C. muncii, art. 8, art. 11, art. 193, art. 194, art. 195
C. civ., art. 969
■ Dispoziţiile art. 195 C. muncii nu pot fi interpretate ca interzicând obligarea angajatului la plata cheltuielilor de formare profesională, în ipoteza în care stagiul de formare profesională a avut o durată mai mică de 60 de zile.
■ Prin dispoziţiile art. 193 alin. (2) C. muncii se stipulează în mod expres că „modalitatea concretă de formare profesională, drepturile şi obligaţiile părţilor, durata formării profesionale,
precum şi orice alte aspecte legate de formarea profesională, inclusiv obligaţiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, se stabilesc prin acordul părţilor şi fac obiectul unor acte adiţionale la contractele individuale de muncă”. Aşadar, nu numai că legea nu interzice încheierea unor astfel de convenţii privitoare la obligaţiile angajatorului şi salariatului în legătură cu formarea profesională, ci, dimpotrivă, stabileşte că toate aceste aspecte fac obiectul unor acte adiţionale la contractele individuale de muncă.
■ Raţiunea art. 195 C. muncii este aceea de a-l proteja pe angajator, în ipoteza în care cursul de formare profesională plătit de acesta are o durată mai mare de 60 de zile, situatie în care
1 9
salariatul nu poate avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puţin 3 ani de la data absolvirii cursurilor, pentru că o astfel de iniţiativă ar fi de natură să prejudicieze grav interesele angajatorului.
■ Prevederile art. 195 alin. (3) C. muncii referitoare la consecinţele nerespectării obligaţiei asumate prin actul adiţional sunt pe deplin aplicabile şi în cazul cursurilor de formare profesională cu o durată mai mică de 60 de zile, astfel încât salariatul va suporta cheltuielile ocazionate de pregătirea sa numai proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită prin convenţie.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. muri. şi asig. soc., decizia civilă nr. 1635/R din 16 mai 2008, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 1507 din data de 31.10.2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC M.T. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Ţ.G., prin care se solicitase obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 7.133,15 lei, reprezentând contravaloarea cursului de formare profesională efectuat, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că pârâtul a fost salariatul reclamantei în funcţia de inginer, potrivit contractului individual de muncă din 4.06.2004, începând cu data de
1.06.2004. Prin actul adiţional la contractul individual de muncă din
4.06.2004, părţile au convenit ca, în perioada 29.06 – 1.07.2005, pârâtul să urmeze cursul de formare profesională pe cheltuiala angajatorului, salariatul obligându-se să presteze activitate în favoarea angajatorului o perioadă de 3 ani de la data absolvirii cursului, iar, în cazul în carc nu
rcspectă această obligaţie, să suporte toate cheltuielile ocazionate de formarea profesională.
Potrivit art. 195 alin. (1) C. muncii, salariaţii carc au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile în condiţiile art. 194 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puţin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională.
Tribunalul a apreciat că actul adiţional la contractul individual de muncă s-a încheiat cu nerespectarea prevederilor art. 195 C. muncii, ce impunea condiţia existenţei cursului de formare profesională pe o perioadă mai mare de 60 de zile. Astfel, s-a constatat că prin această convenţie nu s-a respectat condiţia legalităţii, prevăzută de art. 969 C. civ., astfel încât nu poate avea putere de lege între părţi.
Potrivit art. 11 C. muncii, clauzele contractului individual de muncă nu pot conţine prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin actc normative ori prin contracte colcctive de muncă, prin actul adiţional la contractul individual de muncă părţile stabilind drepturi sub nivelul minim prevăzut de art. 195 alin. (1) C. muncii.
împotriva acestci hotărâri, a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta. In motivarea recursului, întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi încalcă dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., carc prevede faptul că hotărârea instanţei trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei. Or, instanţa de fond se limitează să arate faptul că actul adiţional la contractul individual de muncă încheiat între recurentă şi intimat nu îndeplineşte condiţiilc prevăzute de art. 193 C. muncii şi că, pe cale de consecinţă, acesta nu are putere de lege între părţi, fară a motiva în ce constă încălcarea textului de lege menţionat.
