Imposibilitatea reintegrării. Prejudiciul cauzat de neintegrarea angajatului. Condiţiile răspunderii angajatorului. Lipsa culpei angajatorului. Legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi neintegrarea în muncă
C. muncii, art. 78
1. La solicitarea salariatului, instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere. Se poate dispune reintegrarea odată cu anularea concedierii, iar nu ulterior, în cadrul unui proces separat.
Este excesiv şi contrar normelor legale care reglementează soluţionarea litigiilor de muncă cu celeritate să se pretindă angajatorului să păstreze fostul loc de muncă al salariatului la dispoziţia acestuia, timp de 3 ani de zile, până când acesta îşi va manifesta opţiunea de a fi reintegrat în muncă. într-o asemenea situaţie angajatorul ar fi în imposibilitatea de a-şi mai desfăşura activitatea economică.
în urma republicării, art. 80 C. muncii (M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011). Conform art. 80 alin. (3), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 40/2011 (M. Of. nr. 225 din 31 martie 2011): „în cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive si irevocabile a hotărârii judecătoreşti”.
2. Ca urmare a desfacerii abuzive a contractului de muncă, salariatul a suferit un prejudiciu moral, prin faptul că a fost frustrat în dreptul său de a presta muncă, de a-şi desfăşura activitatea pentru care era calificat. Totodată, reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a-şi achita ratele bancare şi obligaţia de întreţinere, cumulând penalităţi, conform listei prezentate în dosar, motiv pentru care instanta de fond a constatat că se cuvin reclamantului daune morale în sumă de 5.000 de lei.
Această situaţie trebuie dovedită însă cu mijloace de probă. Instanta de recurs a retinut că nu s-a dovedit că starea de boală a
angajatului a apărut din culpa angajatorului, în condiţiile în care adeverinţele medicale, buletinele de analize şi biletele de ieşire din spital sunt, în cea mai mare parte, anterioare desfacerii contractului individual de muncă, prin urmare, boala a debutat anterior şi nu se poate stabili vreo legătură de cauzalitate între apariţia bolii şi desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă,
C.A. Constanţa, decizia civilă nr. 374/CM din 18 iunie 2009,
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de
08.05.2008, reclamantul O.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC
O.T. SA Constanţa, reintegrarea în funcţia deţinută anterior datei de
01.01.2007, plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, plata penalităţilor în sumă de 9712 lei, pentru neplata unui credit bancar şi cheltuieli de silită, daune morale de 15.000 lei şi cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1079/01.10.2008, Tribunalul a admis în parte acţiunea modificată formulată de reclamantul O.S. în contradictoriu cu pârâtul SC O.T. SA., a obligat pârâta să reintegreze pe reclamant în funcţia deţinută anterior desfacerii contractului individual de muncă prin decizia nr. 62/24.01.2007, a obligat pârâta la plata sumei de 33.678 lei, reprezentând drepturi salariale reactualizate cu rata inflaţiei calculate până la data de 15.08.2008, a obligat pârâta la plata sumei de 4.688,61 lei, cu titlu de despăgubiri materiale – penalităţi bancare suportate, a obligat pârâta la plata sumei de 5.000 lei, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:
Reclamantul a fost concediat nelegal, aspect stabilit cu autoritate de lucru judecat prin controlul judiciar exercitat ca efect al formulării contestaţiei la decizia de concediere; efectul anulării acestei decizii fiind acela de a constata că reclamantul nu şi-a pierdut niciodată calitatea de salariat.
Faptul că reclamantul nu a solicitat la acel moment reintegrarea în funcţia deţinută anterior nu este de natură să conducă la aprecierea ca
tardivă a cererii prezente de reintegrare în funcţia deţinută la momentul emiterii deciziei; reclamantul are latitudinea, dreptul de dispoziţie, în ceea ce priveşte această cerere, drept reglementat de dispoziţiile art. 78 alin. (2) C. muncii, pe care îl poate exercita în termenul general de prescripţie de 3 ani de la data rămânerii irevocabile a sentinţei de anulare a deciziei de concediere.
Din punct de vedere al termenului de 3 ani, reclamantul s-a încadrat cu cererea sa în acest termen, ceea ce conduce la respingerea excepţiei tardivităţii formulării capătului de cerere privind reintegrarea.
