Plângerea formulată împotriva actului administrativ prin care s-a refuzat constituirea dreptului de proprietate asupra unui teren ce face obiectul Legii fondului funciar nr. 18/1991 republicată, atrage potrivit art. 54 coroborat cu art. 53 din legea sus menţionată, competenţa materială de soluţionare a instanţei civile, iar nu a instanţei de administrativ potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cauzei nu stă la îndemâna părţilor, ci este un atribut al instanţei care trebuie să analizeze cererea cu care a fost investită, sub acest aspect, după conţinutul său şi nu după temeiul juridic ales greşit de parte, chiar având asistenţă calificată, iar în acest caz, stabilirea competenţei nu constituie o încălcare a principiului disponibilităţii.
(Sentinţa civilă nr. 22 din 05 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.)
La data de 22 noiembrie 2007, reclamanţii C.S. şi D.I. au formulat plângere prin care au chemat în judecată pe pârâţii P.S.B. şi P.M.B., solicitând instanţei, obligarea pârâtei P.S.B. să înainteze P.M.B. propunerea de emitere a ordinului prefectului în baza art. 23 şi 26 din Legea nr. 18/1991 republicată şi pârâtă P.M.B. să fie obligată să emită ordinul corespunzător, în baza textelor de lege sus menţionate.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin adresa nr. 57074/08 iunie 2007, P.S.B., a respins cererea cu propunere de emitere a ordinului către cea de-a doua pârâtă în baza Legii nr. 18/1991 invocată, cu privire la constatarea dreptului de proprietate privată asupra terenului în suprafaţă de 100 m.p. situat la adresa la care ei locuiesc, în Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1472/17 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IX a Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 41112/3/2007, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Bucureşti a arătat că potrivit art. 53 şi 54 din Legea nr. 18/1991 republicată, competenţa de soluţionare a litigiilor născute în legătură cu procesul de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, revine în primă instanţă judecătoriilor în circumscripţia cărora de află situat terenul.
Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, la rândul său, prin sentinţa civilă nr. 2484/11 martie 2008 pronunţată în dosarul nr. 331/301/2008 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – Secţia a IX a Contencios Administrativ şi Fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis dosarul Curţii de Apel Bucureşti, în vederea soluţionării conflictului.
Pentru a se pronunţa astfel, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a arătat că potrivit principiului disponibilităţii, a luat act de poziţia procesuală a reclamanţilor, asistaţi de avocat cu delegaţie de dosar, în sensul că prezenta cauză atrage competenţa de soluţionare a contenciosului administrativ în temeiul Legii nr. 554/2004, fiind vorba nu de o plângere împotriva Comisiei de Aplicare a Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, ci o plângere împotriva unui act administrativ astfel cum este reglementată de Legea nr. 554/2004, şi că nu se înţelege a se urma calea Legii nr. 18/1991.
Analizând conflictul negativ de competenţă ivit între cele două instanţe, potrivit art. 22 Cod de procedură civilă, Curtea constată că, în speţă, competenţa materială să soluţioneze este Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, ca instanţă de drept comun cu plenitudine de competenţă, inclusiv în materia constituirilor şi reconstituirilor dreptului de proprietate privată asupra terenurilor în baza Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, astfel cum, în mod legal şi temeinic a motivat în sentinţa de declinare, Tribunalul Bucureşti.
Susţinerea reclamanţilor, chiar cu asistenţă juridică asigurată, în sensul că în speţă nu ar fi vorba de o plângere în baza Legii nr. 18/1991, ci o plângere împotriva unui act administrativ având ca temei Legea nr. 554/2004, nu poate fi primită, câtă vreme temeiul principal al cererii este Legea nr. 18/1991, conţinutul acţiunii vizează constituirea dreptului de proprietate şi actele preparatorii în această procedură cu privire la terenul de la adresa la care reclamanţii locuiesc, potrivit art. 23 şi 36 din Legea nr. 18/1991 şi Decretul Lege nr. 42/1990 vizând fondul funciar.
Or, competenţa de soluţionare a cererii aparţine instanţei civile de drept comun, aspect care a fost tranşat printr-o practică juridică îndelungată şi de referinţă pentru cauza prezentă.
Stabilirea competenţei materiale nu stă la îndemâna părţilor în acest caz, pentru considerentele reţinute, ci este un atribuit al instanţei care trebuie să analizeze o cerere mai ales după conţinutul său şi mai puţin după temeiul juridic care poate fi greşit ales de către parte, chiar având o asistenţă calificată, astfel că nu se încalcă principiul disponibilităţii în speţa de faţă, prin stabilirea corectă a competenţei.
Competenţa materială este stabilită de lege şi verificată de către instanţă, iar încălcarea ei determină nulitatea hotărârii, iar nu stabilită de către părţi, potrivit cu dorinţa acestora, situaţie posibilă doar în cazul competenţei teritoriale alternative prevăzută de legiuitor, în anumite situaţii, care nu se regăsesc în speţă .
Pentru considerentele reţinute, Curtea a pronunţat un regulator de competenţă materială de soluţionare a cauzei, în sensul că a stabilit competenţa în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.
