C. muncii, art. 193, art. 195
■ Dispoziţiile art. 195 alin. (1) C. muncii nu interzic încheierea între părţile raportului de muncă a unor acte adiţionale care să prevadă obligaţia salariatului care a beneficiat de cursuri de formare profesională, având o durată mai mică de 60 de zile, de a munci pentru angajatorul care a suportat asemenea cheltuieli.
■ în raport de dispoziţiile art. 193 C. muncii, ce prevăd în mod expres posibilitatea ca între angajator şi angajat să intervină acte adiţionale care să reglementeze inclusiv obligaţiile contractuale
ale salariatului faţă de angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea sa profesională, actul adiţional la contractul individual de muncă încheiat este legal şi valid (nefiind anulat sau reziliat de părţi) şi apt a produce efecte juridice.
C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. muri. şi asig. soc., decizia nr. 3990/R din 21 noiembrie 2007, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr.857/2l.09.2007, Tribunalul Bucureşti, Sccţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta R.A.T.B., în contradictoriu cu pârâtul P.A. Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că prin contractul de reşcolarizare intervenit între părţi (actul adiţional nr. 7bis/1.08.2006 la contractul individual de muncă) pârâtul se obliga faţă de reclamantă ca, după absolvirea cursului ale cărui cheltuieli le va suporta angajatorul, să lucreze în cadrul Exploatării Transport Electric cel puţin 1 an, în caz contrar urmând a restitui contravaloarea taxei suportate de reclamantă.
Tribunalul a apreciat că, în ciuda faptului că încetarea contractului individual de muncă a intervenit din motive imputabile salariatului, ulterior absolvirii cursului de şcolarizare de doar 2 zile şi, în raport de art. 195 C. muncii, clauzele cuprinse în contractul de reşcolarizare trebuie corelate cu dispoziţiile Codului muncii, în caz contrar ele neputând produce efecte. Dispoziţiile art. 195 C. muncii au fost interpretate de instanţa fondului în sensul suportării de către salariat a contravalorii cursurilor doar în situaţia în care perioada de formare profesională a durat mai mult de 60 de zile.
împotriva acestei sentinţe, în termenul legal, a formulat recurs motivat reclamanta, care, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de fond a interpretat dispoziţiile art. 195 C. muncii în mod eronat, fară a avea în vedere împrejurarea că alin. (2) al textului legal sus-menţionat nu prevede o durată limită a cursului de formare profesională pentru ca salariatul să fie obligat sau scutit de achitarea contravalorii cursului, aceste dispoziţii fiind instituite pentru a proteja angajatorul. Recurenta a mai susţinut că instanţa fondului a omis şi împrejurarea că a existat o obligaţie asumată de salariat sub semnătură, aceea de a lucra în unitate, în cadrul unui contract sinalagmatic, neexecutării acesteia neputându-i-se opune drept cauză exoneratoare durata mai mică a perioadei de 60 de zile a cursurilor, încurajându-se astfel reaua-credinţă.
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate şi în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi din oficiu, Curtea apreciază ca fondat recursul formulat, pentru considerentele ce se vor înfăţişa în cuprinsul prezentei decizii.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 195 alin. (1) C. muncii, salariaţii ce au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile, în condiţiile în care această pregătire profesională este iniţiată de angajator şi presupune scoaterea din activitate a salariatului o perioadă mai mare de 25% din durata zilnică a timpului normal de lucru, nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă pe o perioadă de cel puţin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională.
Dispoziţiile legale sus-menţionate sunt instituite în scopul protejării angajatorului, ce a suportat cheltuielile legate de formarea profesională a salariatului, ce a beneficiat de cursuri de formare profesională pe o durată de peste 60 de zile, suportate de angajator şi în condiţiile în carc acesta nu poate beneficia de cunoştinţele salariatului a cărui pregătire a asigurat-o.
Cu toate acestca, dispoziţiile legale nu interzic încheierea între părţile raportului de muncă a unor acte adiţionale care să prevadă obligaţia salariatului ce a beneficiat de cursuri de formare profesională, având o durată mai mică de 60 de zile, de a munci pentru angajatorul ce a suportat asemenea cheltuieli, interpretarea dată acestui text de lege de către prima instanţă fiind nelcgală, după cum corect susţine recurenta.
Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 193 C. muncii, participarea salariatului la formarea profesională poate avea loc la iniţiativa angajatorului sau a salariatului, modalitatea concretă de formare profesională, drepturile şi obligaţiile părţilor, durata formării profesionale şi orice ale aspecte, inclusiv obligaţiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile de formare profesională se stabilesc prin acordul părţilor şi fac obiectul unor acte adiţionale la contractele individuale de muncă.
In raport de dispoziţiile art. 193 C. muncii, ce prevăd în mod expres posibilitatea ca între angajator şi angajat să intervină acte adiţionale care să reglementeze inclusiv obligaţiile contractuale ale salariatului faţă de angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea sa profesională, actul adiţional nr. 7bis/l.08.2006 la contractul individual de muncă încheiat de recurentă cu intimatul este legal şi valid (nefiind anulat sau reziliat de părţi) şi apt a produce efectc juridiec.
In consccinţă, constatând ncîndeplinirea culpabilă a obligaţiei asumate de intimat faţă de recurenta ce a suportat cheltuielile legate de formarea sa profesională, de a lucra cel puţin 1 an după absolvirea cursului sus-menţionat la Exploatare Transport Elcctriec, în raport şi de dispoziţiile art. 969 C. civ., Curtea apreciază că în sarcina intimatului a luat naştere obligaţia alternativă de a suporta cheltuielile de formare în sumă de 577,60 lei.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a admis recursul şi a modificat sentinţa recurată, a admis acţiunea şi l-a obligat pe pârât la plata suinei de 577,60 lei, despăgubiri către reclamantă.
