C. muncii, art. 195
■ Durata legală maximă care putea fi stabilită prin act adiţional, astfel încât să fie angajată răspunderea salariatului ce a bene
ficiat de cursuri de formare profesională era de 3 ani, conform clauzei înscrise în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2002-2004.
■ Ambele variante ale Anexei din actul adiţional încheiat de
salariaţi contravin clauzelor Contractului colectiv de muncă unic
la nivel de ramură 2002-2004, în ceea ce priveşte durata perioadei în care salariatul nu putea avea iniţiativa încetării raporturilor de muncă.
■ Faptul că cele două anexe nu au fost înregistrate la Inspectoratul Teritorial de Muncă nu constituie o cerinţă ad validitatem a
cărei neîndeplinire să conducă la nulitatea absolută a înscrisurilor contestate, iar, pe de altă parte, art. 7 din Legea nr. 130/1999, republicată, sancţionează cu amendă contravenţională neîndepli-nirea acestei obligaţii de către angajator, şi nu cu nulitatea actului neînregistrat.
■ Modalitatea de desfăşurare a cursurilor de formare profesională, precum şi plata contravalorii cheltuielilor de şcolarizare au efecte şi vizează executarea convenţiei, nefiind de natură să afecteze valabilitatea acesteia la momentul contractării.
■ Frauda la lege are incidenţă în cazul în care anumite prevederi legale sunt folosite pentru eludarea altor norme legale imperative, iar din moment ce aceasta are întotdeauna ca autori pe ambele părţi contractante, nu-şi găseşte aplicabilitatea cât timp una din părţile actului juridic o invocă drept cauză de nulitate a respectivului act, cauză ce provine de la cealaltă parte contractantă.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. nr. 4032/R din 2 iunie 2009, portal.just.ro
Prin sentinţa civilă nr. 6364 din 15.10.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII I-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererca precizată şi completată, formulată de reclamantul C.I.D., în contradictoriu cu pârâta SC C. SA şi a fost obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă, în sumă de 2.624 lei, precum şi la achitarea diferenţei de onorariu cuvenit expertului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamantul a avut calitatea de salariat al pârâtei, în funcţia de pilot, prin actul adiţional anexa nr. 3 la acest contract, părţile prevăzând efectuarea unor cursuri de formare profesională, constând în pregătire teoretică şi practică, pe o perioadă de 4 luni, a căror contravaloare se ridică la suma
de 18.000 USD. Salariatul s-a obligat ca timp de 5 ani de la momentul semnării actului adiţional să nu determine din culpa sau iniţiativa sa încctarea raporturilor de muncă, nercspectarea acestei clauze având drept consccinţă plata contravalorii cheltuielilor efectuate de angajator cu pregătirea profesională proporţional cu perioada nelucrată. Un alt act adiţional cu nr. 3 a fost încheiat între părţi, act care modifică suma reprezentând contravaloarea cursului de la 18.000 USD la 40.000 USD.
Reclamantul invocă nulitatea anexei nr. 3 la contractul individual de muncă, întrucât reprezintă un act juridic încheiat între părţi prin fraudarea legii şi are o cauză ilicită şi imorală, precum şi pentru încălcarea prevederilor CCM la nivel de ramură, potrivit cărora salariaţii care au încheiat acte adiţionale la contractul colectiv de muncă în vederea formării profesionale vor putea fi obligaţi să suporte cheltuielile ocazionate de acestea, dacă părăsesc unitatea înaintea unui termen de 3 ani de la data absolvirii cursurilor.
Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convcnţii sunt, potrivit art. 948 C. civ., capacitatca de a contracta, consimţământul valabil al părţii carc se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită. Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publiec. Articolul 967 C. civ. instituie o prezumţie de valabilitatea a cauzei, cine invocă nevalabilitatca trebuie să dovedcască aceasta, deci, să răstoarne prezumţia.
Reclamantul arată că stabilirea în cuprinsul actului adiţional privind formarea profesională a unui număr de 60 de zile şi a contravalorii cursului la suma de 40.000 USD, fără ca, în realitate, cursul să aibă această durată şi contravaloare, a avut ca scop concret lipsirea sa de posibilitatea de a iniţia încctarea contractului de muncă, constituind o cauză ilicită şi imorală. Posibilitatea organizării de cursuri de formare profesională de către angajator la iniţiativa acestuia este prevăzută de art. 193 C. muncii, în timp ce condiţiile în care salariatul are obligaţia de a suporta aceste cheltuieli sunt cuprinse în art. 195 C. muncii. Modalitatea de desfăşurare a cursurilor de formare profesională şi realitatea contravalorii acestora sunt aspecte care ţin de executarea convenţiei, nefiind de natură să afecteze valabilitatea acesteia la momentul contractării. Acordul părţilor la încheierea actului adiţional a fost exprimat prin semnarea celor două anexe, inclusiv cea de modificare a contravalorii cursului de formare profesională, nefiind invocate cauze de nevala-bilitate a consimţământului, care să determine nulitatea actului.
