C. muncii, art. 193, art. 194, art. 281, art. 270
■ în lipsa unui act adiţional din care să rezulte înţelegerea părţilor cu privire la cursul de perfecţionare urmat de salariat şi în care să se stabilească în mod clar obligaţiile reciproce ale părţilor, nu există nici temei legal şi nici contractual pentru a fi antrenată răspunderea patrimonială a salariatului.
■ Promovarea unui examen este determinată nu numai de factori obiectivi, ci şi subiectivi şi aleatori (gradul de emotivitate, capacitatea de a se concentra în momentul desfăşurării examenului, parametrii psihici şi fizici ai candidatului în acea zi); nepromo-varea examenului de către salariat nu dovedeşte reaua-credinţă a acestuia şi nu poate echivala cu o neîndeplinire a unei sarcini de serviciu, de natură a angaja răspunderea patrimonială.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 1640/R din 28 mai 2007, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 7438/07.12.2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă, asigurări sociale, administrativ şi fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta R.A.A.N.-S., în contradictoriu cu pârâtul L.M.C.
Cererea a avut ca obiect obligarea intimatului la plata sumei de
1.984,40 lei, reprezentând taxa şi tariful de examinare plătite de R.A.A.N.-S. pentru promovarea examenului de atestare/autorizare conform Ordinului nr. 65 al Comisiei Naţionale pentru Controlul Acti-
vităţilor Nuclcar (C.N.C.A.N.). In motivarea cercrii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost angajat prin contract individual de muncă, în funcţia de
inspector AQ în cadrul Serviciului B.A.C., începând cu data de
01.03.2005, în urma promovării concursului organizat de R.A.A.N.-S.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că pârâtul a fost angajatul reclamantei în perioada 01.04.2005 – 01.05.2006 în funcţia de inspector A.C. în cadrul B.A.C., iar în vederea îndeplinirii dispoziţiei nr. 2 din procesul-verbal de control al Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare nr. 9144/23.11.2004, referitoare la autorizarea/atestarea personalului cu funcţii de evaluare independentă a sistemului de management al calităţii în cadrul reclamantei, aceasta a decis atestarea/autorizarea pârâtului de către C.N.C.A.N. şi trimiterea la curs a acestuia, plătind taxa şi tariful pentru autorizarea şi controlul acti-
vităţilor nucleare, în sumă totală de 1.984,40 lei. In urma examinării de către C.N.C.A.N., pârâtul a fost declarat respins, neprimind autorizare, respectiv atestare în vederea exercitării unei funcţii cu responsabilităţi în managementul calităţii. Trimiterea la curs a pârâtului s-a făcut la initiativa reclamantei.
In cazul salariaţilor carc au urmat un curs de calificare ori perfecţionare profesională cu scoatcrea din producţie, dispoziţiile legale aplicabile în materie impuneau încheierca unui act adiţional la contractul individual de muncă. Conform art. 192 C. muncii , formarea profesională necesită acordul angajatorului şi al salariatului, iar potrivit art. 193 din acelaşi cod, alegerea modalităţii concrete de formare profesională, drepturile şi obligaţiile părţilor în legătură cu desfăşurarea acestcia, durata şi orice alte aspectc referitoare la formarea profesională, fac obiectul unui act adiţional la contractul individual de muncă.
Referitor la cheltuielile ocazionate de participarea salariatului la formarea profesională iniţiată de angajator, art. 194 C. muncii instituie regula potrivit căreia angajatorul suportă toate cheltuielile de formare profesională.
In acest context, trebuie subliniate două aspecte: salariatul nu poate fi obligat să participe la cursuri sau stagii de formare profesională, dacă nu s-a obligat la acestea prin contractul individual de muncă sau act adiţional la acesta şi nu poate fi obligat la suportarea cheltuielilor ocazionate de cursurile sau stagiile de pregătire profesională, art. 194 alin. (1) precizând că „toate cheltuielile” sunt suportate de către angajatorul care a avut iniţiativa.
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi din susţinerile reclamantei, a rezultat faptul că iniţiativa formării profesionale a aparţinut anga-
h Abrogat prin O.U.G. nr. 65/2005.
jatorului, cât şi faptul că participarea pârâtului la cursul de pregătire profesională pentru care s-au plătit taxe şi tarife a avut loc în lipsa existenţei vreunei prevederi contractuale (inserate în contractul individual de muncă al salariatului sau carc să fi făcut obiectul unui act adiţional), deci, în lipsa obţinerii consimţământului pârâtului salariat cu privire la drepturile şi obligaţiile acestuia referitoare la formarea profesională.
