Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V a Comercială
Acţiune în pretenţii pentru penalităţi. Data scadenţei. Data de la care încep să curgă penalităţile contractuale. Neincluderea în calcul a datei la care s-a făcut plata în contul debitoarei. Folosirea ca uzanţă a principiului intervalului închis la un capăt şi deschis la celălalt capăt.
Scadenţa este data la care suma datorată trebuie să se afle în contul creditorului, termenul până la care obligaţia de plată trebuie onorată, din această raţiune extrasul de cont nu reprezintă o dovadă certă a stingerii obligaţiei de plată, ci doar data la care suma plătită a ieşit din contul debitorului, iar pentru a putea fi considerat ca efectuat, viramentul trebuie să includă şi operaţiunea de creditare a contului creditorului, data plăţii fiind data creditării acestui cont.
Nu poate fi primită susţinerea debitorului despre incidenţa dispoziţiilor articolului 101 alineat 1 Cod procedură civilă, întrucât aceste dispoziţii se aplică termenelor procedurale, nu celor de drept substanţial şi nici susţinerea despre incidenţa dispoziţiilor articolului 371 alineat 3 teza a II a Cod procedură civilă, care vizează nu calculul penalităţilor, ci actualizarea în funcţie de rata inflaţiei.
În lipsa unei metodologi stabilită printr-un act normativ, folosirea de către expertul a principiului de calcul al penalităţilor al intervalului închis la un capăt şi deschis la celălalt capăt este echitabil, această uzanţă intermediară profitând părţilor mai mult decât cea a intervalului închis la ambele capete (pe zile pline) sau a intervalului deschis la ambele capete (pe zile libere).
Deliberând asupra apelului de faţă, a reţinut şi constatat că:
Prin sentinţa comercială nr. 4950 din 7.04.2008, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI a Comercială a admis cererea formulată de reclamanta SC E. SA, în contradictoriu cu pârâta SC H. SA şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.023.620,29 lei cu titlu de penalităţi de întârziere calculate pentru intervalul 11.11.2006-31.12.2006 şi a sumei de 23.771,70 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut în raport de clauzele contractuale şi datele de confirmare a plăţilor, că expertiza contabilă a concluzionat corect că penalităţile datorate sunt în cuantum de 1.023.620,29 lei, obiecţiunile pârâtei la acest raport fiind neîntemeiate faţă de faptul că penalităţile se calculează până la data stingerii debitului inclusiv, aşa cum prevăd şi dispoziţiile articolului 120 punctul 1 din Codul de procedură fiscală.
Tribunalul a reţinut şi că dispoziţiile legale din Codul de procedură fiscală concordă cu contractul încheiat şi cu practica bancară deoarece suma este considerată ca fiind plătită nu la data emiterii sau transmiterii instrumentului de plată ci la data confirmării plăţii prin extrasul de cont al reclamantei, extras vizat de bancă.
În aceste condiţii, în temeiul articolului 969, articolului 1082 a apreciat întemeiată cererea reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen şi legal timbrat SC H. SA, criticile vizând netemeinicia hotărârii atacate în ce priveşte suma de 26.959,09 lei pe care apelanta pârâta apreciază că nu o datorează din suma totală de 1.023.620,29 lei la care a fost obligată.
În susţinerea exonerării sale de la plata sumei de 26.959,09 lei, apelanta arată că în mod greşit s-a luat în considerare modul de calcul al penalităţilor prevăzut de articolul 120 punctul 1 Cod procedură fiscală câtă vreme nu este vorba de o creanţă fiscală ci de una rezultată dintr-un contract, iar dacă s-ar lua în considerare acest act normativ atunci ar fi trebuit să se aplice prevederile articolului 114 alineat 3 litera c din Codul de procedură fiscală în sensul neluării în considerare la calculul penalităţilor a zilei de plată inclusiv.
În speţă, penalităţile se calculează de la scadenţă până la data plăţii şi nu până la data plăţii inclusiv, metodologia de calcul fiind pe zile libere.
Această practică este întărită şi de dispoziţiile prevăzute de articolul 3712 alineat 3 teza a doua Cod procedură civilă.
În plus, apelanta susţine că expertul a fost inconsecvent în calcul penalităţilor. Astfel: la factura nr.3471066/6.11.2006 a luat în calcul şi ziua scadenţei (16.11.2006) şi ziua plăţii, calculând penalităţi pentru 6 zile în loc de 5 zile, caz în care s-a calculat în plus suma de 3769,92 lei.
