C. muncii, art. 195
■ Reţinerea oricărui debit prin decizia de încetare a raportului juridic de muncă este inadmisibilă, întrucât angajatorul are la dispoziţie alte instituţii reglementate de lege în acest sens, ce presupun controlul jurisdicţional al instanţei de judecată. Deşi angajatorul a susţinut că menţiunea privind reţinerea cheltuielilor de formare profesională din decizie era menită să reamintească fostului salariat de existenţa debitului şi nu să producă efecte juridice, din modul de redactare al acestui articol nu rezultă o astfel de intenţie, ci, dimpotrivă, inserarea unei obligaţii de plată în sarcina contestatorului.
■ Prin urmare, întrucât Codul muncii nu mai reglementează decizia de imputare ca element al răspunderii materiale, o astfel de dispoziţie este nulă.
■ Dispoziţia primei instanţe de exonerare de plata cheltuielilor de formare profesională are un caracter echivoc, urmând a fi înlăturată, această soluţie dând posibilitatea reglementării raportului juridic litigios pe calea unei acţiuni separate în pretenţii, în ipoteza în care angajatorul pretinde o astfel de sumă, cu titlul de cheltuieli de şcolarizare.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 3530/R din 24 septembrie 2008, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 1122/13.02.2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă şi asigurări socialc, a admis contestaţia formulată de contestatorul R.M.C., în contradictoriu cu intimata SC R. SA, a constatat nulitatea absolută a art. 2 din decizia nr. 254 din
24.08.2007 şi a exonerat pe contestator de plata sumei de 800 euro.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că, prin art. 2 din decizia menţionată, angajatorul a prevăzut că salariatul contestator va plăti 800 euro, ca urmare a nerespectării actului adiţional la contractul individual de muncă prin care s-a obligat să lucreze la intimată 3 ani de la data angajării, faţă de împrejurarea că a urmat cursul de formare profesională şi a obţinut atestările pentru exercitarea activităţii, în caz contrar urmând să plătească suma de 3.000 euro, redusă proporţional cu perioada nelucrată. A mai reţinut instanţa că, prin decizia nr. 254/2007, s-a dispus încetarea contractului de muncă prin demisia salariatului.
Tribunalul a apreciat că art. 2 din decizie a fost stipulat cu încălcarea art. 195 alin. (1), (3) şi (4) C. muncii, întrucât angajatorul avea posibilitatea promovării unei acţiuni în instanţă. De asemenea, Tribunalul a calificat, ca apărare pe fond, excepţia inadmisibilităţii capătului de cercre privind exonerarea contestatorului de plata sumei de 800 euro şi a respins, ca neîntemeiate, susţinerile intimatei privind izvorul sumei datorate şi împrejurarea că nu i s-a reţinut contestatorului această sumă, faţă de faptul că a reţinut că suma i-a fost imputată fară respectarea prevederilor legale.
împotriva acestei sentinţe, în termenul legal, a formulat recurs motivat angajatorul, carc a criticat sentinţa ca netemeinică şi nelegală.
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, care, în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea a apreciat ca fiind fondat recursul formulat, pentru considerentele ce au fost expuse în cuprinsul deciziei:
Criticile recurentei sunt întemeiate în parte, şi anume sub aspectul greşitei exonerări a contestatorului de plata sumei de 800 euro. Astfel, instanţa de fond a apreciat în mod corect că reţinerea oricărui debit prin decizia de încetare a raportului juridic de muncă este inadmisibilă, întrucât angajatorul are la dispoziţie alte instituţii reglementate de lege în acest sens, ce presupun controlul jurisdicţional al instanţei de judecată.
Deşi recurenta a susţinut că art. 2 din decizie era menit să reamintească fostului salariat de existenţa debitului, şi nu să producă efecte juridice, din modul de redactarc al acestui articol nu rezultă o astfel de intenţie, ci, dimpotrivă, inserarea unei obligaţii de plată în sarcina
contcstatorului. Prin urmare, întrucât Codul muncii nu mai reglementează decizia de imputare ca element al răspunderii materiale, o astfel de dispoziţie este nulă.
In ceea ce priveşte însă exonerarea contcstatorului de plata sumei de 800 euro, Curtea a apreciat că, deşi dispoziţia instanţei a vizat obligaţia de plată stabilită prin clauza constatată nulă, fară a fi analizat fondul dreptului pretins referitor la cheltuielile de formare profesională, totuşi acest mecanism nu a fost, în mod explicit, analizat prin sentinţa recurată
şi nici clarificat în dispozitiv. In consecinţă, Curtea a constatat că dispoziţia de exonerare de plată are un caracter echivoc, astfel că poate fi opusă într-un eventual litigiu pe fondul dreptului.
Sub acest aspect, critica recurentei este întemeiată, în condiţiile în care efectul constatării nulităţii articolului contestat îl reprezintă inexistenţa vreunei obligaţii de plată întemeiate pe o astfel de clauză. O astfel de soluţie va da posibilitatea reglementării raportului juridic litigios pe calea unei acţiuni separate în pretenţii, în ipoteza în care angajatorul pretinde o astfel de sumă, cu titlul de cheltuieli de şcolarizare.
In consecinţă, Curtea a admis recursul, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., a modificat în parte sentinţa, în sensul că a înlăturat dispoziţia de exonerare, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