Sub aspectul capătului de cerere privind plata drepturilor salariale, s-a apreciat ca fondat, întrucât pârâta a dispus nelegal concedierea reclamantului – decizia fiind anulată -, privându-1 astfel de drepturile sale salariale.
Sub aspectul daunelor morale, s-a apreciat că se cuvin reclamantului, din cauza faptului că acesta a prezentat anterior o stare de sănătate precară, stare agravată ca urmare a desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă, dovadă fiind numeroasele bilete de ieşire din spital depuse la dosarul cauzei.
De asemenea, s-a reţinut că, fiind în discuţie o desfacere abuzivă a contractului de muncă, salariatul a suferit un prejudiciu moral, prin faptul că a fost frustrat în dreptul său de a presta muncă, de a-şi desfăşură activitatea pentru care era calificat. Totodată, reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a-şi achita ratele bancare şi obligaţia de întreţinere, cumulând penalităţi, conform listei prezentate în dosar, motiv pentru care instanţa a constatat că se cuvin reclamantului daune morale în sumă de 5.000 lei.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul SC O.T. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Susţine că, în mod injust, instanţa de fond a acordat reclamantului
O.S. daune morale, reţinând că, „potrivit art. 78 alin. (1) C. muncii, se constată că acestea au fost calculate de SC T.T. SRL la suma de 4688,61 lei, sumă datorată de reclamant motivat de faptul neachitării de către pârâtă a drepturilor sale salariale”.
Soluţia dată acestei cereri excede cadrului legal şi este eronat motivată în drept de către instanţa de fond, deoarece art. 78 alin. (1) C. muncii dă dreptul instanţei să acorde salariatului reintegrat exclusiv despăgubiri reprezentate de drepturi salariale, precum şi alte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, însă tot izvorâte din raportul de muncă.
Răspunderea civilă delictuală (art. 998-999 C. civ.) ar fi fost temeiul juridic corect al acordării unor despăgubiri reprezentând penalităţi de întârziere plătite de către angajat unui creditor al său.
Insă, câtă vreme angajatorul nu şi-a asumat calitatea de fidejusor şi, în acest context, nu şi-a asumat nicio obligaţie de garanţie a executării
obligaţiilor contractuale de către O.S. faţă de creditorul SC T.T. SRL, este evident că răspunderea SC O.T. SA nu putea fi antrenată.
De asemenea, nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale: fapta culpabilă, prejudiciul cert şi legătura de cauzalitate dintre acestea.
Prin Decizia nr. XL/2007, pronunţată asupra recursului în interesul legii, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor, daunele morale pot fi acordate numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens.
Dezlegarea dată de instanţa supremă problemei de drept privind acordarea daunelor morale salariaţilor are caracter obligatoriu pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
In acest context, este evident că dispoziţia instanţei privind acordarea sumei de 5000 lei, cu titlu de daune morale către O.S. nu are fundament legal sau contractual şi, prin urmare, este nelegală.
Condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite în speţă.
In principal, nu există fapta prejudiciabilă care să fi fost comisă de către SC O.T. SA. Concedierea este o sancţiune prevăzută de lege, a fost dispusă de către angajator în limitele legii, iar anularea acesteia şi reintegrarea în muncă de către instanţă, în cadrul unui proces anterior, este suficientă pentru a da satisfacţie echitabilă reclamantului, în ce priveşte exerciţiul dreptului său la muncă.
De asemenea, nu există legătură de cauzalitate între o prezumtivă faptă şi un eventual prejudiciu suferit de către reclamant.
Nu s-a administrat proba cu expertiza medicală, pentru a se stabili dacă situaţia locului de muncă este cea care a determinat hepatita cronică virală tip C, de care suferă reclamantul.
Prin decizia civilă nr. 374/CM/18.06.2009 a Curţii de Apel Constanţa, s-a admis recursul formulat şi s-a modificat în parte sentinţa recurată, în sensul respingerii cererilor de reintegrare, de plată a drepturilor salariale după 13.03.2007, precum şi a cererii de obligare a pârâtei la plata
despăgubirilor materiale şi morale. In motivare, s-a reţinut cu privire la cererea de reintegrare:
Prin sentinţa civilă nr. 793/13.04.2007, pronunţată de Tribunalul Constanţa, rămasă irevocabilă, s-a admis contestaţia formulată de O.S. şi s-a anulat decizia nr. 62/24.01.2007, emisă de intimată, de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă.