La factura nr. 3471044 din 31.10.2006 – expertul a calculat eronat penalităţi pentru 6 zile în condiţiile în care plata s-a efectuat la 15.11.2006 nu la 16.11.2006. În consecinţă s-a calculat în plus suma de 19.047,92 lei.
La factura nr. 3471096 din 7.12.2006 s-au calculat corect penalităţile pentru prima tranşă, dar pentru următoarea plată a luat în calcul eronat şi ziua plăţii deşi trebuie exceptată ziua plăţii şi să calculeze penalităţi doar pentru 1 zi, în consecinţă s-a calculat în plus suma de 245,67 lei.
La factura nr. 3471129 din 5.12.2006 expertul a calculat penalităţi pentru 3 zile luând în calcul şi ziua plăţii, deşi aceasta trebuia să fie exceptată. În consecinţă, s-a calculat în plus suma de 3895,58 lei.
Intimata a depus întâmpinare în combaterea apelului, solicitând respingerea acestuia.
După închiderea dezbaterilor ce au avut loc la 22.01.2009, ambele părţi au depus note scrise, intimata la 23.01.2009 şi apelanta la 29.01.2009.
În notele scrise, apelanta susţine şi că nu a fost interpretat corect actul dedus judecăţii câtă vreme expertul nu a calculat corect numărul de zile de întârziere cu raportare la cele două repere temporale: data scadenţei determinată de data primirii facturilor şi data efectuării plăţilor.
În ce priveşte data scadenţei, expertul s-a raportat la data emiterii facturilor şi nu la data primirii acestora de către apelantă.
În acest sens, apelanta precizează că pentru facturile fiscale invocate de reclamantă, nu rezultă din dosar că acestea ar fi fost comunicate pârâtei apelante.
În continuare, apelanta apreciază că din centralizatorul depus la dosarul cauzei rezultă data primirii facturilor de către Hidroelectrica SA.
În ce priveşte data plăţii contravalorii facturilor, apelanta susţine că toate calculele expertului sunt eronate pentru că acesta a avut în vedere o altă dată decât cea a efectuării plăţii.
În sprijinul celor arătate, apelanta prezintă dispoziţiile contractuale incidente cu trimitere la articolul 6 alineatele 3 şi 9 din contract.
Examinând apelul potrivit articolului 295 Cod procedură civilă în raport de actele şi lucrările cauzei, Curtea a constatat că este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate:
Modalitatea de facturare, condiţiile de plată şi penalităţile datorate rezultă din articolele 10,12,13 şi 14 din Contractul nr. 150/19.10.2006, supus regulilor prevăzute de articolul 969 Cod civil.
În acest sens, se reţine că apelanta a făcut trimitere la o clauză contractuală aferentă unui contract ce nu a fost supus judecăţii în prezenta cauză (ref. articolul 6 alinatele 3 şi 9 invocat în concluziile scrise fila 31 verso dosar apel).
Dispoziţiile contractuale referitoare la facturare şi condiţii de plată (fila 5 dosar fond) au fost avute în vedere de expert (fila 86 dosar fond) care s-a raportat corect la convenţia părţilor şi data primirii facturilor de către pârâta apelantă.
În acest sens, se constată că toate cele 7 facturi în litigiu au fost primite şi înregistrate de apelanta pârâtă (filele 18-24 apel şi fila 110 dosar fond pentru factura nr. 3471067 din 2.11.2006 căreia îi lipsea ştampila de primire,o dar conţinea “bun de plată” cu scadenţa confirmată la 17.11.2006).
În aceste condiţii, alegaţiile apelantei (din concluziile scrise) referitoare la lipsa dovezilor din dosar privind comunicarea facturilor (dovada primirii de către apelantă) sunt neîntemeiate faţă de înscrisurile ce dovedesc contrariul celor susţinute.
De altfel, apelanta este contradictorie în susţineri, apreciind pe de o parte că nu există dovezi de primite a acestor facturi, iar pe de altă parte că face dovada cu centralizatorul depus din care rezultă data primirii facturilor (fila 32 dosar apel alineatele 3 şi 4 şi fila 16 dosar apel).
Nu este fondată nici susţinerea privind faptul că expertul s-a raportat (în ce priveşte data scadenţei) la data emiterii facturilor şi nu la data primirii facturilor de către debitoare.
