Acoperirea prejudiciului suferit în lipsa acordării daunelor morale
C. muncii, art. 265
1. Prin cele două decizii ale angajatorului (privind desfacerea contractului individual de muncă pentru motive care nu ţin de persoana salariatului şi cea de sancţionare prin reducerea salariului) au fost aplicate în mod cumulativ două sancţiuni disciplinare pentru aceeaşi faptă, respectiv neîndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor de serviciu.
Această dublă sancţionare a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 265 C. muncii, atrăgând nelegalitatea deciziilor contestate şi, evident, nulitatea lor.
Totuşi, dubla sancţionare a angajatului pentru aceeaşi faptă nu este de natură să justifice acordarea daunelor morale.
Astfel, a fost menţinută măsura respingerii ca neîntemeiate a cererii privind acordarea daunelor morale, apreciindu-se, totodată, că prin admiterea acţiunii, anularea concedierii şi reintegrarea salariatei cu toate drepturile băneşti de care a fost lipsită, s-a realizat o suficientă şi justă reparaţie a prejudiciului suferit.
2. Acordarea daunelor morale este condiţionată de producerea unui minim de probe şi de indicii, din care să rezulte atât existenţa prejudiciului moral adus salariatului, cât şi întinderea acestuia, întrucât nu se poate prezuma nici existenţa, nici întinderea prejudiciului personal nepatrimonial din însăşi existenţa măsurii desfa
cerii disciplinare a contractului de muncă şi a reducerii salariului cu 10% pe o perioadă de 3 luni.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. muri. şi asig. soc., decizia nr. 327 din 21 decembrie 2010, ne publicată
Prin sentinţa civilă nr. 515/11.03.2009, Tribunalul Teleorman, Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale, administrativ fiscal –
complet specializat pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatoarea D.N. în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Municipal Tumu Măgurele, împotriva deciziei nr. 101/31.07.2008, emisă de pârât şi, pe cale de consecinţă, şi capetele de cerere privind reintegrarea contestatoarei pe postul de funcţionar I deţinut anterior, obligarea pârâtului la plata diferenţelor salariale, a daunelor morale şi a cheltuielilor de judecată; a respins ca rămasă fară obiect contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 1065/12.08.2008, emisă de pârât.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin decizia nr. 93/8.07.2008, emisă de intimatul Spitalul municipal Tumu Măgurele, s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă al contestatoarei încadrate în funcţia de casier, ca urmare a concedierii individuale pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 C. muncii. Potrivit art. 3 din decizia menţionată, unitatea a oferit contestatoarei postul vacant de funcţionar I, pentru care putea opta în termen de 3 zile lucrătoare.
Prin decizia nr. 101/31.07.2008, intimata a procedat la modificarea art. 3 din decizia nr. 93/8.07.2008, oferindu-i contestatoarei postul vacant de îngrijitoare, pentru care putea opta în 3 zile lucrătoare, cu motivarea că nu mai prezintă credibilitate în activitatea cu documentele şi valorile instituţiei.
Prin decizia nr. 106/12.08.2008 s-a dispus de către intimată sancţionarea disciplinară a contestatoarei cu reducerea salariului de bază cu 10% pe o perioadă de trei luni, începând cu data de 1.08.2008, conform art. 264 alin. (1) lit. e) C. muncii, reţinându-se că a sustras în mod repetat şi a folosit în interes personal în lunile ianuarie – mai 2008 un număr de 15 tichete cadou în valoare de 150 lei. Ulterior, intimata a anulat decizia nr. 106/12.08.2008 privind sancţionarea disciplinară a contestatoarei prin decizia nr. 134/22.10.2008.
Referitor la măsura dispusă prin decizia nr. 101/31.07.2008, emisă de intimată, prin care contestatoarei i s-a oferit postul de îngrijitoare în locul postului oferit iniţial de funcţionar I, s-a apreciat că nu a fost luată în mod nelegal şi unilateral de intimată, atâta timp cât a existat consimţământul contestatoarei.
