În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că documentaţia cadastrală întocmită la intabulare de către pârâţi nu corespunde realităţii şi nu este identică cu schiţa Ordinului Prefectului nr.108/ din 28 martie 2001, prin care proprietara a vândut pârâţilor terenul din litigiu.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, O.J.C.P.I. B. a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive. A arătat că, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, nu dobândeşte un drept subiectiv pe care ar trebui să-l apere, instituţia neparticipând la stabilirea raporturilor juridice dintre părţi, ci soluţionează cererile în termenul şi în condiţiile impuse de lege şi efectuează operaţiunile de publicitate imobiliară.
Prin sentinţa civilă nr. 5832 din 23 septembrie 2010, Judecătoria Botoşani a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a O.C.P.I. B.; a respins plângerea formulată împotriva încheierii de carte funciară potrivit art.52 alin.2 Legea nr.7/1996 de reclamante şi a obligat reclamantele să plătească pârâtei SC „C.P.” SRL Botoşani suma de 600 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că între O.C.P.I.B. şi titularii drepturilor înscrise în cartea funciară nu se nasc raporturi juridice cu caracter civil în legătură cu imobilele evidenţiate în cartea funciară, ci, Oficiul exercită doar atribuţiile conferite de lege, neavând calitatea de parte în procedura contencioasă declanşată prin formularea plângerii împotriva încheierii de carte funciară.
Pe fond, instanţa a reţinut că reclamanta L.I. a dobândit de la numita P. A. proprietatea acesteia, situată în B., prin actul din 4 septembrie 1953 încheiat la Notariatul de Stat al Raionului Botoşani, transcris în Registrul de Transcripţiuni sub nr. 628 din 5 septembrie 1953, imobil care se compunea dintr-o casă de cărămidă, în stare veche, cu 2 camere, un antreu, bucătărie şi cămară, în curte un beci din ciment şi o magazie de scânduri şi din terenul înconjurător. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 29 decembrie 1958 al Notariatului de Stat al Raionului Botoşani, numita B.A.împreună cu soţul său, B. D.I., cumpărau de la A. F. şi L.M. zisă A., imobilul situat în B., C.N. nr.415, care se compunea dintr-o casă cu 4 camere, magazie, precum şi terenul clădit şi neclădit în suprafaţă de 256,75 mp cu împrejmuirea existentă, proprietate învecinată la miază-noapte şi răsărit cu L.F., la miază-zi cu proprietatea statului, iar la apus cu C.N.
Prin al doilea contract de vânzare-cumpărare, din 5 februarie 1959, al Notariatului de Stat al Raionului B., numita B.A.împreună cu soţul său B.D.I. cumpărau o completare a terenului în str. C.N. nr.415, în suprafaţă de 28,95 mp, învecinat la miază-noapte cu proprietatea dobândită în anul 1958 de cumpărători, la miază-zi cu proprietatea statului, la răsărit cu F.L. şi la apus cu C.N.
Acest teren este alăturat imobilului dobândit de cumpărători prin actul întocmit la Notariatul de Stat al Raionului B. la data de 29 decembrie 1958 (autentificarea nr. 3368/1973), iar provenienţa acestei diferenţe de teren este aceeaşi cu cea a suprafeţei de 256,75mp) şi prin urmare, la data Decretului de nr. 394/29 decembrie 1958, B.A.şi B.D.I. deţineau în proprietate în str. C.N. nr.415 suprafaţa de 285,70 mp.
Ulterior, B.A. a înstrăinat suprafaţa de 257 mp situată în B.,C.N. nr.415 pârâtului M.M., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3940 din 3 august 2001 autentificat la Biroul Notarului Public Asociaţi C.A. – S.A. – Botoşani, după care aceeaşi suprafaţă de teren a fost vândută de către M.M. către SC „T.” LTD SRL prin contractul de vânzare cumpărare nr. 4967 din 28 august 2002, autentificat la Biroul Notarului Public Asociaţi C.A. – S.A. – B..
