03.2004, care nu reprezintă titlu executoriu în condiţiile prevăzute de noul Cod al muncii, dar care constituie un act juridic unilateral al pârâtei, prin care aceasta recunoaşte expres debitul pe care îl are faţă de recurentă şi se obligă să-l achite în rate lunare, mijloc de probă care se coroborează cu celelalte înscrisuri invocate prin cererea de chemare în judecată şi care probează obligaţia pârâtei faţă de reclamantă.
In ceea ce priveşte cuantumul sumei datorate de pârâtă ca urmare a nerespectării clauzei contractuale privind folosirea cunoştinţelor dobândite în interesul angajatorului, în termenul convenit, Curtea a făcut aplicarea dispoziţiilor favorabile salariatului cuprinse în Contractul colectiv de muncă în vigoare la data încheierii convenţiilor, stabilind acest cuantum prin raportare la termenul de 3 ani de la terminarea specializării, în care salariatul nu trebuie să solicite încetarea raporturilor de muncă.
In concluzic, având în vedere că pârâta a lucrat după specializarc în cadrul socictăţii recurcnte timp de 24 luni, ulterior primului stagiu de pregătire, şi 15 luni, după cel de-al doilea curs de pcrfecţionarc, Curtea a obligat-o pc aceasta la plata cătrc reclamantă a sumei de 79.008.453 Ici (27.847.490 lei pentru primul contract şi 51.163.963 lei pentru al doilea contract), în conformitate cu prevederile art. 969 C. civ., art. 4 din contractele părţilor şi dispoziţiile Codului muncii.
Pentru considerentele arătate, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa atacată, în baza art. 312 C. proc. civ. şi a obligat pârâta la plata sumei de 79.008.453 lei către reclamantă, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii.
