Constatarea nelegalităţii deciziei de concediere. Condiţiile necesare acordării de daune morale în cazul concedierii.


Dovedirea suferinţelor psihice şi de durată, produse angajatului, prin măsura concedierii. Obligaţia administrării mijloacelor de probă. Neîndeplinire

C. muncii, art. 6 alin. (2) teza a lll-a Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, art. 5 alin. (3)

Pentru angajarea răspunderii civile este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, culpa.

Or, contestatoarea nu a făcut dovada modalităţilor în care prejudiciul moral invocat s-a manifestat. Orice măsură de concediere implică, inerent, o stare de tensiune, dar aceasta nu este suficientă pentru a da dreptul la plata unor despăgubiri, atât timp cât nu sunt afectate valori personale importante, nu sunt cauzate suferinţe deosebite, ce nu se justifică în mod rezonabil, de pildă, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la angajarea răspunderii pentru prejudiciul moral doar în baza afirmaţilor celui interesat.

Nu orice prejudiciu dă dreptul la o compensaţie bănească, ci numai cel de o anumită gravitate, în condiţiile concrete ale faptului prejudiciabil.

Trebuie să existe anumite indicii referitoare la existenţa prejudiciului care să permită judecătorului şi o apreciere a valorii daunelor, chiar dacă nu există criterii precise în acest sens. Declaraţia martorului nu a fost revelatoare în acest sens, iar faptul că, anterior concedierii, contestatoarea a refuzat o ofertă de muncă tine de libe-

7 f

ra alegere a locului de muncă, ea fiind recompensată prin majorarea salariului.

Este plauzibil, chiar inerent, ca salariatul să fie afectat de concediere, însă doar concedierea nu dă dreptul la dezdăunări materiale, nedovedindu-se că, în condiţiile concrete în care s-a produs concedierea, aceasta a produs suferinţe psihice profunde şi de durată ori a umilit grav angajatul, afectându-i considerabil imaginea în proprii ochi şi ai celorlalţi; neplăcerea încercată prin desfacerea contractului de muncă a fost acoperită prin hotărârea definitivă de anu

lare, aceasta reprezentând o reparaţie morală rezonabilă şi suficientă a unui prejudiciu de aceeaşi natură.

C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia nr. 3501 din 19 mai 2009, nepublicată

Prin sentinţa civilă nr. 7936/22.12.2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vlll-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis în parte contestaţia formulată de contestatoarea T.M.A. împotriva intimatei SC BCR Asigurări SA; a anulat decizia nr. 897/07.08.2008, emisă de intimată. A luat act de renunţarea contestatoarei la cererile având ca obiect reintegrarea, plata salariilor actualizate cu indicele de inflaţie şi a salariilor compensatorii şi a respins cererea de daune morale, ca nefondată.

In considerente a reţinut că, prin decizia nr. 897/07.08.2008, intimata a dispus concedierea contestatoarei în baza art. 65 C. muncii, începând cu data de 06.09.2008, având în vedere că o parte din serviciile sale juridice au fost externalizate şi necesitatea de a se restructura Direcţia juridică din raţiuni economico-financiare.

Instanţa a reţinut că motivele de nulitate referitoare la necomunicarea hotărârilor consiliului de supraveghere către contestatoare nu erau întemeiate, deoarece aceasta nu avea obligaţia comunicării către salariaţi a tuturor actelor ce au stat la baza deciziei, ci numai de a informa pe aceştia, ceea ce intimata a făcut.

Externaiizarea unei părţi din serviciile juridice nu contravenea Ordinului nr. 113117/23.06.2006 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, deoarece acesta permite externalizarea cu menţinerea activităţii juridice curente. Or, intimata a înfiinţat un nou serviciu juridic pentru asigurarea acestor activităţi curente.

Instanţa a considerat întemeiat motivul referitor la angajarea unei alte persoane. Este adevărat că aceasta a fost angajată în cadrul societăţii anterior, până la data de 31.07.2008, dar încadrarea acesteia cu contract de muncă pe durată determinată, începând cu data de 01.08.2008, pe un post de până la revenirea titularului postului, aflat în concediu prenatal, nu era justificată în condiţiile în care persoana în cauză nu îndeplinise anterior atribuţiile postului de consilier juridic şi intimata dispunea de alte persoane specializate în acest domeniu, una dintre ele fiind contestatoarea.

Faptul că angajarea se făcuse anterior nu era relevantă, pentru că era pe durată determinată, pe un alt post, chiar dacă în cadrul aceluiaşi serviciu juridic, iar contractul de muncă tot pe durată determinată pentru postul de consilier juridic este unul nou, independent de celălalt. Angajarea unei alte persoane, chiar dacă locul nu era unul vacant, ci păstrat până la revenirea titularului, conducea la concluzia că prezenţa acesteia

era necesară pentru desfăşurarea activităţii angajatorului, astfel încât apărea ca îndoielnică oportunitatea concedierii contestatoarei.

