C. muncii, art. 37, art. 61 lit. a), art. 239, art. 295
C. civ., art. 977, art. 983
■ întrucât contractele individuale şi cele colective de muncă sunt specii ale contractelor civile şi dat fiind faptul că dispoziţiile Codului muncii se întregesc cu dispoziţiile legislaţiei civile, regulile de interpretare a actelor juridice civile sunt aplicabile, în speţă, şi în ce priveşte interpretarea clauzei cuprinse în actul adiţional, prin care a fost instituită în sarcina angajatului obligaţia în raport de care unitatea angajatoare şi-a întemeiat acţiunea introductivă (acţiunea în răspundere patrimonială).
■ Astfel, având în vedere că interpretarea contractelor se face
după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul
literal al termenilor, precum şi faptul că, atunci când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă, în speţă, momentul de la care curge termenul de un an (12 luni) în care salariatul autorizat ca sudor nu poate părăsi unitatea (locul de muncă) curge de la data autorizării iniţiale, nicidecum de la data prelungirii acesteia.
■ Dacă la data când au încetat raporturile de muncă, nu mai subzista obligaţia angajatului de a nu părăsi unitatea angajatoare (locul de muncă), nu poate fi antrenată răspunderea patrimonială a salariatului.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 2853/R din 17 septembrie 2007, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 465 F din 24.04.2007, Tribunalul Ialomiţa, Secţia civilă, a admis cererea formulată de reclamanta SC TMUCB SA Slobozia, în contradictoriu cu pârâtul L.N.; a obligat pârâtul cătrc reclamantă la plata sumei de 3.940 lei, reprezentând despăgubiri şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume; a obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 400 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Cererea (acţiunea în răspundere patrimonială) a avut ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 3.940 lei, reprezentând despăgubiri şi la plata
dobânzii legale aferente acestei sume, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin decizia nr. 1220/16.08.2006, reclamanta a dispus încetarea contractului individual de muncă al pârâtului, în temeiul art. 61 lit. a) C. muncii, iar din Nota de lichidare nr. 1649/09.11.2006 a rezultat că pârâtul datorează reclamantei suma de 3.940 lei, sumă care reprezintă contravaloarea cheltuielilor aferente autorizării ca sudor.
Apreciind că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 270 C. muncii şi ale pct. 7 din Actul adiţional nr. 2/2002, potrivit căruia: „Pentru sudorii autorizaţi ISCIR se înscrie clauza specială de a achita contravaloarea neamortizată a cheltuielilor de autorizare în cazul părăsirii unităţii înainte de 1 an de zile de la autorizare” şi, analizând întregul material probator administrat în cauză, instanţa de fond a constatat că pârâtul a obţinut autorizaţia la data de 05.04.2006, iar raporturile sale de muncă cu societatea reclamantă au încetat la data de 24.07.2006, data anterioară împlinirii termenului minim de 1 an de zile, prevăzut de pct. 7 din Actul adiţional nr. 2/2002. Ca urmare, a înlăturat apărările formulate de pârât, în sensul că nu ar datora cheltuielile, deoarece este absolvent al şcolii profesionale, autorizat ca sudor, întrucât aceasta este tocmai condiţia ce trebuia îndeplinită de salariat pentru a ocupa funcţia de sudor, şi nu această calitate îi acorda, totodată, şi autorizaţia ISCIR necesară desfăşurării activităţii propriu-zise.
In raport de aceste considerente şi de dispoziţiile legale enunţate, instanţa de fond a apreciat ca fiind întemeiată acţiunea în răspundere patrimonială formulată de reclamanta SC TMUCB SA Slobozia, fapt pentru care a admis-o ca atare.
împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, a declarat recurs pârâtul L.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând modificarea în tot a acesteia, în sensul respingerii ca neîntemeiate a acţiunii formulate de SC TMUCB SA.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile aduse hotărârii fondului, prin cererea de recurs formulată, prin prisma apărărilor invocate prin întâmpinare, având în vedere şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Curtea a reţinut că sunt fondate criticile aduse de recurent hotărârii fondului, astfel că vor fi primite ca atare de către Curte, din următoarele considerente:
Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003, constituie legea-cadru în materia raporturilor juridiec de muncă, precum şi a conflictelor individuale şi colcctive de muncă. Potrivit dispoziţiilor art. 10 C. muncii:
„Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu’’, iar în art. 11 se prevede: „Clauzele contractului individual de muncă nu pot conţine prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin acte normative sau prin contracte colective de muncă”. Conform dispoziţiilor art. 37 C. muncii: „Drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă”. Dispoziţiile legale menţionate mai sus se coroborează cu dispoziţiile art. 239 C. muncii, referitoare la contractele colective de muncă, dispoziţii care prevăd că: „Prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizaţie sindicală”, din care rezultă, aşadar, că fac parte integrantă din contractele individuale de muncă ale salariaţilor unitătii clauzele contractului
colcctiv de muncă aplicabil, precum şi cele ale actelor adiţionale la acesta, chiar dacă aceste clauze nu sunt prevăzute expres în contractul individual de muncă al fiecărui salariat.
In raport de dispoziţiile legale menţionate mai sus şi având în vedere şi dispoziţiile art. 295 C. muncii, potrivit cărora: „Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în carc nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile”, Curtea a apreciat că problema care se pune, în speţă, este cea a interpretării clauzei prevăzute de pct. 7 din Actul adiţional nr. 2/2002 la Contractul colcctiv de muncă prin care se prevede că: „Pentru sudorii autorizaţi ISCIR se înscrie clauza specială de a achita contravaloarea neamortizată a cheltuielilor de autorizare, în cazul părăsirii unităţii înainte de 1 an se zile de la autorizare”, clauză prin care a fost instituită în sarcina recurentului-pârât obligaţia în raport de care unitatea angajatoare şi-a întemeiat acţiunea introductivă (acţiunea în răspundere patrimonială).
întrucât contractele individuale şi cele colective de muncă sunt specii ale contractelor civile şi dat fiind faptul că dispoziţiile Codului muncii se întregesc cu dispoziţiile legislaţiei civile, Curtea a apreciat că regulile de interpretare a actelor juridice civile sunt aplicabile, în speţă, şi în ce priveşte interpretarea clauzei cuprinse în Actul adiţional nr. 2/2002, la pct. 7. Astfel, având în vedere că intcipretarca contractclor se facc după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul
literal al termenilor (art. 977 C. civ.), precum şi faptul că, atunci când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă (art. 983 C. civ.), Curtea a apreciat că, în speţă, momentul de la carc curge termenul de un an (12 luni) în carc salariatul autorizat ca sudor nu poate părăsi unitatea (locul de muncă) curge de la data autorizării iniţiale, nicidecum de la data prelungirii acesteia.
Aşadar, autorizarea iniţială poate fi prelungită de mai multe ori, ceea ce s-a şi întâmplat în cazul recurentului-pârât, însă aceasta nu înseamnă că de fiecare dată când are loc prelungirea autorizării curge un nou termen de un an în care salariatul nu poate părăsi locul de muncă.
O interpretare contrară ar conduce nu numai la concluzia că prevederea cuprinsă în pct. 7 din Actul adiţional nr. 2 este excesivă, creând inegalitate de tratament între părţile contractului individual de muncă, angajator şi salariat, dar ar contraveni şi principiilor fundamentale statuate de Codul muncii, în special, principiului libertăţii muncii, reglementat de art. 3 din cod, întrucât ar rezulta că niciodată salariatul nu ar mai putea să îşi aleagă un alt loc de muncă, să presteze muncă în folosul unui alt angajator, câtă vreme angajatorul actual procedează permanent la prelungirea autorizării ISCIR, fapt ce ar conduce, implicit, la reînnoirea obligaţiei stabilite în sarcina salariatului, pentru o nouă perioadă de un an.