De asemenea, s-a reţinut că faţă de contestatoare nu s-a procedat la o dublă sancţionare disciplinară, întrucât oferirea unui alt post având la bază consimţământul contestatoarei nu are semnificaţia unei desfaceri a contractului de muncă, cum s-a reţinut de către aceasta, iar, pe de altă parte, decizia nr. 106/12.08.2008, prin care contestatoarei i s-a aplicat sancţiunea disciplinară a reducerii salariului de bază pe o perioadă de trei luni cu 10%, a fost anulată prin decizia nr. 134/22.10.2008.
Fiind respcctatc cerinţele art. 41 C. muncii în privinţa realizării acordului între părţile contractante, s-a statuat de către tribunal că nu sunt motive care să conducă la anularea deciziei nr. 101/31.07.2008, emisă de intimată, motiv pentru care a respins contestaţia formulată împotriva acestei decizii ca nefondată şi, pe cale de consecinţă, şi a capetelor de cerere privind reintegrarea contestatoarei pe postul de funcţionar I deţinut anterior, obligarea pârâtului la plata diferenţelor salariale, a daunelor morale şi a cheltuielilor de judecată.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal contestatoarea D.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
In motivarea recursului formulat, neîntemeiat în drept, recurenta a susţinut, în esenţă, pronunţarea sentinţei atacate cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii şi a normelor de drept substanţial incidente în cauză.
Prin decizia civilă nr. 327/R721.01.2010, a fost admis recursul declarat de recurenta-reclamantă D.N. împotriva sentinţei civile nr. 515/2009 şi a încheierii de şedinţă din 14 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Teleorman, Secţia de litigii de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal – complet specializat pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în contradictoriu cu intimatul-pârât Spitalul Municipal Tumu Măgurele, a fost modificată în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost admisă în parte contestaţia, au fost anulate deciziile nr. 101/31.07.2008 şi nr. 106/12.08.2008, emise de intimată, s-a dispus reintegrarea contestatoarei pe postul de funcţionar I deţinut anterior emiterii deciziilor contestate şi au fost menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
In motivarea deciziei, s-a reţinut că prima instanţă, deşi învestită cu analiza nelegalităţii deciziilor nr. 101/31.07.2008 şi nr. 106/12.08.2008, pe considerentul încălcării principiului interdicţiei dublei sancţiuni pentru aceeaşi faptă, a omis a se pronunţa pe acest aspect.
S-a constatat astfel că, prin deciziile sus-menţionate, au fost aplicate în mod cumulativ două sancţiuni disciplinare pentru aceeaşi faptă, desfacerea contractului de muncă prin decizia nr. 101/2008 şi reducerea salariului de bază cu 10% pe o perioadă de 3 luni prin decizia nr. 106/2008. Această dublă sancţionare evident că a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 265 C. muncii, atrăgând nelegalitatea deciziilor contestate şi nulitatea lor.
S-a constatat că prima instanţă a pronunţat sentinţa atacată cu nerespectarea normelor de drept substanţial incidente în cauză, respectiv art. 268 alin. (2) C. muncii, ce stipulează condiţiile de formă ce trebuie să le îndeplinească o decizie de sancţionare disciplinară.
Din dispoziţiile legale menţionate, Curtea a apreciat că decizia contestată, în condiţiile în care a concretizat o măsură disciplinară luată de angajator împotriva angajatului, trebuia să fie, deopotrivă, legală şi
temeinică, iar analiza cerinţelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziilor.
Analizând decizia nr. 101/31.07.2008, ca decizie de sancţionare, s-a constatat că cererea recurentei-contestatoare era întemeiată, dispoziţia de sancţionare neîndeplinind niciuna dintre condiţiile prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, conform art. 268 C. proc. civ., respectiv fapta ce constituie abatere disciplinară, temeiurile de fapt şi de drept pe care se întemeiază decizia, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate în cadrul cercetării disciplinare, termenul şi instanţa la care se contestă decizia.