Autoarei B.A. i s-a restituit această suprafaţă de teren, de 257 mp, în baza dispoziţiilor Legii nr.18/1991, întocmindu-i-se Ordinul Prefectului nr.108 din 22 martie 2001.
Prima instanţă a reţinut că nu există nici un fel de mărturii cu privire la graniţe şi în legătură cu actele vechi, nici schiţe ale proprietăţilor, iar întinderea acestei suprafeţe de teren a constituit obiectul unor procese anterioare.
Astfel, întinderea proprietăţii reclamantelor s-a stabilit în urma judecării acţiunii în revendicare cu terţii C.L.B. şi R..A.B., prin care s-a recunoscut proprietatea şi folosinţa suprafeţei de 1263 mp teren, situat în C.N. nr. 413, prin sentinţa civilă nr. 4225 din 20 iunie 1997 a J.B., definitivă şi irevocabilă. Prin Decizia civilă nr. 345A din 17 martie 1999 a T.B., definitivă şi irevocabilă, în apelul împotriva sentinţei civile nr. 1539/1998 a J.B., s-a admis în parte acţiunea în constatare a reclamantei în contradictoriu cu O.B. – Prin P. şi S.R. prin D.G.F.P.B. şi a fost individualizată suprafaţa de 460,88 mp teren, trup comun cu suprafaţa de 1263 mp teren, rezultând aşadar că suprafaţa de teren deţinută de reclamantă este de 1723,28 mp.
L.I.a solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a Ordinului Prefectului nr.108 din 22 martie 2001 emis numitei B.A. iar prin sentinţa civilă nr. 753/13 februarie 2007, pronunţată în dosarul nr. 4771/193/2006, s-a respins acţiunea, sentinţa rămânând irevocabilă prin decizia nr. 843R din 9 octombrie 2007 a T.B..
De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 1010 din 4 martie 2008, pronunţată în dosarul nr. 11/193/2003, i s-a respins reclamantei acţiunea în revendicare şi grăniţuire, sentinţă rămasă irevocabilă prin D.nr. 1052 R din 3 decembrie 2008 a T.B., formulându-se în legătură cu aceasta şi o cerere de revizuire, de asemenea respinsă.
Prin hotărâri irevocabile s-a analizat titlul emis numitei B.A., care ulterior a vândut pârâţilor, constatându-se că O.P. este legal, iar acţiunea în revendicare formulată de către reclamantă a fost respinsă, fiind analizate, în acest context, toate actele de proprietate opuse de părţi.
Acţiunea în rectificare poate fi dispusă într-unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de art.34 din Legea nr. 7/1996, republicată, admisibilitatea sa fiind condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să constate că a intervenit una dintre situaţiile expres şi limitativ prevăzute de art.34 din Lege.
Instanţa a înlăturat aserţiunea expertului, potrivit căreia pârâţii ar ocupa o suprafaţă de teren de 30,5 mp, cu motivarea că titlurile acestora au fost analizate în sentinţele pronunţate în acţiunile în anulare Ordin Prefect, revendicare şi grăniţuire şi că acelaşi expert învederează că în evidenţele OCPI B. nu sunt păstrate intabulări în format electronic, fiind întocmite înainte de anul 2006, neputându-se verifica o eventuală suprapunere.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta L.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. A arătat că prima instanţă a soluţionat o altă cerere decât cea cu care a fost investită. Din conţinutul acţiunii şi calificarea dată la primirea cererii de chemare în judecată, rezultă că instanţa de fond s-a investit cu o plângere împotriva încheierii de carte funciară, în timp ce din motivarea hotărârii rezultă că instanţa a analizat şi a rezolvat o acţiune în rectificare tabulară, care presupune întotdeauna o verificare de fond a dreptului de proprietate, ce se realizează în cursul cercetării judecătoreşti, încât această operaţiune nu se poate dispune decât în baza unei hotărâri prin care se soluţionează litigiul privitor la dreptul înscris.
Spre deosebire de rectificarea tabulară, plângerea împotriva înscrierii are ca scop verificarea condiţiilor formale în care s-a dispus înscrierea, invocându-se erori de identificare sau de altă natură, care nu presupun o schimbare a fondului dreptului şi care pot fi rezolvate de Biroul de Carte Funciară.
