Răspunderea delictuală a angajatorului pentru denigrarea şi calomnierea salariatului. Posibilitatea salariatului de a solicita, în cadrul unei acţiuni în răspundere patrimonială îndreptată împotriva sa, pe calea cererii reconventionale, daune morale. Dovada condiţiilor răspunderii patrimoniale: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia, legătura de cauzalitate. Importanţa intenţiei angajatorului de a-1 denigra şi a-1 calomnia pe angajat. Necesitatea probării
C. muncii, art. 270
1. Pentru angajarea răspunderii patrimoniale, potrivit dreptului muncii, este necesar să fie îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 270 C. muncii, precum şi de cele ale art. 998-999 C. civ., respectiv existenţa unui raport de muncă, unei fapte ilicite delictuale, unui prejudiciu, unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat, precum şi vinovăţia persoanei care a comis fapta ilicită.
Prima condiţie, privind existenţa raportului de muncă, este îndeplinită, întrucât între părţi a existat un contract individual de muncă, iar eventualul raport juridic obligaţional de răspundere patrimonială derivă din acest contract.
Cu privire la cea de-a doua condiţie, referitoare la existenţa unei fapte ilicite, s-a constatat că nu este îndeplinită, întrucât din probele administrate nu rezultă că salariatul ar fi săvârşit vreo faptă ilicită, în legătură cu sa şi cu atribuţiile pe care le avea de îndeplinit.
Cea de-a treia condiţie, referitoare la producerea prejudiciului de către salariat, nu este îndeplinită.
Cu privire la cea de-a patra condiţie, s-a constatat că nu există nicio legătură de cauzalitate între eventualele fapte comise de către salariat şi prejudiciul existent în patrimoniul angajatorului.
2. Pentru angajarea răspunderii angajatorului pentru prejudiciile aduse salariatului, este necesar să fie îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ., în persoana angajatorului, respectiv existenţa faptei ilicite a angajatorului, existenţa prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs şi vinovăţia angajatorului.
Cu privire la existenţa faptei ilicite, salariatul a susţinut că fapta ilicită comisă de către angajator a constat în calomnierea sa şi denigrarea la locul de muncă, în familie şi societate ca urmare a acuzelor nefondate consemnate în adresă.
Angajatorul a adus la cunoştinţa salariatului adresa menţionată, dar nu cu scopul de o denigra şi de a o calomnia, ci cu scopul de a recupera prejudiciul care există în patrimoniul său.
Din niciun mijloc de probă nu rezultă că prin emiterea acelei adrese s-ar fi urmărit să se aducă atingere onoarei şi reputaţiei salariatului.
Adresa nu cuprindea niciun fel de aprecieri peiorative la adresa angajatului, iar simpla existenţă a adresei nu era de natură a aduce atingere demnităţii şi onoarei acestuia, deoarece era emisă în temeiul unui raport de şi nu a fost adusă la cunoştinţa colegilor de serviciu, familiei sale sau membrilor societăţii.
Cu privire la prejudiciul produs, respectiv suferinţele psihice, care l-au determinat pe salariat să se pensioneze, s-a reţinut că neînţelegerile care au intervenit între angajat şi angajator produc în mod inerent suferinţe psihice, care pot fi considerate normale. Numai dacă aceste suferinţe psihice depăşeau ceea ce este normal în cadrul unei situaţii tensionate, se putea angaja răspunderea civilă delictuală a persoanei responsabile.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia nr. 704 din 9 februarie 2010, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 5002/09.06.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, ca neîntemeiată; a fost admisă cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta SC
B.R. de M.I. SA, în contradictoriu cu pârâta S.C.; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 37924 lei, reprezentând prejudiciu plus dobânda legală aplicată asupra sumei respective începând cu data de 16.05.2008 până la actualizarea efectivă a prejudiciului; a fost admisă în parte cererea reconvenţională; a fost obligată reclamanta-pârâtă să-i plătească pârâtei-reclamante indemnizaţia de concediu medical aferentă perioadei 01.01.2008 – 05.03.2008; au fost respinse celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, potrivit contractului individual de muncă înregistrat la I.T.M., pârâta a
fost salariata reclamantei, îndeplinind funcţia de şef serviciu financiar-contabilitate.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 35495 lei, reprezentând prejudiciu, compusă din suma de 34143 lei drepturi salariale şi 1354,17 lei avans nejustificat.