Contrariul celor susţinute de apelantă rezultă din conţinutul expertizei şi respectiv anexele cu calculul individual pe fiecare factură (filele 155-158 dosar fond) şi anexa generală (fila 159 dosar fond) potrivit cărora a fost avută în vedere data scadenţei conform convenţiei dintre părţi, data scadenţei fiind confirmată pe fiecare factură de către apelantă, prin aplicarea menţiunii “Bun de plată” în care se precizează inclusiv termenul de scadenţă.
Or, din analiza înscrisurilor rezultă că între termenele de scadenţă confirmate de debitoarea apelantă pe fiecare factură şi cele avute în vedere la calculul penalităţilor (fila 159 dosar fond) nu există nici o diferenţă cu excepţia a două facturi, respectiv factura nr. 3471096/28.11.2006 primită de apelantă la 7.12.2006, cu termen de scadenţă 10 zile de la primirea facturii, în care debitoarea şi-a precizat singură termenul de scadenţă ca fiind 21.12.2006 (fila 21 dosar apel (şi factura nr. 3471128/5.12.2006 cu care a procedat în aceeaşi manieră (fila 23 dosar apel).
Pentru aceste două facturi, expertul corect a avut în vedere data scadenţei ca fiind conform contractului de 10 zile de la primirea facturii, adică la 17.12.2006 (fila 159 dosar fond), fapt de altfel necontestat de pârâta apelantă nici la fondul cauzei şi nici în apel sub acest aspect, respectiv altă dată de scadenţă decât cea de la 17.12.2006.
Criticile constante ale pârâtei apelante vizează metodologia de calcul a penalităţilor sub aspectul neincluderii în calcul a datei la care s-a făcut plata de către debitoare în contul creditoarei şi de aici, contestarea sumelor calculate în plus după opinia pârâtei apelante, la o parte din facturi (fila 42 întâmpinare fond, fila 143 obiecţiuni raport expertiză, fila 164 precizări dosar fond, fila 4 dosar apel).
În acest context, se reţine că expertul contabil a făcut corect aplicarea principiului intervalului închis la un capăt şi deschis la celălalt capăt, devenit uzanţă în calcularea penalităţilor în lipsa unei metodologii stabilită printr-un act normativ, pe considerentul aplicării unui sistem intermediar, echitabil părţilor şi nu folosirea intervalului închis la ambele capete sau deschis la ambele capete (pe zile pline sau pe zile libere).
Faptul că s-a făcut trimitere la dispoziţiile articolului 120 alineat 1 din Codul de procedură fiscală, nu înseamnă că s-a întemeiat calculul pe această normă, ci reprezintă doar o aplicare a metodei analogiei.
Sfera de aplicare a codului de procedură fiscală este cea prevăzută de art 1 din OG nr. 92/2003, nefiind incidentă, în cauza de faţă.
În ce priveşte uzanţa în materia stabilirii momentului plăţii datoriei, Curtea reţine că momentul plăţii datoriei nu este momentul în care debitorul ordonă plata, ci momentul în care creditorul obligaţiei intră efectiv în posesia creanţei (C.S.J. -Decizia nr. 3080/2000, Dreptul nr. 10/2001, p.200).
Extrasul de cont prezentat de debitoare nu reprezintă o dovadă certă a stingerii obligaţiei de plată. Nici emiterea ordinului de virament de către plătitor, nici debitarea contului plătitorului nu au semnificaţia şi efectul extinctiv de obligaţie. De aceea, extrasul de cont al plătitorului nu dovedeşte plata datoriei, ci numai ieşirea sumei din acel cont. Pentru a fi considerat ca efectuat, viramentul trebuie să includă şi operaţiunea de creditare a contului creditorului, beneficiar al plăţii.
Prin urmare, data plăţii prin virament este data creditării contului beneficiarului de către banca sa.
În aceste condiţii, corect a avut în vedere expertul contabil ca dată a plăţii, data intrării sumelor în contul reclamantei (urmare a verificării extraselor de cont prezentate de aceasta filele 55-61 dosar fond), calculând penalităţile prin includerea zilei datei plăţii în calcul, corespunzător principiului aplicat în metodologia de calcul (“interval deschis la un capăt şi închis la celalalt capăt”).