Reclamanta s-a adresat instanţei cu o plângere împotriva încheierii de C.F. nr. 5475 din 28 august 2002, învederând că la intabularea pârâtei, din eroare, s-a întocmit o documentaţie cadastrală care nu corespunde realităţii şi nu este identică cu schiţa din O.P. nr. 108 din 28 martie 2011, aşa încât se impune desfiinţarea sentinţei, cu trimitere spre rejudecare, motivat de faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut.
Pe fondul cauzei, reclamanta a arătat că pentru îndreptarea erorilor de identificare şi amplasament a terenului pârâtei, verificările impuneau stabilirea existenţei sau inexistenţei erorilor strecurate şi care ar fi impus doar o altă poziţionare a terenului acesteia. La dosar s-au depus suficiente acte din care rezultă că parcela nr. 413, proprietatea reclamantei, ar avea formă dreptunghiulară, iar în cauză s-a efectuat o expertiză topografică, care cuprinde o poziţionare corectă a terenului pârâtei, care prin planurile greşit întocmite şi-a lărgit în mod nepermis frontul la stradă cu 2,70 m., depăşind deschiderea de 10,7 m.l. la care avea dreptul.
Pârâţii, legal citaţi, nu au depus întâmpinare, însă au fost reprezentaţi de avocat F.I. şi au solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.
În apel, reclamanta a depus înscrisuri.
Prin decizia nr. 76 A din 4 mai 2011, T.B. a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta L.I. prin mandatar B.L..
Pentru a hotărî astfel, T. a reţinut, cu referire la primul motiv, că temeiul de drept al cererii formulate a fost identificat de prima instanţă în contextul situaţiei de fapt expuse de aceasta şi încadrat corespunzător, cu atât mai mult cu cât nici partea, în cadrul motivelor evocate, nu a indicat temeiul de drept al acţiunii sale, obligaţie pe care, în virtutea rolului activ, şi-a asumat-o instanţa. Este adevărat faptul că în cuprinsul dispozitivului se face vorbire despre respingerea unei plângeri îndreptată împotriva încheierii de C.F. însă, în opinia T., această consemnare vine în vădită contradicţie atât cu preambulul, cu considerentele, dar şi cu minuta întocmită cu ocazia deliberării şi nu poate fi calificată, evident, decât ca o simplă eroare materială, săvârşită cu ocazia tehnoredactării dispozitivului sentinţei, ce va putea fi îndreptată în condiţiile art. 281 Cod procedură civilă, nefiind justificată casarea sentinţei pe acest considerent, întrucât s-ar da dovadă de un formalism excesiv ce nu poate avea drept finalitate decât tergiversarea nepermisă a judecării cauzei.
De altfel, la fila 26 din dosarul de fond, reclamanta face şi o precizare mai explicită privind obiectul judecăţii, în raport de care prima instanţă a calificat corect obiectul cererii ca fiind o acţiune în rectificare tabulară, aşa după cum s-a solicitat.
Prima instanţă a surprins corect în considerentele sentinţei atacate faptul că întinderea exactă a proprietăţilor părţilor a fost stabilită din punct de vedere juridic în cursul procedurilor judiciare pe care acestea le-au declanşat şi în considerarea cărora, pe baza dovezilor administrate, s-a stabilit configuraţia şi întinderea suprafeţelor aflate în proprietatea părţilor şi pe care acestea le disputau.
Un alt aspect relevant sub aspectul justei soluţionări a cauzei, de altfel, surprins de către prima instanţă în hotărârea atacată, se referă la faptul că raporturile litigioase dintre părţi au fost definitiv dezlegate în cadrul proceselor pe care acestea le-au purtat şi care au avut practic aceeaşi finalitate, aceea de a stabili în mod just dreptul părţilor cu privire la proprietate.