Cererea de chemare în judecată se întemeiază pe raportul de audit efectuat de SC G.E.C. SRL, din care rezultă că, în perioada 2006-2007, pârâta a prejudiciat pe reclamantă prin faptul că, în calitate de persoană răspunzătoare de acordarea drepturilor salariale ale angajaţilor, abuzând de puterea de decizie, şi-a creat avantaje materiale necuvenite, respectiv a dispus în favoarea sa şi a încasat efectiv sume de bani cu titlu de „drepturi salariale”, fie prin ridicarea unor sume de bani direct de la casierie, fară documente justificative, fie prin sume acordate sieşi şi încasate, sume ce depăşeau drepturile salariale cuvenite.
Pentru lămurirea acestor aspecte, instanţa de fond a încuviinţat proba cu expertiza contabilă. Raportul de expertiză efectuat în cauză a concluzionat că, în perioada ianuarie 2006 – decembrie 2007, la nivelul patrimoniului B.R.M. s-a înregistrat un prejudiciu de 37924 lei, ca diferenţă între sumele înregistrate şi drept plătite pârâtei S.C. (304.025 lei) şi drepturile salariale cuvenite.
In conţinutul raportului de expertiză s-a reţinut că, în lipsa documentelor justificative privind sumele înregistrate în evidenţa contabilă a
B.R.M., drept plătite pârâtei, nu se poate stabili dacă există suma încasată necuvenit.
Instanţa de fond a reţinut că pârâta a îndeplinit funcţia de director economic, aşa cum rezulta din fişa postului, calitate în care avea obligaţia de a realiza evidenţa contabilă a reclamantei, în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare.
Totodată, a mai reţinut că avea obligaţia de a organiza şi conduce contabilitatea, în conformitate cu prevederile Legii nr. 82/1991 şi de a urmări înregistrarea cronologică, prelucrarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la situaţia patrimonială şi de a efectua controlul operaţiunilor patrimoniale efectuate, exactitatea datelor contabile furnizate.
Or, tocmai prin neîndeplinirea acestor atribuţii de către pârâtă s-a ajuns în situaţia de a se constata de către expert lipsa documentelor justificative privind sumele înregistrate în evidenţa contabilă a reclamantei drept plătite pârâtei, context în care prin expertiză nu s-a putut stabili dacă există sume încasate de pârâtă în mod necuvenit.
Instanţa de fond a constatat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, în sensul că pârâta a avut calitatea de salariată a reclamantei, a produs un prejudiciu prin fapta ilicită şi personală, aflată în legătură cu munca acesteia, rezultând existenţa raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia acesteia.
Asupra exccpţici lipsei calităţii procesuale a pârâtei, invocată de aceasta, instanţa de fond a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere faptul că pârâta avea calitatea de salariată a reclamantei în perioada în care s-a produs prejudiciul.
Instanţa de fond a admis cererea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 37.924 lei, plus dobânda legală aplicată asupra sumei respective începând cu data de 16.05.2008 (data introducerii cererii), până la achitarea efectivă a prejudiciului, având în vedere concluziile raportului de expertiză prin care se stabileşte un prejudiciu de 37.924 lei, sumă pentru care reclamanta şi-a majorat câtimea pretenţiilor, ca diferenţă între sumele înregistrate în ca plătite pârâtei şi drepturile salariale cuvenite,
Cu privire la cererea reconvenţională, prin care pârâta-reclamantă solicita obligarea reclamantei-pârâte să-i achite contravaloarea concediilor medicale pentru perioada 01.01.2008 – 5.03.2008 şi la plata sumei de 10.000 Euro echivalent în lei, reprezentând daune morale, instanţa de fond a reţinut că raporturile de muncă ale reclamantei-pârâte au încetat prin pensionarea acesteia, conform deciziei de pensionare nr. 419/06.03.2008.
Prima instanţă a reţinut că, pentru perioada 11.01.2008 – 05.03.2008, reclamanta-pârâtă a făcut dovada cu certificatele medicale că a fost în incapacitate temporară de muncă.
Cu privire la capătul din cererea reconvenţională privind obligarea reclamantei-pârâte la plata de daune morale către pârâta-reclamantă, instanţa de fond respins această solicitare ţinând seama că nu s-a făcut dovada producerii unor prejudicii morale.
Instanţa de fond a constatat că afirmaţiile pârâtei-reclamante nu au fost probate.
împotriva sus-menţionatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs recurenta-pârâtă S.C., criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemei-nicie.