Instanţa a apreciat că, întrucât nu a fost reglementată obligaţia salariatului la restituirea sumelor plătite de angajator, cu titlu de taxă de examinare şi de tarif, precum nici condiţiile participării salariatului la cursul iniţiat de angajator, nerezultând obligaţiile acestuia în legătură cu participarea la curs, nu există temei legal sau contractual pentru obligarea pârâtului la plata sumei de 1.984,40 lei, cu titlu de cheltuieli profesionale, astfel că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Analizând actcle şi lucrările dosarului, în raport de criticile aduse de recurentă hotărârii fondului, prin prisma apărărilor formulate prin întâmpinare şi în baza art. 3041 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003, reprezintă legca-cadru ce reglementează atât raporturile de muncă (încheierea, executarea şi încctarea acestora), cât şi conflictele de muncă. In Capitolul III, Titlul XI, intitulat „Răspunderea patrimonială”, sunt reglementate, prin norme legale imperative, cadrul şi condiţiile în carc poate fi antrenată acest tip de răspundere, atât în ce-1 priveşte pe salariat, cât şi în ce-1 priveşte pe angajator. Astfel, în art. 269 alin. (1) C. muncii, este definită răspunderea patrimonială ca fiind un tip de răspundere civilă contractuală, iar în art. 270 alin. (1) din acelaşi cod, se prevede că: „Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu lor”.
Coroborând dispoziţiile legale menţionate mai sus cu dispoziţiile cuprinse în Titlul VI din Codul muncii, intitulat „Formarea profesională”, Curtea apreciază că atât opinia, cât şi argumentele instanţei de fond sunt corecte, în ce priveşte netemeinicia acţiunii în răspundere patrimonială, formulate de R.A.A.N.-S.I.T.O.N. Aşadar, Curtea îşi însuşeşte opinia primei instanţe, precum şi argumentul acesteia privind incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor art. 194 C. muncii, referitoare la cheltuielile ocazionate de cursurile sau stagiile de formare profesională iniţiate de angajator.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 194 alin. (1) C. muncii: „In cazul în care participarea la cursurile sau stagiile de formare profesională este iniţiată de angajator, toate cheltuielile ocazionate de această participare sunt suportate de către acesta”. Totodată, conform dispoziţiilor art. 193 alin. (2) C. muncii: „Modalitatea concretă de formare profesională, drepturile şi obligaţiile părţilor, durata formării profesionale, precum şi orice alte aspecte legate de formarea profesională, inclusiv obligaţiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, se stabilesc prin acordul părţilor şi fac obiectul unor acte adiţionale la contractele individuale de muncă”.
Ca urmare, Curtea reţine că în mod justificat a apreciat prima instanţă că, în lipsa unui act adiţional din care să rezulte înţelegerea părţilor cu privire la cursul de perfecţionare urmat de intimatul-pârât şi în care să se stabilească clar obligaţiile reciproce ale părţilor, nu există nici temei legal şi nici contractual pentru a fi antrenată răspunderea patrimonială a salariatului.
Cât priveşte susţinerea recurentei că nepromovarea examenului de către salariat dovedeşte reaua-crcdinţă a acestuia şi echivalează cu o neîndeplinire a unei sarcini de serviciu, aceasta este nefondată şi nu poate constitui un temei al răspunderii patrimoniale, ale cărei elemente esenţiale nu sunt întrunite în speţă. Recurenta nu face dovezi în ce priveşte reaua-credinţă în legătură cu nepromovarea examenului, aspect în raport de care Curtea apreciază că atari dovezi nici nu ar putea fi administrate, câtă vreme promovarea unui examen este determinată nu numai de factori obiectivi, ci şi subiectivi şi aleatori (gradul de emotivitate, capacitatea de a se concentra în momentul desfăşurării examenului, parametrii psihici şi fizici ai candidatului în acea zi).
De altfel, Curtea constată că susţinerile recurentei sunt contradictorii, în sensul că la un moment dat aceasta afirmă că nu este o formă de pregătire profesională, ci este vorba de o examinare pentru atestare/autorizare pentru postul pe care îl ocupă pârâtul, dar, în acelaşi timp, pretinde în acţiunea introductivă că i-a fost cauzat un prejudiciu în urma nepromovării examenului, examen ce a fost susţinut de salariat după angajarea sa în muncă, şi nu a fost susţinut în vederea angajării.
Este neîntemeiată şi susţinerea recurentei privind dreptul său de a emite o decizie de imputare, câtă vreme au fost abrogate dispoziţiile vechiului Cod al muncii, adoptat prin Legea nr. 10/1972, care reglementa acest instrument de recuperare a prejudiciului. Or, noul Cod al muncii nu mai cuprinde dispoziţii în acest sens, noţiunea de răspundere
materială fiind înlocuită cu noţiunea de răspundere patrimonială, fapt pentru care recurcnta a şi formulat o acţiune în răspundere patrimonială în vederea recuperării pretinsului prejudiciu.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, Curtea a apreciat că hotărârea fondului este legală şi temeinică, astfel că a menţinut-o ca atare.
In consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de angajator.