Nulitatea este sancţiunea carc intervine în cazul în care nu se respectă, la încheierea actului juridic, condiţiile de validitate. Or, aspectcle
invocatc de reclamant privesc executarea contractului, fiind cauze posterioare încheierii lui, astfel că actul juridic nu poate fi lipsit de efecte.
In ceea ce priveşte frauda la lege, se reţine că aceasta este definită ca un mijloc de eludare prin convenţie a legilor de ordine publică, sancţionată cu nulitatea absolută prin art. 5 C. civ. Rezultă că ambele părţi încheie, în mod special, contractul pentru a frauda legea, nefiind de conceput invocarea de către un contractant a eludării de către celălalt a unor norme legale imperative.
Potrivit art. 195 alin. (1) C. muncii, salariaţii care au beneficiat de un curs sau de un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile în condiţiile art. 194 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) nu pot avea iniţiativa încetării contractului de muncă pe o perioadă de cel puţin trei ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională. Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2002-2004, în vigoare la data încheierii actelor adiţionale, prevede, în art. 85 lit. e), că salariaţii, carc au încheiat acte adiţionale la contractul individual de muncă în vederea formării profesionale, vor putea fi obligaţi să suporte cheltuielile ocazionate de acestea, dacă părăsesc unitatea din motive imputabile lor înainte de împlinirea termenului de 3 ani de la data absolvirii cursurilor.
Sc reţine că stabilirea în contractul individual de muncă a unui termen de 5 ani în carc salariatul nu poate avea iniţiativa încetării contractului colcctiv de muncă nu este contrară dispoziţiilor din contractul colcctiv de muncă, termenul de trei ani constituind perioada minimă în carc arc obligaţia de a presta pentru a nu fi antrenată răspunderea sa patrimonială. Clauza inserată în contractul individual de muncă este în acord cu textul din Codul muncii, formularea folosită în CCM la nivel de ramură având acelaşi sens, de prevedere a unei durate minime de trei ani, fiind lăsată părţilor posibilitatea stabilirii unui termen mai mare.
Având în vedere considerentele expuse, cererea de constatare a nulităţii actelor adiţionale referitoare la formarea profesională a fost respinsă, ca neîntemeiată.
La data de 20.11.2008, intimata a emis decizia nr. 502, prin care a dispus desfacerea disciplinară a contractului reclamantului, în baza dispoziţiilor art. 61 lit. a) C. muncii pentru lipsă de la serviciu, începând cu data de 6.11.2006.
Analizând decizia sus-menţionată, prin prisma respectării cerinţelor de conţinut obligatorii prevăzute de art. 268 alin. (2) C. muncii, sub
sancţiunea nulităţii absolute, instanţa a apreciat că aceasta cuprinde toate menţiunile prevăzute de lege.
Cu privire la temeinicia deciziei, instanţa a apreciat că în mod corect angajatorul şi-a exercitat dreptul de a se dispune de prerogativa disciplinară prevăzută de art. 263 C. muncii şi a apreciat că, în raport de gravitatea faptei săvârşite, lipsa de la serviciu pe o perioadă de mai mult de 10 zile ce ar fi putut cauza anularea unor zboruri ale Companiei constituie o abatere disciplinară gravă în sensul dispoziţiilor art. 263 alin. (2) C. muncii.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat recurs reclamantul, criticând sentinţa recurată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Analizând sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs ce se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi din oficiu, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Curtea a apreciat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Critica vizând faptul că cele două anexe nu au fost înregistrate la Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş va fi înlăturată, deoarece, pe de o parte, această cerinţă nu constituie o cerinţă cid validitatem a cărei neîndeplinire să conducă la nulitatea absolută a înscrisurilor contestate, iar, pe de altă parte, art. 7 din Legea nr. 130/1999 sancţionează cu amendă contravenţională neîndepUnirea acestei obligaţii de către angajator, şi nu cu nulitatea actului neînregistrat.
Nici critica referitoare la faptul că instanţa de fond a omis să solicite originalul înscrisurilor a căror nulitate se cere, nu va fi reţinută, în condiţiile în care reclamantul, prin apărător, a recunoscut că a semnat personal anexa nr. 3 la contractul individual de muncă încheiat cu intimata, iar, în speţă, nu s-a contcstat şi nu s-au remarcat inadvertenţe între copiile certificate depuse la dosar şi originalele celor două anexe.
Vor fi înlăturate şi susţinerile recurentului referitoare la faptul că formarea profesională nu s-a desfăşurat efectiv şi cele referitoare la neplata de către intimată a costurilor formării profesionale, instanţa de fond reţinând în mod corect faptul că modalitatea de desfăşurare a cursurilor de formare profesională, precum şi plata contravalorii cheltuielilor de şcolarizare au efecte şi vizează executarea convenţiei, nefiind de natură să afecteze valabilitatea acesteia la momentul contractării.