Recurenta a susţinut că din actul adiţional încheiat între părţi rezultă dreptul angajatului de a participa la un curs de formare profesională, curs plătit integral de angajator, dar şi obligaţia angajatului de a nu avea iniţiativa încetării contractului de muncă pentru o perioadă de 3 ani de zile de la încheierea cursului de formare profesională, fiind respectate atât prevederile art. 193, cât şi cele ale art. 8 C. muncii, care arată că relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualismului şi al bunei-credinţe.
Raţiunea art. 195 C. muncii este aceea de a-1 proteja pe angajator de abuzurile angajatului, care, după ce urmează un curs de formare profesională plătit de angajat, poate avea iniţiativa încetării contractului ime
diat promovării cursului, fapt de natură a prejudicia grav interesele angajatorului. Mai susţine recurenta că, în spiritul art. 195 C. muncii, actcle adiţionale la contractul de muncă referitoare la formarea profesională şi la perioada pe carc angajatul se poate obliga să presteze muncă în folosul angajatorului, chiar dacă formarea profesională este sub 60 de zile, sunt admisibile, neexistând un text de lege care să interzică astfel de convenţii.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate şi ţinând seama de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Curtea a constatat că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Dispoziţiile art. 195 C. muncii nu pot fi interpretate ca interzicând obligarea angajatului la plata cheltuielilor de formare profesională, în ipoteza în care stagiul de formare profesională a avut o durată mai mică de 60 de zile. Sub acest aspect, se reţine faptul că, prin dispoziţiile art. 193 alin. (2) C. muncii se stipulează în mod expres că „modalitatea concretă de formare profesională, drepturile şi obligaţiile părţilor, durata formării profesionale, precum şi orice alte aspecte legate de formarea profesională, inclusiv obligaţiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, se stabilesc prin acordul părţilor şi fac obiectul unor actc adiţionale la contractcle individuale de muncă”.
Aşadar, nu numai că legea nu interzice încheicrca unor astfel de convenţii privitoare la obligaţiile angajatorului şi salariatului în legătură cu formarea profesională, ci, dimpotrivă, stabileşte că toate aceste aspectc fac obiectul unor actc adiţionale la contractele individuale de muncă. Raţiunea art. 195 C. muncii este aceea de a-1 proteja pe angajator, în ipoteza în carc cursul de formare profesională plătit de acesta are o durată mai mare de 60 de zile, situaţie în care salariatul nu poate avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puţin 3 ani de la data absolvirii cursurilor, pentru că o astfel de iniţiativă ar fi de natură să prejudicieze grav interesele angajatorului.
Prima instanţă a apreciat, în mod greşit şi contrar sensului reglementării legale referitoare la formarea profesională, că actul adiţional la contractul individual de muncă al intimatului-pârât stabileşte drepturi sub nivelul minim prevăzut de art. 195 alin. (1) C. muncii şi că, pe cale de consecinţă, nu ar avea putere de lege între părţi, hotărârea atacată fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
Curtea a apreciat că prevederile art. 195 alin. (3) C. muncii referitoare la consecinţele nerespectării obligaţiei asumate prin actul adiţional sunt pc deplin aplicabilc şi în cazul cursurilor de formare profe
sională cu o durată mai mică de 60 de zile, astfel încât pârâtul va suporta cheltuielile ocazionate de pregătirea sa numai proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită prin convenţie.
Cum perioada în care salariatul nu putea avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă este cuprinsă între 01.07.2005 -01.07.2008, iar încetarea raporturilor de muncă dintre părţi s-a produs la data de 08.03.2007, prin demisia pârâtului, despăgubirile cuvenite angajatorului au fost stabilite proporţional, având în vedere perioada nelucrată de 1 an 3 luni şi 23 de zile, raportat la contravaloarea cursului de formare profesională (7.133,15 lei), reclamanta făcând dovada costurilor totale (pentru toţi cursanţii).
Faţă de cele mai sus reţinute, vizând şi dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 312 C. proc. civ., Curtea a admis recursul şi a modificat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3.124 lei, reprezentând parte din cheltuielile ocazionate de pregătirea sa profesională.