În ce priveşte termenul de scadenţă, Curtea reţine că scadenţa este data la care suma datorată trebuie să se afle în contul creditorului, este termenul până la care trebuie onorată obligaţia de plată, întrucât de la această dată obligaţia devine exigibilă şi din acest moment se pot calcula penalităţi.
Prin urmare, dacă nu se avea în vedere calcul inclusiv al datei plăţii, trebuia avută în vedere includerea zilei de scadenţă, în nici un caz un calcul pe zile libere, aplicabil numai la termenele procedurale potrivit articolului 101(1) Cod procedură civilă.
În acelaşi context, susţinerea apelantei întemeiată pe articolul 3712 alineat 3 teza a doua Cod procedură civilă, va fi respinsă având în vedere pe de o parte că textul invocat nu este incident în cauza de faţă, iar pe de altă parte că vizează actualizarea cu rata inflaţiei calculată de la data când creanţa a devenit exigibilă (data scadenţei) şi până la data plăţii efective a obligaţiei (data plăţii efective fiind data când a fost creditat contul beneficiarului, nu data când a fost debitat contul plătitorului).
Aşa fiind, procedând la verificarea susţinerilor din apel privitoare la facturile pentru care penalitatea calculată a fost contestată, Curtea reţine că aprecierea apelantei, referitoare la inconsecvenţa expertului în calcularea penalităţilor este nefondată.
Astfel, cu referire la factura nr. 3471066 din 6.11.2006, apelanta susţine că expertul a luat în calcul şi ziua scadenţei şi ziua plăţii atunci când a făcut calculul penalităţilor.
Este adevărat că în răspunsul la obiecţiuni, expertul a precizat că a fost efectuat calculul penalităţilor începând cu data de 16.11.2006 (ziua scadenţei) şi până la data de 22.11.2006, dar în anexa privind calculul penalităţilor aferente acestei facturi este precizată ca dată de începere a calculului penalităţilor data de 17.11.2006 (fila 156 şi fila 159).
Că este aşa o dovedeşte atât rezultatul calculelor cât şi faptul că s-au calculat penalităţi pentru şase zile cu începere din data de 17.11.2006 şi nu din 16.11.2006, cum dintr-o eroare materială s-a precizat în răspunsul la obiecţiuni (fila 153 penultim alineat).
De altfel, chiar apelanta precizează la poziţia 2 din apel (fila 4) că s-a luat eronat în calcul ziua achitării (nu şi ziua scadenţei) corect fiind în opinia acesteia să se calculeze penalităţile doar pentru 5 zile de întârziere(calculul pe zile libere).
Or, aşa cum s-a arătat în precedent, expertul a folosit metodologia de calcul corectă în baza principiului închiderii doar a unui capăt, (pentru 1 zi de penalitate), astfel că suma de 3769,92 lei nu este calculată în plus.
Nici critica privind modalitatea de calcul al penalităţilor pentru factura nr. 3471044/31.10.2006 nu este întemeiată în raport de data la care a efectuat plata prin OP nr. 4538 din 15.11.2006, de vreme ce, aşa cum s-a reţinut în precedent, data plăţii este data la care se creditează contul beneficiarului plăţii şi nu data la care a dispus plata debitoarei.
Prin urmare, corect a calculat penalităţile expertul incluzând în calcul şi ziua în care s-a efectuat plata, faţă de dovada făcută de reclamantă cu extrasul de cont al acesteia, din care rezultă că i-a fost creditat contul la 16.11.2006 (fila 130 şi fila 155 dosar fond cu trimitere la filele 145 şi 146).
În aceste condiţii, aprecierea apelantei în sensul că suma de 19047,92 lei (pentru două zile de penalităţi:9523,96×2) este nefondată, câtă vreme s-a operat cu excluderea zilei de scadenţă şi includerea zilei plăţii (fila 155).
La factura nr. 3471096 din 7.12.2006 (poziţia 3 din apel fila 4 dosar apel) apelanta susţine că s-au calcula eronat penalităţile de întârziere pentru cea de-a doua tranşă de plată, în opinia sa, suma de 245,67 lei (aferentă unei zile de întârziere) nefiind datorată.
Expertul a avut în vedere că suma datorată din această factură era de 506.338,84 lei cu scadenţă la data de 17.11.2006, astfel încât a calculat penalităţi de întârziere de la data de 18.12.2006 până la data de 19.12.2006 (dată la care debitoarea a achitat doar suma de 15.000 lei din totalul datorat) şi apoi de la 19.12.2006 la 20.12.2006 inclusiv pentru diferenţa de 491.338,84 lei achitaţi la 20.12.2006.
