Luarea în considerare a perioadei executate în străinătate la stabilirea fracţiei de pedeapsă reprezintă unul din efectele recunoaşterii hotărârii penale străine, fiind o consecinţă subînţeleasă şi constituind una dintre condiţiile de admisibilitate ale recunoaşterii hotărârii, conform art.116 lit.e din Legea nr.302/2004, privind cooperarea judiciara internaţională în materie penală.
Soluţia contrară ar face ca hotărârea penală străină, astfel recunoscută, să fie lipsită de orice finalitate în faza de a pedepsei şi ea ar da naştere unei situaţii profund inechitabile, în raport cu persoanele aflate într-o situaţie asemănătoare, cărora şi l-ar recunoaşte posibilitatea liberării condiţionate, ca urmare a deducerii perioadei executate în străinătate, prin aplicarea art.18 din aceeaşi lege.
De asemenea, soluţia contrară ar conduce, implicit, la concluzia că petentul ar executa două pedepse, pentru aceeaşi faptă, ceea ce ar reprezenta o încălcare a principiului „non bis in idem”, consacrat şi prin dispoziţiile art.10 din Legea nr.302/2004.
De aceea, perioada executată în străinătate trebuie luata în considerare în cadrul tuturor instituţiilor juridice specifice fazei de executare, prin urmare, nu doar din perspectiva art.88 Cod penal, ci şi din perspectiva altor instituţii, cum este liberarea condiţionată, pentru identitate de raţiune.
(Tribunalul Constanţa, decizia penală nr.927/08.11.2011, definitivă)
Prin sentinţa penală nr.1821/23.09.2011 pronunţată de Judecătoria Medgidia în dosarul penal nr.6484/256/2011, în temeiul art.450 alin.1 şi alin.2 Cod de procedură penală, a fost respinsă cererea de liberare condiţionată formulată de condamnatul D.C., ca nefondată.
S-a fixat termen pentru reiterarea cererii după data împlinirii fracţiei de două treimi din pedeapsa de 603 zile închisoare, în executarea căreia se află condamnatul.
În baza art.192 alin.2 Cod de procedură penală, a fost obligat petentul condamnat la plata sumei de 50 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele :
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Medgidia sub nr.6484/256/2011, condamnatul D.C. a solicitat liberarea condiţionată din executarea pedepsei de 603 zile închisoare, stabilită prin sentinţa penală nr.344/13.07.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, pusă în executare prin mandatul de executare a pedepsei închisorii nr.399/26.07.2011.
În motivarea cererii, petentul arată că în perioada 22.06.2006 – 27.06.2008 a fost arestat în Regatul Spaniei, în executarea unei pedepse de 4 ani închisoare aplicată prin „sentinţa penală nr.35/2007 a Tribunalului Naţional – Sala pentru cauze penale – provenind de la Judecătoria Centrală de Instrucţie nr.2 din dosarul nr.54/2005”, pentru săvârşirea infracţiunii de falsificare de monedă, hotărâre ce a fost recunoscută de autorităţile române, prin sentinţa penală nr.225/10.05.2011 a Curţii de Apel Bucureşti.
Mai arată că din cuprinsul mandatului european de arestare rezultă că a fost condamnat la o pedeapsă de 1460 zile închisoare, din care a executat în Spania un număr de 857 zile, rămânând să execute în România un rest de 603 zile, fracţia de 2/3 din pedeapsă fiind îndeplinită.
La dosar au fost depuse caracterizare de la locul de deţinere, informaţii în legătură cu situaţia petentului, copii de pe mandatul de executare a pedepsei închisorii şi de pe sentinţa penală nr.225/10.05.2011 a Curţii de Apel Bucureşti.
În soluţionarea cererii formulate, prima instanţă apreciază că perioada executată în Spania nu poate fi avută în vedere la stabilirea fracţiei de pedeapsă, întrucât nu s-a dispus executarea în România a pedepsei de 4 ani închisoare aplicată în Spania, din care să se fi dedus cele 857 zile executate în regim de arest preventiv în această ţară, ci executarea a 603 zile închisoare.
În consecinţă, ordinul de încarcerare priveşte această perioadă, iar fracţia pe care trebuie să o execute petentul, de două treimi, se raportează în mod exclusiv la aceste 603 zile de închisoare.