Dreptul reclamantei L.I. în raport cu titlul opus de pârâţi a fost analizat succesiv de către instanţe, aşa cum s-a arătat, în cadrul unei acţiuni în anulare ordin prefect şi chiar în cadrul unei acţiuni în revendicare, în contradictoriu cu autoarea pârâţilor, B.A. acţiuni în cadrul cărora instanţa a fost pusă în situaţia de a analiza fondul raportului litigios şi a stabilit chestiuni definitive cu privire la limitele proprietăţilor.
Menţiunile rectificative din C.F. se fac de către OCPI în cadrul unei proceduri necontencioase, care nu implică o analiză de fond legată de dreptul ce se solicită a fi înregistrat sau eventual rectificat, ci are la bază o hotărâre judecătorească pronunţată în acest sens, iar reclamanta trebuie să facă dovada faptului că nevoia de rectificare de C.F. a survenit prin efectul naşterii unui nou raport juridic, ceea ce, în speţă, nu s-a făcut câtă vreme intabularea a avut la bază acte emise la acel moment şi O.P. nr. 108/22.03.2001, iar procedurile judiciare ulterioare pe care părţile le-au urmat au vizat tocmai determinarea exactă a întinderii dreptului de proprietate contestat. Prin urmare, nu există temei nici pentru rectificarea menţiunilor din C.F. pe considerentele expuse de reclamantă. Din acest punct de vedere nu se susţine afirmaţia potrivit căreia prima instanţă s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut, acţiunea reclamantei fiind dezbătută, evident, într-un cadru procesual complex.
În speţă nu poate fi vorba nici despre o eroare materială, în sensul dispoziţiilor prevăzute de art. 53 din Legea nr. 7/1996 şi nici de ipoteza prevăzută de art. 34 pct. 1 din acelaşi act normativ, câtă vreme raporturile litigioase dintre părţi cu privire la proprietatea în litigiu au fost definitiv dezlegate în cadrul unor proceduri judiciare contencioase.
Împotriva deciziei a declarat recurs în termen legal reclamanta, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 – 9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor a arătat, în esenţă, că:
– ambele instanţe nu au clarificat care este obiectul acţiunii, temeiul juridic al acesteia. Printr-o motivare confuză şi ambiguă, instanţele au analizat acţiunea şi ca rectificare tabulară, şi ca plângere împotriva încheierii de carte funciară, ceea ce este inadmisibil, deoarece este vorba de acţiuni total diferite. Contrar celor reţinute de Tribunal, din probe rezultă clar că obiectul învestirii l-a constituit o plângere împotriva încheierii de intabulare, conform dispoziţiilor art. 50, 53 din Legea nr. 7/1996;
– există contradicţie între minută şi dispozitivul sentinţei, cât şi între acestea şi considerente. Astfel, prin minută s-a respins acţiunea ca nefondată (rectificare tabulară), iar prin dispozitiv s-a respins plângerea împotriva încheierii de intabulare;
– interpretarea dată de Tribunal acestei neconcordanţe, ca fiind, în mod evident, o eroare materială săvârşită cu ocazia tehnoredactării este total greşită, în totală contradicţie cu practica şi literatura de specialitate, care au statuat că într-un astfel de caz instanţa de control judiciar nu poate stabili modul în care a fost soluţionat litigiul, soluţia fiind aceea a casării cu trimitere spre rejudecare.
Deşi legal citaţi, pârâţii nu au formulat întâmpinare şi nu şi-au exprimat poziţia faţă de recursul reclamantei.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de reclamantă, în raport de lucrările dosarului, Curtea constată întemeiat recursul.
Astfel, prin cererea introductivă de instanţă, L.I.şi B.L. au solicitat „…obligarea pârâţilor (…) la modificarea planului de amplasament şi delimitare a bunului imobil înscris la nr. 7707/N a municipiului Botoşani, conform schiţei din ordinul Prefectului nr. 108/28.03.2001 şi a realităţii din teren la data întocmirii documentaţiei cadastrale”.
În declaraţia luată reclamantei B.L. la termenul din 26 noiembrie 2009 (fila 12 dosar fond), s-a consemnat că M.M., care a vândut ulterior către SC T. LTD SRL, s-a intabulat cu altă schiţă decât cea care ar trebui să corespundă cu cea anexă la ordinul prefectului.