Prin urmare, de la data scadenţei de plată a sumei datorată şi până la plata integrală au trecut 4 zile, expertul calculând penalităţi pentru 3 zile după aceeaşi metodologie aplicată tuturor facturilor.
Aşadar, suma de 245,67 lei nu este calculată în plus (fila 157 dosar fond).
Şi în ce priveşte poziţia 4 din apel (fila 4) referitoare la factura nr. 3471129/5.12.2006, criticile sunt nefondate, referitor la calculul penalităţilor de 3895,58 lei apreciată ca fiind calculată în plus (pentru 1 zi întârziere).
Dincolo de faptul că nu pentru această factură s-au calculat penalităţi pentru 3 zile de întârziere, ci pentru factura nr. 3471128/5.12.2006, dar algoritmul de stabilire al penalităţilor este identic cu cel folosit la toate facturile, aşa cum s-a arătat în precedent şi cum rezultă din calcule (fila 158 dosar fond) începând din 18.12.2006 până la data achitării debitului 20.12.2006 inclusiv, faţă de data scadenţei convenită la 17.12.2006.
În fine, faţă de toate constatările arătate în precedent, Curtea apreciază că expertiza a fost constantă din punct de vedere al aplicării algoritmului de calcul al penalităţilor, astfel că aprecierea apelantei în sensul exceptării datei achitării “aşa cum a procedat la celelalte facturi”, nu este probată.
În acest context, fără a se face o motivare suplimentară, dar pentru acurateţe juridică, se reţine că nici în întâmpinarea formulată la fondul cauzei (fila 42 dosar fond) nici în obiecţiunile la expertiză (fila 143 dosar fond) şi nici în apel apelanta nu se critică modul de calcul al penalităţilor pentru celelalte trei facturi ce au făcut obiectul judecăţii şi asta pentru că modalitatea de calcul i-a fost favorabilă pârâtei apelantă.
La factura nr. 3471067 din 2.11.2006; factura nr. 3471127/30.11.2006 şi factura nr. 3471129/5.12.2006 s-a aplicat aceeaşi metodă de calcul al penalităţilor, dar expertul a făcut calculele fără a reţine că, scadenţa fiecărei facturi este un element invariabil şi numai suma rămasă de achitat este variabilă, procedând la calcularea penalităţilor pentru sumele rămase de achitat (s-au achitat facturile în mai multe tranşe) de la data ultimei plăţi şi nu de la data scadenţei, ceea ce a fost indiscutabil favorabil pârâtei.
Exemplu: pentru factura nr. 3471067 din 2.11.2006 în sumă de 46.811.497,58 cu scadenţă la 17.11.2006, a fost achită prima tranşă la 22.11.2006 în sumă de 12.460.160 lei, a doua tranşă în sumă de 12.000.000 lei s-a achitat la 28.11.2006 şi a treia tranşă de plată s-a efectuat la 31.12.2006 în sumă de 22.351.2337,58 lei.
Penalităţile pentru cea de-a doua tranşă s-au calculat nu de la data scadenţei facturii adică (18.11.2006 – 28.11.2006) până la achitarea sumei, ci de la data primei plăţi efectuată la 22.11.2006 până la data de 28.11.2006 (când s-a făcut plata celei de-a doua tranşă), iar penalităţile pentru cea de-a treia tranşă s-au calculat nu de la data scadenţei facturii (17.11.2006) până la data plăţii (31.12.2006) ci de la data plăţii celei de-a doua tranşe (28.11.2006 – până la 31.12.2006).
Aceeaşi situaţie şi pentru celelalte două facturi (fila 159 dosar fond), aspect necontestat de reclamantă.
Prin urmare, datoria pârâtei faţă de reclamantă, în mod real, ar fi fost mai mare, dar cum reclamanta nu a declarat apel, şi nici nu a aderat la apelul pârâtei, Curtea nu poate crea pârâtei apelantă în propria cale de atac o situaţie mai grea în raport de dispoziţiile articolului 296 teza a doua Cod procedură civilă şi având în vedere articolul 295 Cod procedură civilă, chiar dacă apelul este cale de atac devolutivă.
Cu aceste considerente, Curtea a apreciat apelul nefondat şi în temeiul articolului 296 Cod procedură civilă l-a respins, ca nefondat.