Prima instanţă reţine că, potrivit art.59 alin.1 Cod penal, „După ce a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel puţin trei pătrimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani, condamnatul care este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama şi de antecedentele sale penale, poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei.”
De asemenea, potrivit art.59 alin.2 Cod penal „în calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin.1, se ţine seama de partea din durata pedepsei care poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz liberarea condiţionată nu poate fi acordată înainte de executarea efectivă a cel puţin ? din durata pedepsei când aceasta nu depăşeşte 10 ani….”.
Întrucât executarea pedepsei a început la data de 08.04.2011, instanţa reţine că petentul condamnat a executat, la data judecării cererii, mai puţin de 2/3 din pedeapsă, astfel că, potrivit art.59 alin.1 Cod penal, acesta dobândeşte vocaţia de fi liberat condiţionat la data 11.05.2012 sau chiar mai devreme de această data, luând în calcul şi o eventuală parte din pedeapsă, considerată ca executată pe baza muncii prestate.
Împotriva sentinţei penale de mai sus a declarat recurs, în termen legal, condamnatul, reiterând motivele ce au stat la baza formulării cererii, cu precizarea că, deosebit de îndeplinirea condiţiilor de fond prevăzute de art.59 Cod penal, acesta a executat fracţia de două treimi din pedeapsă, hotărârea penală străină fiind recunoscută în integralitate, iar noul mandat de executare privind doar restul neexecutat de pedeapsă.
Prin urmare, se apreciază că perioada deja executată trebuie avută în vedere la stabilirea fracţiei obligatorii de pedeapsă, acesta fiind şi unul din efectele hotărârii recunoscute de instanţa română, condiţia premisă a fracţiei fiind îndeplinită încă de la momentul introducerii cererii.
Recursul este întemeiat.
În mod eronat, atât Comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor din cadrul Penitenciarului Poartă, cât şi Judecătoria Medgidia, în stabilirea fracţiei de pedeapsă, s-au raportat numai de cele 603 zile rămase de executat din pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată de autorităţile spaniole, deşi în cuprinsul mandatului de executare emis de instanţa română se face, în mod evident, vorbire despre un rest de pedeapsă rămas neexecutat.
Aşadar, acest rest de pedeapsă nu reprezintă o nouă pedeapsă, în accepţiunea legii române, ci în executarea acestuia, condamnatul este considerat a se afla în continuarea pedepsei iniţiale, fapt ce implică luarea în considerare a perioadei deja executate.
Luarea în considerare a acestei perioade reprezintă unul din efectele recunoaşterii hotărârii penale străine, fiind o consecinţă subînţeleasă şi constituind una dintre condiţiile de admisibilitate ale recunoaşterii hotărârii, conform art.116 lit.e din Legea nr.302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Soluţia contrară ar face ca hotărârea penală străină, astfel recunoscută, să fie lipsită de orice finalitate în faza de executare a pedepsei şi ea ar da naştere unei situaţii profund inechitabile, în raport cu persoanele aflate într-o situaţie asemănătoare, cărora şi l-ar recunoaşte posibilitatea liberării condiţionate, ca urmare a deducerii perioadei executate în străinătate, prin aplicarea art.18 din aceeaşi lege.
În mod evident, Curtea de Apel Bucureşti nu putea emite un mandat de executare pentru întreaga pedeapsă de 4 ani închisoare, cu deducerea perioadei executate în străinătate, întrucât prevederile art.18 din Legea nr.302/2004 reglementează o cu totul altă situaţie şi anume aceea în care pedeapsa este aplicată de instanţele române.
Or, o astfel de pedeapsă nefiind aplicată de instanţele române, din punct de vedere tehnic, nu se putea proceda la emiterea mandatului de executare pentru pedeapsa de 4 ani închisoare, ci numai la emiterea mandatului pentru restul de pedeapsă neexecutat.
Pe de altă parte, mandatul de executare privind pedeapsa de 4 ani închisoare a fost deja emis de către autorităţile competente spaniole, în îndeplinirea acestuia fiind emis şi mandatul european de arestare, astfel încât instanţa română nu se putea substitui instanţei străine, procedând la emiterea unui nou mandat, cu privire la o pedeapsa de 4 ani închisoare, parţial executată.