Prin decizia civilă nr. 704/09.02.2010, a fost admis recursul, a fost modificată în parte sentinţa recurată în sensul respingerii ca neîntemeiate a acţiunii principale şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, privind respingerea, ca neîntemeiată, a cererii reconvenţionale, având ca obiect obligarea intimatei-reclamante la plata daunelor morale.
In motivarea deciziei, s-a reţinut pe cererea principală că recurenta-pârâtă a fost angajata intimatei-reclamante, aşa cum rezultă din contractul individual de muncă înregistrat la I.T.M, îndeplinind funcţia de sef serviciu financiar-contabilitate.
In această calitate, recurenta trebuia să îndeplinească atribuţiile prevăzute în fişa postului, conform actelor depuse la dosar. Ca urmare a unui control efectuat la B.R.M., s-a stabilit prin raportul de audit efectuat de SC G.E.C. SRL că, în perioada 2006-2007, recurenta-pârâtă a
prejudiciat pe intimata-reclamantă prin faptul că, în calitate de persoană răspunzătoare de acordarea drepturilor salariale ale angajaţilor, abuzând de puterea de decizie, şi-a creat avantaje materiale necuvenite, respectiv a dispus în favoarea sa şi a încasat efectiv sume de bani cu titlu de „drepturi salariale”, fie prin ridicarea unor sume de bani direct de la casierie, fară documente justificative, fie prin sume acordate sieşi şi încasate, sume ce depăşeau drepturile salariale cuvenite.
în urma acestui control şi a concluziilor la raportul de audit a fost promovată acţiunea în răspundere patrimonială.
Curtea a reţinut că, pentru a se angaja răspunderea patrimonială a unui salariat, este necesar să fie întrunite elementele prevăzute de dispoziţiile art. 270 C. muncii, care stipulează că „salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor”.
Astfel, pentru angajarea răspunderii patrimoniale, potrivit dreptului muncii, este necesar să fie îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 270 C. muncii, precum şi dispoziţiile art. 998-999 C. civ., respectiv existenţa unui raport de muncă, existenţa unei fapte ilicite delictuale, existenţa unui prejudiciu, existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat, precum şi vinovăţia persoanei care a comis fapta ilicită.
Curtea a reţinut că instanţa de fond a constatat, în mod incorect, că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii patrimoniale, în persoana recurentei şi a pronunţat o sentinţă lipsită de temei legal.
Astfel, Curtea a constatat din probele administrate în cauză de către Tribunalul Bucureşti, că prima condiţie, privind existenţa raportului de muncă între recurenta-pârâtă şi intimata-reclamantă este îndeplinită, întrucât între părţi a existat un contract individual de muncă, aşa cum rezultă din contractul individual de muncă înregistrat la I.T.M., iar eventualul raport juridic obligaţional de răspundere patrimonială derivă din acest contract.
Cu privire la cea de-a doua condiţie, referitoare la existenţa unei fapte ilicite, Curtea a constatat că în mod greşit prima instanţă a reţinut că este îndeplinită această condiţie, întrucât, din probele administrate în cauză, respectiv din raportul de expertiză contabilă efectuat de către A.S. nu rezulta că recurenta ar fi săvârşit vreo faptă ilicită, în legătură cu munca sa şi cu atribuţiile pe care le avea de îndeplinit.
Curtea a constatat că obiectivul numărul 3 al raportului de expertiză se referea la stabilirea prejudiciului cauzat de către recurenta-pârâtă în patrimoniul intimatei-reclamante prin încasarea unor sume de bani în mod nejustificat.
Din concluziile raportului de expertiză, s-a reţinut că, „în lipsa documentelor justificative privind suinele înregistrate în evidenţa contabilă a intimatei, nu se poate stabili dacă existe sume încasate în mod nejustificat de către S.C.”.
In raport de această concluzie a expertului, consemnată în cuprinsul raportului de expertiză, instanţa de fond a apreciat în mod eronat că este îndeplinită condiţia comiterii unei fapte ilicite de către recurenta-pârâtă în lipsa altor mijloace probatorii, care să fi fost administrate în cauză.