Totodată, Curtea arc în vedere că dispoziţiile Codului muncii şi cele ale legislaţiei muncii, care îl completează, cuprind norme cu caracter de protecţie pentru salariat, astfel că modul de interpretare expus este în conscns nu numai cu principiile generale ale legislaţiei civile, ci şi cu normele speciale de dreptul muncii, interpretarea urmând să se facă în favoarea salariatului în sarcina căruia s-a instituit obligaţia (în favoarea celui care se obligă).
Este adevărat că fiecare angajator încearcă să creeze un cadru propice fidelizării propriilor salariaţilor, însă fidelizarea vizează numai o perioadă strict determinată în timp, or, în speţă, recurentului i se îngrădeşte, practic, dreptul de a-şi alege liber locul de muncă, de unde rezultă că numai prin interpretarea dată, în sensul celor de mai sus, clauzei prevăzute de pct. 7 din Actul adiţional nr. 2/2002 asigură respectarea principiilor statuate de normele internaţionale ale muncii, în special, a principiului libertăţii alegerii locului de muncă şi a profesiei.
Curtea apreciază că, în mod indubitabil, intenţia părţilor la adoptarea pct. 7 din Actul adiţional nr. 2/2002 a fost numai de a-1 fideliza (pentru o perioadă determinată), în scopul creşterii calităţii resurselor umane ale socictăţii angajatoare şi al limitării fluctuaţiei de personal. Ca urmare,
întrucât din probele administrate rezultă că autorizarea iniţială s-a efectuat la data de 09.09.2004, iar, ulterior, la data de 05.04.2006, aceasta doar s-a prelungit, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, Curtea a apreciat că la data de 24.07.2006, când au încetat raporturile de muncă ale recurentului L.N. cu intimata, nu mai subzista obligaţia acestuia de a nu părăsi unitatea angajatoare (locul de muncă).
Faţă de acest aspect, Curtea a apreciat că, în speţă, nu poate fi antrenată răspunderea patrimonială a salariatului, aşa cum a solicitat intimata-reclamantă şi cum, în mod eronat, a reţinut şi instanţa de fond. Rezultă, aşadar, că recurentul-pârât nu a prejudiciat în niciun mod societatea intimată, prin plecarea sa din unitate, neexistând prejudiciu.
De altfel, chiar şi în situaţia în care s-ar fi reţinut, contrar realităţii, că recurentul-pârât avea obligaţia de a nu părăsi locul de muncă, ar fi existat probleme în ce priveşte întrunirea trăsăturilor prejudiciului, ca şi condiţie esenţială de existenţă a răspunderii patrimoniale, şi anume din probele administrate rezultă că, în cauză, prejudiciul nu ar fi fost cert, nici întinderea acestuia nefiind clar stabilită.
In primul rând, prejudiciul nu ar fi fost cert, întrucât, deşi a calculat că momentul de la care curge termenul de un an în care salariatul nu putea părăsi unitatea este data prelungirii autorizaţiei – 05.04.2006, totuşi intimata a calculat despăgubirile de la data autorizării iniţiale –
09.09.2004. Or, în intervalul cuprins între autorizarea iniţială şi prelungirea acesteia, salariatul şi-a respectat obligaţia, prin faptul că a lucrat în unitate.
In al doilea rând, prejudiciul nu este cert, întrucât toate probele prezentate de societatea angajatoare se referă la modul în care ar trebui să fie calculată suma solicitată de aceasta de la salariat, în raport de normele şi normativele ISCIR, nicidecum nu s-a făcut dovada unei înscrieri efective, certe, a acestuia în evidenţele contabile ale societăţii. Astfel, Curtea constată că intimata-reclamantă nu a depus la dosar niciun document din care să rezulte evidenţierea prejudiciului reclamat (extras de cont, fişă sold debitori, fişă evidenţă contabilă etc.).
Pentru toate considerentele expuse, Curtea a apreciat că recursul este fondat şi, în consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. proc. civ., l-a admis ca atare şi, în consecinţă, a modificat în tot sentinţa civilă atacată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în răspundere patrimonială formulată de reclamantă.