Nu poate fi reţinută nici frauda la lege invocată de către recurent, deoarece are incidenţă în cazul în care anumite prevederi legale sunt folosite pentru eludarea altor norme legale imperative, iar din moment ce aceasta are întotdeauna ca autori pc ambele părţi contractante, aceasta nu-şi găseşte aplicabilitatea în speţă, cât timp una din părţile actului
juridic o invocă drept cauză de nulitate a respectivului act, cauză ce provine de la cealaltă parte contractantă.
Va fi înlăturată şi critica potrivit cărcia nu a fost încheiat vreun contract de formare profesională ulterior celor două anexe, astfel încât instanţa de fond să fi apreciat existenţa acordului părţilor, deoarece acest acord este atestat prin semnarea celor două anexe, care constituie ele însele contracte de formare profesională.
Se va înlătura şi critica referitoare la omiterea instanţei de a se pronunţa asupra cererii de depunere a contractului de leasing încheiat la data de 22.12.2003, deoarece recurentul însuşi recunoaşte la fila 5 a motivelor de recurs faptul că instanţa de fond i-a respins această cerere, ca neîntemeiată.
Cu privire la majorarea cuantumului cheltuielilor de şcolarizare, instanţa de fond a reţinut în mod corect că nici această împrejurare nu poate fi reţinută drept cauză de nulitate a convenţiei, întrucât această modificare s-a făcut cu acordul ambelor părţi, iar scopul urmărit de angajator nu este ilicit, de vreme ce însăşi legea stabileşte dreptul angajatorului de a-şi recupera cheltuielile suportate cu şcolarizarea salariatului.
De asemenea, faptul că angajatorul a ncgociat costul formării profesionale unui anumit număr de salariaţi într-un cuantum calculat ca preţ global, ce includea atât închirierea unor aeronave, cât şi formarea profesională a echipajelor pentru acele aeronave, nu poate duce la concluzia că angajatorul nu a suportat aceste costuri în mod cfectiv sau că salariatul a trebuit să plătească vreo sumă de bani pentru formarea sa profesională.
Nici susţinerea potrivit căreia martorul a arătat că S.A.T. ar fi suportat cheltuielile formării profesionale nu se regăseşte în depoziţia acestui martor.
Vor fi înlăturate şi susţinerile potrivit cărora în sarcina angajaţilor exista la momentul încheierii actelor contestate obligaţia de a asigura training-ul personalului aeronautic civil, recurentul neindicând actul normativ despre care face vorbire.
Nici criticile aduse procesului-verbal din 30.11.2004 nu vor fi reţinute, deoarece acest înscris are valoarea unui început de probă scrisă, iar sentinţa recurată nu s-a întemeiat exclusiv pe acesta, ci s-a pronunţat prin coroborarea tuturor probelor administrate în cauză.
Invocarea de către recurent a violenţei ca viciu de consimţământ nu poate fi reţinută, din ansamblul probator administrat în cauză nereieşind
faptul că semnarea contractelor de formare profesională s-a făcut sub ameninţarea conccdierii.
Sc apreciază, însă, ca fiind fondată critica potrivit cărcia ambele variante ale anexei nr. 3 contravin clauzelor CCM unic la nivel de ramură transporturi aeriene pe anii 2002-2004, în ceea ce priveşte durata perioadei în care salariatul nu putea avea iniţiativa încetării raporturilor de muncă.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 85 lit. e) CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2002-2004, în vigoare la data încheierii actelor adiţionale contestate „salariaţii care au încheiat acte adiţionale la contractul individual de muncă în vederea formării profesionale vor putea fi obligaţi să suporte cheltuielile ocazionate de acestea, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 82 alin. (3), dacă părăsesc unitatea din motive imputabile lor înainte de împlinirea
termenului de 3 ani de la data absolvirii cursurilor’. In consecinţă, durata legală maximă care putea fi stabilită prin act adiţional, astfel încât să fie angajată răspunderea salariatului ce a beneficiat de cursuri profesionale, era de 3 ani.
In acest sens sunt şi dispoziţiile art. 195 alin. (1) C. muncii, potrivit cărora „salariaţii carc au bcneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională mai marc de 60 de zile în condiţiile art. 194 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puţin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională’’. De asemenea, potrivit art. 11 din acelaşi cod, „clauzele contractului individual de muncă nu pot conţine prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin actc normative ori prin contracte colcctivc de muncă”.
Faţă de cele mai sus arătate, vizând şi dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Curtea a admis recursul, a modificat, în tot, sentinţa atacată, în sensul că, a admis, în parte, acţiunea precizată şi completată, a constatat nulitatea parţială a ambelor variante ale Anexei nr. 3 la contractul individual de muncă al reclamantului, în ceea ce priveşte durata perioadei în care salariatul nu poate avea iniţiativa încetării raportului de muncă, urmând ca perioada de 5 ani de la art. 4 din ambele Anexe, să fie redusă la 3 ani. Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei privind respingerea celorlalte capete de cerere.