Prin contestaţia formulată nu s-a solicitat reintegrarea în funcţia deţinută anterior.
Potrivit art. 78 alin. (2) C. muncii, la solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.
Din dispoziţiile legale menţionate mai sus rezultă că, în situaţia în care instanţa a constatat netemeinicia sau nelegalitatea concedierii, repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, respectiv reintegrarea, poate fi dispusă de instanţa judecătorească numai la solicitarea salariatului. Această reglementare constituie o excepţie de la principiile efectelor nulităţii, însă soluţia pentru care a optat legiuitorul are în vedere şi protejarea intereselor angajatorului, deoarece de multe ori salariatul nu mai doreşte să continue raporturile de muncă cu fostul angajator, fie ca urmare a stării de tensiune create între părţi din cauza procesului, fie ca urmare a faptului că salariatul s-a angajat într-un alt loc de muncă.
Cu ocazia formulării contestaţiei împotriva deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, contestatorul nu şi-a manifestat opţiunea pentru reintegrarea în muncă.
Prin vechiul Cod al muncii, respectiv prin Legea nr. 10/1972, se prevedea că, în caz de anulare a desfacerii contractului de muncă, unitatea era obligată să reîncadreze în funcţia avută pe cel căruia i s-a desfăcut contractul în mod nejustificat. Prin actualul Cod al muncii, respectiv prin Legea nr. 53/2003, nu se mai prevede obligaţia instanţei de a dispune din oficiu reintegrarea contestatorului, indiferent care este petitul contestaţiei formulate de salariat.
Reintegrarea contestatorului în funcţia avută poate fi dispusă de instanţa judecătorească numai la cerere. In ceea ce priveşte momentul formulării acestei cereri, este evident că cererea de reintegrare trebuie formulată odată cu contestaţia. Acest lucru rezultă din chiar dispoziţiile art. 78 alin. (2) C. muncii, potrivit cărora: „la solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere”. Aceste prevederi reglementează momentul la care se poate dispune reintegrarea, respectiv odată cu anularea concedierii, instanţa va dispune şi reintegrarea salariatului.
In consecinţă, reintegrarea nu poate fi dispusă ulterior, în cadrul unui proces separat.
Este excesiv şi contrar normelor legale care reglementează soluţionarea litigiilor de muncă cu celeritate să se pretindă angajatorului să păstreze fostul loc de muncă al salariatului la dispoziţia acestuia, timp de 3 ani de zile, până când acesta îşi va manifesta opţiunea de a fi reintegrat
în muncă. Intr-o asemenea situaţie angajatorul ar fi în imposibilitatea de a-şi mai desfăşură activitatea economică.
Instanţa a dispus anularea deciziei de sancţionare disciplinară la data de 13.04.2007, iar contestatorul a formulat acţiune pentru a solicita
reintegrarea pe postul avut, la data de 3.05.2008, deci după mai mult de un an de zile.
In ceea ce priveşte despăgubirile materiale reprezentând penalităţi bancare, Curtea a apreciat că nu se poate reţine vreo culpă a pârâtei în înregistrarea acestora, atâta timp cât din desfăşurătorul privind situaţia plăţilor efectuate rezultă că aceste penalităţi în cea mai mare parte au fost înregistrate ulterior constatării nelegalităţii deciziei de desfacere a contractului de muncă, iar reintegrarea contestatoarei a solicitat-o abia după un an de zile.
Cu privire la daunele morale, de asemenea, reclamantul nu a dovedit că starea sa de boală a apărut din culpa angajatorului. Adeverinţele medicale, buletinele de analize şi biletele de ieşire din spital sunt, în cea mai mare parte, anterioare desfacerii contractului individual de muncă, prin urmare, boala a debutat anterior şi nu se poate reţine vreo legătură de cauzalitate între apariţia bolii şi desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 C. proc. civ., Curtea a admis recursul formulat şi a modificat în parte sentinţa recu-rată, în sensul respingerii cererilor de reintegrare, de plată a drepturilor salariale după 13.03.2007, precum şi a cererii de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor materiale şi morale.