Curtea nu a reţinut susţinerea instanţei de fond cu privire la împrejurarea că fapta ilicită a lui S.C. a constat în neîndeplinirea „obligaţiei de a organiza şi conduce contabilitatea, de a urmări înregistrarea cronologică, prelucrarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la situaţia patrimonială şi de a efectua controlul operaţiunilor patrimoniale efectuate, exactitatea datelor contabile furnizate şi că prin neîndeplinirea acestor atribuţii de către pârâtă s-a ajuns în situaţia de a se constata de către expert lipsa documentelor justificative privind sumele înregistrate în evidenţa contabilă a reclamantei drept plătite pârâtei, context în care prin expertiză nu s-a putut stabili dacă există sume încasate de pârâtă în mod necuvenit”, pentru următoarele motive:
1. Atribuţiile recurentei erau prevăzute în fişa postului, iar printre acestea nu se menţiona şi înregistrarea efectivă în contabilitate a sumelor încasate şi menţionarea documentelor justificative. Aceste atribuţii aparţineau contabilului, şi nu recurentei, care avea funcţia de director.
2. Expertul nu a putut stabili fapta ilicită a lui S.C., datorită lipsei efective a documentelor justificative, documente care trebuiau înregistrate de către altă persoană, şi nu de către recurenta-pârâtă.
3. Instanţa de fond a realizat o confuzie între atribuţiile de control şi atribuţiile de înregistrare, consemnare şi menţionare în actele contabile a documentelor justificative; aceste din urmă atribuţii nu trebuiau îndeplinite de către recurenta-pârâtă.
Pentru aceste motive, Curtea a reţinut că nu era îndeplinită condiţia privind comiterea faptei ilicite de către S.C., în lipsa altor mijloace probatorii, care trebuiau să fie administrate în cauză de către angajator.
Cu privire la cea de-a treia condiţie, referitoare la producerea prejudiciului de către recurentă, Curtea a reţinut că nici aceasta nu este îndeplinită.
S-a avut în vedere concluzia expertului consemnată în cuprinsul rapor-
tului de expertiză la obiectivul nr. 3 stabilit de către instanţă. Intr-adevăr, s-a constatat de către expert că în patrimoniul intimatei-reclamante ar fi existat un prejudiciu de 37.924 RON, însă se menţiona că nu se putea stabili dacă aceste sume au fost încasate de către recurenta-pârâtă. Curtea a reţinut că nu avea niciun dubiu cu privire la împrejurarea că, în patrimoniul intimatei-reclamante, ar fi existat vreun prejudiciu, însă nu
putea constata, pe baza concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, că acest prejudiciu ar fi fost datorat activităţii desfăşurate de către S.C. S-a învederat că, atâta timp cât nu s-a probat că S.C., prin activitatea desfăşurată în cadrul instituţiei reclamante, ar fi creat vreun prejudiciu, instanţa, în conformitate cu art. 1169 C. civ., poate constata că recurenta-pârâtă nu ar fi creat vreun prejudiciu intimatei-pârâte.
în acest context, Curtea a constatat că intimata-reclamantă a avut o atitudine pasivă pe parcursul cercetării judecătoreşti, în sensul că nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză efectuat în cauză şi nici nu a propus spre a fi administrate alte mijloace de probă, pentru a-şi dovedi susţinerile din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi, implicit, condiţiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a recurentei-pârâte.
Cu privire la cea de-a patra condiţie, s-a constatat că nu există nicio legătură de cauzalitate între eventualele fapte comise de către S.C. şi prejudiciul existent în patrimoniul intimatei-reclamante. Astfel, recurenta nu a săvârşit nicio faptă ilicită, respectiv nici nu a înregistrat operaţiuni de plăţi în contabilitate fară documente contabile justificative, pentru simplul motiv că operaţiunile respective erau efectuate de salariaţi din cadrul compartimentului financiar-contabilitate, care ţineau contabilitatea sintetică şi analitică pe diverse conturi, şi nu de contabilul şef sau directorul economic, care coordona şi controla asemenea persoane. De asemenea, recurenta-pârâtă nici nu şi-a însuşit sumele de bani înregistrate în contabilitate fară documente contabile justificative, aşa cum reliefează raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză.
Pentru aceste motive, Curtea a reţinut că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul existent în patrimoniul intimatei-pârâte şi activitatea desfăşurată de către S.C. în cadrul acestei instituţii.
Cu privire la ultima condiţie care ar fi trebuit să fie îndeplinită pentru angajarea răspunderii patrimoniale, respectiv vinovăţia recurentei, Curtea a constatat că nici această condiţie nu era îndeplinită.