Se impunea a se constata astfel că trimiterea realizată în preambulul deciziei la procesul-verbal nr. 4047/29.07.2008 şi la informarea înregistrată sub nr. 4048/29.07.2008 nu prezenta relevanţă în cauză şi nu era de natură a complini cerinţa legii. Aceasta întrucât, în cazul unui conflict de muncă, angajatorul nu putea invoca în faţa instanţei alte motive de fapt şi de drept decât cele prevăzute în decizia de concediere, lipsa menţiunilor obligatorii pe care aceasta trebuia să le cuprindă neputând fi complinită prin alte acte ulterioare sau concomitente emiterii deciziei şi nici prin apărări realizate în faţa instanţei.
Dacă legiuitorul înţelegea ca menţiunile din decizia de concediere să se realizeze şi prin alte înscrisuri decât decizia de concediere ar fi dispus în acest sens.
Dacă s-ar proceda la calificarea deciziei atacate nr. 101/31.07.2007 ca o decizie modificatoare a deciziei nr. 93/08.07.2008, şi aceasta este lovită de nulitate absolută.
Se va avea în vedere astfel că decizia nr. 93/08.07.2008 este o decizie pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.
Decizia nr. 101/31.07.2008 a fost emisă în baza procesului-verbal nr. 4047/29.07.2008, ca efect al cercetării disciplinare efectuate, deci, pentru motive ce ţin de persoana salariatului.
Or, oferirea unui post vacant, în speţă cel de îngrijitoare, reprezintă un act al angajatorului care se realizează pentru necorespundere profesională, şi nicidecum ca urmare a aplicării unei sancţiuni disciplinare.
Lipsa de credibilitate indicată ca motiv al oferirii unui post inferior ca salarizare nu este prevăzută ca sancţiune disciplinară de dispoziţiile Codului muncii şi nici ca o măsură subsecventă constatării necores-punderii profesionale, în această ipoteză angajatorul fiind obligat să ofere un post care să corespundă nivelului profesional al angajatului.
Dacă s-ar opina în sensul că decizia de desfacere a contractului de muncă a intervenit pentru necorespundere profesională, se impune a se constata că şi în aceste condiţii este nelegală, întrucât concedierea salariatului poate fi dispusă, potrivit art. 61 lit. d) C. muncii, numai după evaluarea prealabilă a salariatului, cu respectarea procedurii de evaluare
prealabilă stabilită prin contractul colectiv încheiat la nivel naţional, de ramură, de activitate, precum şi de Regulamentul Intern, cerinţă neîntrunită în cauză.
Se va avea în vedere în acest sens că necorespunderea profesională reprezintă o împrejurare de natură obiectivă şi subiectivă, care conduce ori este aptă să conducă la obţinerea unor performanţe profesionale mai scăzute decât cele pe care, în mod rezonabil, angajatorul este îndrituit a le aştepta de la salariat şi presupune necunoaşterea regulilor specifice unei funcţii, meserii sau profesii. De aceea, angajatorul trebuie să probeze fapte obiective sau repetate de natură să evidenţieze astfel de cerinţe profesionale, delimitându-se în acest mod de neîndeplinirea accidentală, dar culpabilă a obligaţiilor de serviciu, situaţie în care poate interveni sancţionarea disciplinară.
In speţa de faţă, angajatorul nu a procedat în sensul sus-menţionat, ci a realizat o combinaţie a celor două proceduri a sancţionării disciplinare cu cea a concedierii pentru necorespundere profesională, fapt nepermis şi neprevăzut de dispoziţiile Codului muncii.
în atare condiţii, chiar dacă modificarea contractului de muncă al recurentei-contestatoare s-ar fi realizat cu acordul acesteia, cum susţine prima instanţă, validitatea acestei decizii trebuie stabilită şi din perspectiva art. 38 alin. (2) C. muncii, care interzice orice tranzacţie, convenţie prin care s-ar urmări limitarea sau renunţarea la drepturile prevăzute de lege în favoarea salariaţilor.