Pe cale de consecinţă, în mod corect instanţa română, nefiind instanţă de executare, a procedat la emiterea unui mandat numai cu privire la restul de 603 zile rămas neexecutat, cu precizarea că acest rest nu reprezintă o nouă pedeapsă, perioada deja executată făcând parte din pedeapsa iniţială şi neputând fi disociata de restul perioadei ce urma a fi executată în România.
Soluţia contrară ar conduce, implicit, la concluzia că petentul ar executa două pedepse, pentru aceeaşi faptă, ceea ce ar reprezenta o încălcare a principiului „non bis in idem”, consacrat şi prin dispoziţiile art.10 din Legea nr.302/2004.
Nici împrejurarea că în dispozitivul hotărârii de recunoaştere se face referire la anularea mandatului emis de autorităţile spaniole şi emiterea unui nou mandat, nu poate conduce la o altă concluzie, întrucât mandatul de executare iniţial nu putea servi ca bază de deţinere pe teritoriul României, executarea pedepsei având loc cu respectarea principiului teritorialităţii normelor de procedură.
Acesta fiind contextul situaţiei condamnatului, perioada executată în străinătate trebuie luata în considerare în cadrul tuturor instituţiilor juridice specifice fazei de executare, prin urmare, nu doar din perspectiva art.88 Cod penal, ci şi din perspectiva altor instituţii, cum este liberarea condiţionată, pentru identitate de raţiune.
De altfel, odată recunoscută hotărârea penală străină, executarea acesteia are loc conform legii statului de executare, această concluzie fiind întărită şi de prevederile art.144 alin.3 din Legea nr.302/2004, care, în referire la instituţia transferului persoanelor condamnate, prevede că în ipoteza executării hotărârii străine pe teritoriul României, executarea pedepsei are loc potrivit legii române.
Cum transferul persoanelor condamnate implică recunoaşterea hotărârii penale străine, conform art.149 alin.4 din Legea nr.302/2004, şi atunci când recunoaşterea hotărârii străine s-ar desfăşura într-un alt cadru procesual, executarea acestei hotărâri este guvernată de legea statului de executare.
Cum instituţia liberării condiţionate priveşte faza de punere în executare a hotărârii, în mod evident, la stabilirea fracţiei de pedeapsă trebuie avută în vedere şi perioada executată în străinătate, condamnatul executând o unică pedeapsă, pe teritoriul a două state diferite.
În speţă, condiţia fracţiei de pedeapsă este în mod cert îndeplinită, pedeapsa de 4 ani închisoare, transformată în zile, însumând 1460 de zile, fracţia de două treimi, prevăzută de art.59 alin.1 Cod penal, reprezentând 973 de zile, iar condamnatul executând în Spania 857 de zile, la care se adaugă perioada executată într-un penitenciar din România, începând cu data de 08.04.2011, în care se include şi timpul reţinerii şi arestării preventive din cauza ce a avut ca obiect recunoaşterea hotărârii penale străine.
Fiind îndeplinită condiţia premisă impusă de legea penală română, tribunalul constată a fi întrunite în cauză şi celelalte condiţii prevăzute de art.59 Cod penal, pe perioada detenţiei, condamnatul, necunoscut cu antecedente penale, nefiind sancţionat disciplinar, având o conduită conformă normelor carcerale, participând la activităţile socio-educative, fiind vizitat de membrii familiei şi manifestând o conduită echilibrată în relaţia cu cadrele unităţii şi ceilalţi deţinuţi.
Simpla împrejurare că pe perioada detenţiei condamnatul nu a fost folosit în muncă şi nici în cadrul activităţilor gospodăreşti specifice locului de deţinere, nu poate atrage respingerea cererii de liberare condiţionată, având în vedere că lipsa implicării petentului în activităţile de acest gen nu se datorează relei sale credinţe, ci a faptului că nu a fost planificat şi folosit în muncă.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul, în baza art.38515 pct.2 lit.d Cod de procedură penală, a admis recursul declarat de recurentul condamnat, a casat sentinţa penală atacată şi, în urma rejudecării, a admis cererea de liberare condiţionata, conform art.450 Cod de procedură penală, raportat la art.59 Cod penal.