Cu privire la cererea reconvenţională formulată, privind obligarea intimatei la plata daunelor morale ca urmare a suferinţelor psihice care au fost provocate recurentei şi care au determinat pensionarea acesteia, Curtea a reţinut că, pentru angajarea răspunderii angajatorului pentru prejudiciile aduse salariatului, este necesar să fie îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ., în persoana angajatorului, respectiv existenţa faptei ilicite a angajatorului, existenţa prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs şi vinovăţia angajatorului.
Cu privire la existenţa faptei ilicite, recurenta-pârâtă a susţinut că fapta ilicită comisă de către intimată a constat în calomnierea sa şi denigrarea la locul de muncă, în familie şi societate, ca urmare a acuzelor
nefondate consemnate în adresă. In cuprinsul adresei, se menţiona că
recurcnta ar fi prejudiciat pe reclamantă cu suma de 11.000.000 RON prin „înregistrări contabile eronate, precum şi o pagubă în valoare de 194.460,65 + 116.076,08 RON”.
Curtea a reţinut că, într-adevăr, intimata-reclamantă a adus la cunoştinţa recurentei-pârâte adresa menţionată, dar nu cu scopul de o denigra şi de a o calomnia, ci cu scopul de a-şi recupera prejudiciul care exista în patrimoniul acesteia. Adresa nu cuprindea niciun fel de aprecieri peiorative la adresa lui S.C.
Curtea a reţinut că recurenta nu a solicitat încuviinţarea niciunui mijloc de probă pentru a dovedi că ar fi fost calomniată şi denigrată de către intimata-reclamantă, simpla existenţă a acelei adrese nu era de natură a aduce atingere demnităţii şi onoarei acesteia, deoarece era emisă în temeiul unui raport de audit.
De asemenea, Curtea a constatat că adresa menţionată era destinată numai recurentei-pârâte şi aceasta nu a dovedit că ar fi fost adusă la cunoştinţa colegilor de serviciu, familiei sale sau membrilor societăţii.
Din niciun mijloc de probă nu rezultă că prin emiterea acelei adrese s-ar fi urmărit să se aducă atingere onoarei şi reputaţiei lui S.C.
Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că nu este îndeplinită condiţia existenţei faptei ilicite.
Cu privire la prejudiciul produs, respectiv suferinţele psihice, care au determinat-o pe recurentă să se pensioneze, Curtea a reţinut că neînţelegerile care au intervenit între recurentă, în calitate de angajat şi intimată, în calitate de angajator, produc în mod inerent suferinţe psihice, care pot fi considerate normale. Numai dacă aceste suferinţe psihice depăşeau ceea ce este normal în cadrul unei situaţii tensionate, se putea angaja răspunderea civilă delictuală a persoanei responsabile.
Instanţa de recurs a constatat că recurenta nu a făcut dovada că intimata ar fi supus-o la nişte suferinţe psihice care ar fi depăşit limita normalităţii.
împrejurarea că starea de sănătate a recurentei-pârâte s-a deteriorat nu putea fi imputată intimatei-reclamante, deoarece nu s-a dovedit că exista o legătură de cauzalitate între deprecierea stării de sănătate a lui
S.C. şi situaţia de la serviciu, privind existenţa unui prejudiciu în patrimoniul intimatei, care era pus în sarcina recurentei.
De asemenea, cu privire la susţinerea recurentei că s-ar fi pensionat pe caz de boală, ca urmare a presiunilor psihice la care ar fi fost supusă, Curtea a înlăturat-o ca fiind nedovedită, în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ. Astfel, la dosarul de fond erau depuse numai certifi-
catele medicale, nu şi decizia de pensionare. In această împrejurare, instanţa de recurs nu a putut verifica dacă pensionarea recurentei s-a realizat pe caz de boală sau pentru limită de vârstă. Oricum, indiferent de cauza pensionării, Curtea a reţinut că nu a fost dovedită nicio legătură
de cauzalitate între eventualele presiuni psihice, care sunt inerente unei stări conflictuale între angajat şi angajator, şi pensionarea acesteia.
Unul dintre motivele pensionării ar fi putut fi împrejurarea că recurentei i s-a schimbat felul muncii, însă acest aspect nu făcea obiectul analizei dosarului.
Cu privire la legătura de cauzalitate, Curtea a reţinut că, atâta timp cât nu erau îndeplinite condiţiile faptei ilicite şi prejudiciului, nu se putea antama cea de-a treia condiţie, respectiv legătura de cauzalitate.
Pentru considerentele menţionate, Curtea a constatat că soluţia pronunţată de către instanţa de fond cu privire la cererea reconvenţională formulată de către recurenta-pârâtă era legală şi temeinică.