Or, modificându-se locul, felul muncii, salariul prin decizia nr. 101/ 31.07.2008 emisă de intimat, evident că s-a dispus limitarea drepturilor prevăzute de lege în favoarea salariatului, o astfel de decizie fiind nulă şi pe acest aspect.
De altfel, constatarea neîndeplinirii măcar a uneia dintre condiţiile de legalitate a deciziei de sancţionare conduce în mod automat la anularea măsurii concedierii, independent de realitatea faptelor imputate salariatului, reţinute ca abateri disciplinare, ceea ce face de prisos critica recurentului pe aspectul individualizării sancţiunii raportat la gravitatea faptei săvârşite.
Se va constata totodată că şi decizia nr. 106/12.08.2008 este lovită de nulitate absolută, dispoziţia de sancţionare sus-menţionată neîndeplinind una dintre condiţiile de formă prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, respectiv cea prevăzută de art. 268 alin. (2) lit. c) C. muncii, deşi acest aspect a fost sesizat şi în faţa primei instanţe.
Decizia de sancţionare în mod obligatoriu trebuie să cuprindă motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute de art. 267 alin. (3) C. muncii, nu a fost efectuată cercetarea disciplinară.
Potrivit art. 267 C. muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 264 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Cercetarea prealabilă este o condiţie imperativă a legii, reprezentând o garanţie a dreptului la apărare pe toată durata desfăşurării acţiunii disciplinare şi trebuie să respecte metodologia prevăzută de art. 267 C. muncii. Pentru a realiza acest rol, în primul rând salariatului trebuie să i se aducă la cunoştinţă fapta pentru care este cercetat, pentru a-i acorda dreptul să-şi formuleze eventuale apărări şi să ofere probe şi motive în combaterea învinuirii.
Neîndeplinirea acestei condiţii de legalitate atrage anularea măsurii dispuse prin decizia nr. 106/12.08.2008, emisă de intimat. Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei atacate privind modul de soluţionare a capătului de cerere privind plata daunelor morale.
Pentru soluţionarea acestui capăt de cerere, Curtea a avut în vedere în acest sens dispoziţiile art. 269 C. muncii, potrivit cărora angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care aceasta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Pentru angajarea răspunderii patrimoniale a angajatorului faţă de salariat trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile contractuale: existenţa contractului individual de muncă, fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, precum şi vinovăţia.
Acordarea unor daune morale era condiţionată de producerea unui minim de probe şi de indicii din care să rezulte atât existenţa prejudiciului moral adus salariatului, cât şi întinderea acestuia, întrucât nu se putea prezuma nici existenţa, nici întinderea prejudiciului personal nepatrimonial din însăşi existenţa măsurii desfacerii disciplinare a contractului de muncă şi a reducerii salariului cu 10% pe o perioadă de 3 luni.
Contestatoarea a indicat cuantumul daunelor morale la suma de 1000 lei, însă nu a dovedit vătămarea adusă, sens în care a fost menţinută măsura respingerii acestei cereri ca neîntemeiate, apreciindu-se, totodată, că prin admiterea acţiunii, anularea concedierii şi reintegrarea salariatei cu toate drepturile băneşti de care a fost lipsită, s-a realizat o suficientă şi justă reparaţie a prejudiciului suferit.
Notă: Apreciem că soluţia instanţei de recurs nu este corectă din prisma modului de soluţionare a cererii privind acordarea daunelor morale.
Constatarea dublei sancţionări a salariatului pentru aceeaşi faptă şi a nelegalităţii acestor măsuri era de natură a atrage admiterea cererii de acordare a daunelor morale, deoarece existenţa faptelor ilicite şi a prejudiciului moral cauzat salariatului (suferinţele psihice şi starea de stres) rezultă din însăşi comiterea acestor fapte ilicite.