De asemenea, s-a consemnat că aceasta „renunţă la judecarea cauzei având ca obiect rectificare carte funciară, sub nr. 12721/193/2009”.
Cu toate acestea, în considerentele sentinţei pronunţate instanţa de fond a făcut referiri la acţiunea în rectificare tabulară, analizând admisibilitatea acesteia în raport de dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, republicată.
Aceste considerente sunt în acord cu minuta scrisă de judecător (fila 260 dosar fond), în care s-a consemnat „respinge acţiunea”, în practica instanţelor fiind consacrat termenul „acţiune” în cazul rectificării tabulare, astfel cum este consacrat termenul „plângere” în cazul acţiunilor privind încheierile de carte funciară.
Sub acest aspect, se poate aprecia că, aşa cum a reţinut instanţa de apel, „contradicţia” dintre minuta şi dispozitivul sentinţei, în care s-a făcut referire la o „plângere”, iar nu la o „acţiune”, poate fi rezolvată în procedura reglementată de dispoziţiile art. 281 Cod procedură civilă.
Instanţa de apel a avut însă a verifica, în limitele investirii stabilite prin cererea reclamantei, dacă prima instanţă a soluţionat fondul pricinii deduse judecăţii, respectiv dacă a soluţionat o altă acţiune decât cea cu care a fost investită (fila 22 dosar apel).
Răspunzând acestui motiv, Tribunalul a reţinut că „temeiul de drept al cererii formulate a fost identificat de prima instanţă, în contextul situaţiei de fapt expusă de aceasta şi încadrat corespunzător, cu atât mai mult cu cât nici partea, în cadrul motivelor evocate, nu a indicat temeiul de drept al acţiunii sale, obligaţie pe care, în virtutea rolului activ, şi-a asumat-o instanţa”, şi că, „la fila 26 fond reclamanta face şi o precizare mai explicită privind obiectul judecăţii, sens în care se constată că prima instanţă a calificat corect obiectul cererii ca fiind o acţiune în rectificare tabulară, aşa după cum s-a solicitat”.
În cuprinsul respectivului înscris (fila 26 fond), reclamantele, neasistate de avocat, au făcut referire la propria acţiune ca fiind una în rectificare de carte funciară. În întreg conţinutul acestuia s-au referit însă la necesitatea modificării planului de amplasament care a stat la baza înscrierii în C.F. a dreptului de proprietate în favoarea SC „C.P.” SRL, invocând dispoziţiile art. 47 şi 53 din Legea nr. 7/1996. De asemenea, au învederat instanţei că s-au adresat în acest sens şi OCPI B., indicând numărul şi data adresei.
În mod evident, reclamantele au solicitat instanţei de judecată să verifice dacă planul de amplasament ce a stat la baza înscrierii în C.F. a dreptului de proprietate al pârâtei SC „C.P.” SRL este identic cu cel anexă la O.P. nr. 108/28.03.2011. Or, în condiţiile în care aceste verificări confirmă susţinerile reclamantelor, soluţia pe care instanţa o poate da este aceea de desfiinţare a încheierii C.F. care s-a întemeiat pe eroarea sesizată.
Acţiunea în rectificare tabulară este fundamentată pe schimbări/modificări intervenite cu privire la teren ulterior înscrierii dreptului de proprietate, motiv pentru care presupune, de regulă, verificări de fond ale acestuia.
Plângerea împotriva încheierii de carte funciară vizează elemente/înregistrări anterioare sau concomitente înscrierii dreptului, de cele mai multe ori fiind invocate, pe această cale, nereguli privind actele ce compun documentaţia ce stă la baza înscrierii.
Prin urmare, deosebirea dintre cele două tipuri de acţiuni în justiţie este una simplă, dar esenţială pentru instanţă.
În speţă, cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. 4 şi 6 Cod procedură civilă, ambele instanţe au calificat greşit obiectul acţiunii, pronunţându-se asupra a ceea ce nu s-a cerut.