Instanţa a considerat că ar fi fost îndreptăţită contestatoarea să i se propună noul contract de muncă, având în vedere obligaţia de bună-credinţă şi de informare ce incumbă părţilor conform art. 8 C. muncii; pentru acestea, a fost anulată decizia de concediere.

Cu privire la daunele morale, instanţa a constatat că pentru angajarea răspunderii civile este necesară îndeplinirea cumulativă a anumitor condiţii: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, culpă. Or, contestatoarea nu a făcut dovada modalităţilor în care prejudiciul moral invocat s-a manifestat. Orice măsură de genul acesta implică inerent o stare de tensiune, dar aceasta nu este suficientă pentru a da dreptul la plata unor despăgubiri, atât timp cât nu sunt afectate valori personale importante, nu sunt cauzate suferinţe deosebite, ce nu se justifică în mod rezonabil, de pildă, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la angajarea răspunderii pentru prejudiciul moral doar în baza afirmaţilor celui interesat. Trebuie să existe anumite indicii referitoare la existenţa prejudiciului care să permită judecătorului şi o apreciere a valorii daunelor, chiar dacă nu există criterii precise în acest sens. Declaraţia martorului nu a fost revelatoare în acest sens, iar faptul că, anterior concedierii, contestatoarea a refuzat o ofertă de muncă ţinea de libera alegere a locului de muncă, ea fiind recompensată prin majorarea salariului.

Instanţa a considerat că anularea deciziei era suficientă pentru a compensa starea de tensiune prin care contestatoarea a trecut.

împotriva deciziei, ambele părţi au declarat recurs.

Prin recursul formulat, contestatoarea T.M.A. a criticat hotărârea sub aspectul respingerii, ca neîntemeiat, a capătului de cerere privind acordarea de daune morale cuantificate printr-o suma de bani, iar nu echivalate cu o măsură reparatorie nepecuniară, măsură care decurge din însăşi aplicarea unor norme juridice imperative.

Nelegalitatea şi netemeinicia soluţionării acestui capăt de cerere rezultă, evident, atât prin interpretarea istorico-teleologica a art. 269 C. muncii, cât şi din perspectiva faptului că, în cazul încălcării unor norme juridice imperative, instanţele de judecată ar trebui să pronunţe hotărâri judecătoreşti care să aibă şi un rol educativ şi/sau preventiv, hotărâri care să reflecte importanţa deosebită a actului de justiţie în cadrul unei societăţii/comunităţi.

Susţine că din interpretarea istorico-teleologică a art. 269 C. muncii rezultă fară tăgadă că legiuitorul a considerat că măsura anulării unei decizii de concediere ca fiind nelegală nu era suficientă pentru a repara prejudiciul moral produs, în acest sens impunându-se achitarea de daune morale cuantificate în bani.

învederează că, deşi, în mod corect, instanţa de judecată a luat act de faptul că recurenta a suferit un prejudiciu psihic, a omis a interpreta şi aplica în mod just şi eficient art. 269 C. muncii în forma sa actuală.

Totodată, instanţa a omis a analiza depoziţia martorului propus de recurentă, precum şi actele medicale care indicau faptul că în perioada de preaviz prezentase stări depresive, probe care denotă că decizia de concediere a fost de natură a o afecta psihic negativ într-o măsură semnificativă.

Prin decizia civilă nr. 3501/19.05.2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recu-renta-intimată SC BCR Asigurări SA împotriva sentinţei civile nr. 7936/

22.12.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în contradictoriu cu recurenta-contes-tatoare T.M.A.; a fost admis recursul declarat de recurenta-contestatoare T.M.A. împotriva sentinţei civile nr. 7936/22.12.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în contradictoriu cu recurenta-intimată SC BCR Asigurări SA, în sensul modificării în parte a sentinţei atacate, în sensul că a obligat pârâta la plata către contestatoare a sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecată. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

în motivarea deciziei, pe aspectul daunelor morale, s-a reţinut că, în mod legal şi temeinic, s-a apreciat că nu orice prejudiciu dă dreptul la o compensaţie bănească, ci numai cel de o anumită gravitate, în condiţiile concrete ale faptului prejudiciabil.

Or, în speţă, deşi era plauzibil, chiar inerent, ca salariatul să fie afectat de concediere, numai aceasta nu dă dreptul la dezdăunări materiale, nedovedindu-se că, în condiţiile concrete în care s-a produs concedierea, aceasta a produs suferinţe psihice profunde şi de durată ori a umilit grav angajatul, afectându-i considerabil imaginea în propriii ochi şi ai celorlalţi.

Or, astfel cum a hotărât şi prima instanţă, faţă de neplăcerea încercată de salariată prin desfacerea contractului de muncă, hotărârea definitivă de anulare, urmare a recunoaşterii caracterului întemeiat al motivelor deduse judecăţii, a reprezentat o reparaţie morală rezonabilă şi suficientă a unui prejudiciu de aceeaşi natură.