În motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a căsătorit cu pârâtul la data de 03.09.1994, căsătorie desfăcută prin sentinţa civilă nr.1488 din 21 martie 2001 a Judecătoriei Suceava.
În timpul căsătoriei, dat fiind că pârâtul era în şomaj, au hotărât de comun acord să plece în Cipru şi Grecia la muncă, pentru a câştiga bani în vederea construirii unei case. La data de 20 ianuarie 1997 a reuşit să plece în străinătate.
După toate demersurile necesare, li s-a eliberat autorizaţia de construire nr.196 din 15 iulie 1999 pentru edificarea unei locuinţe cu regim de înălţime P+M şi subsol parţial. Casa a fost edificată pe terenul socrului săi, în locul unei alte locuinţe care a fost demolată din temelie.
Construcţia (casă) fiind dobândită în timpul căsătoriei are regimul juridic de bun comun, chiar dacă în act a figurat numai unul dintre soţi.
Casa a fost ridicată în cea mai mare parte din banii proveniţi din salariul pe care îl primea în Cipru şi pe care îi trimitea soţului său, care a cumpărat pe parcurs calaburi, tablă, ciment, lemn, nisip, balast, fier beton şi a plătit o parte din manoperă.
Valoarea declarată a imobilului în autorizaţia de construire din anul 1999 este de 85.000.000 lei.
Chiar dacă apreciază că a avut o contribuţie semnificativă, reclamanta a solicitat atribuirea unei cote de 50% din respectivul imobil, care constituie singurul bun comun supus partajării, în echivalentul bănesc la valoarea de piaţă a imobilului, valoarea ce va rezulta de pe urma unei expertize tehnice. Aceasta, deoarece de respectivul imobil a profitat exclusiv pârâtul, ea fiind în străinătate din 1997 şi până în 05.08.2005, când s-a întors în ţară.
În drept, a invocat disp.art.30 şi art.36 alin.1 Codul familiei.
În dovedire, a depus la dosar înscrisuri şi a solicitat proba cu expertiză tehnică specialitatea construcţii civile.
La termenul de judecată din data de 07.11.2005, în cauză au formulat cerere de intervenţie în interes propriu numiţii B.A., B.F., B.M., B. N. şi B.V., prin care au solicitat să se constate că terenul care face obiectul partajului este proprietatea exclusivă a lui B. A., întrucât (aşa cum rezultă din argumentele expuse pe larg în întâmpinare), el este cel care a plătit preţul în totalitate, cât şi casa în litigiu, care a fost construită cu contribuţia lor exclusivă, nici reclamanta şi nici pârâtul neavând nici o contribuţie; să se dispună în consecinţă, partajul rămânând fără obiect; cu cheltuieli de judecată.
Legal citat, pârâtul, prin apărător, a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată motivat de faptul că bunurile imobile a căror partajare se solicită, aşa cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.445 din 24 ianuarie 2001, întocmit de BNP Petru Atănăsoaie, nu sunt proprietate comună, ele fiind proprietatea unui terţ, B. A. – tatăl său, iar construcţia nouă a fost edificată cu contribuţia exclusivă a intervenienţilor; cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din data de 23.11.2005, în baza art. 244 pct. 1 Cod procedură civilă, instanţa de fond a suspendat judecarea cauzei, motivat de faptul că dezlegarea pricinii depindea de existenţa unui drept care făcea obiectul judecăţii dosarului nr. 7084/2005 al Judecătoriei Suceava.
În urma soluţionării irevocabile a dosarului menţionat, reclamanta a solicitat repunerea pe rol a cauzei pe data de 21.06.2006.
Prin încheierea din 09.11.2006, instanţa de fond a respins în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de B.A., B.F., B.M. şi B.V.
Prin încheierea din 12.12.2006, în baza art. 244 pct. 1 Cod procedură civilă, instanţa de fond a suspendat judecarea cauzei, motivat de faptul că dezlegarea pricinii depindea de existenţa unui drept care făcea obiectul judecăţii dosarului nr. 4633/314/2006 al Judecătoriei Suceava.
În urma soluţionării irevocabile a dosarului menţionat, reclamanta a solicitat repunerea pe rol a cauzei pe data de 07.01.2008.
La data de 31.03.2008, B.A., B.F., B.M., B. N. şi B.V. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând ca instanţa să constate că au un drept de creanţă împotriva reclamantei şi pârâtului, constând în contribuţia lor materială la edificare casei de locuit situată în Suceava, str. Nicolae Milescu nr. 6, jud. Suceava, supusă partajului, contribuţie pe care o evaluează la 90% din valoarea tehnică a construcţiei şi să oblige reclamanta şi pârâtul, proporţional cu cota de contribuţie la dobândirea bunurilor comune, să le plătească sumele aferente valorii acestui drept de creanţă şi cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 21.03.2008 a fost admisă în principiu cererea de intervenţie.
În urma efectuării raportului de expertiză tehnică, intervenienţii şi-au precizat cererea, arătând că dreptul lor de creanţă este în valoare de 75.506,36 lei (filele 309-310 dosar fond).
Prin încheierea din data de 30.11.2009, având în vedere decesul intervenientului B. A. (certificat de deces depus la dosar fila 371), la cererea apărătoarei intervenienţilor au fost introduşi în cauză moştenitorii acestuia, B. F., B. V., B.T. B.M., B.C.A., (în fapt a fost introdus în cauză doar B.T., întrucât ceilalţi moştenitori erau deja părţi în cauză), iar prin încheierea din data de 03.05.2010 a fost constatată dubla calitate a lui B.C.A.: de pârât şi de moştenitor al intervenientului B. A..
După administrarea probelor, prin sentinţa civilă nr. 3023 din 08 iunie 2010, Judecătoria Suceava a admis în parte acţiunea; a constatat că părţile au dobândit în timpul căsătoriei, în cotă de 25% reclamanta şi în cotă de 75% pârâtul, o casă de locuit compusă din parter, etaj şi anexă, situată în municipiul Suceava, str. Nicolae Milescu nr. 6, în valoare de 153.820,11 lei; a dispus sistarea stării de codevălmăşie; a atribuit pârâtului B.C.A bunul comun menţionat şi l-a obligat la plata în favoarea reclamantei a sumei de 38.455 lei cu titlu de sultă; a admis în parte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de B.F., B.M., B. N. şi B.V (toţi în calitate de intervenienţi în interes propriu şi moştenitori ai intervenientului B.A., B.T. şi B.A.C. (aceştia din urmă în calitate de moştenitori ai intervenientului B.A.); a constatat că intervenienţii au un drept de creanţă împotriva pârâtului B.A.C., constând în contribuţia materială la edificarea casei de locuit situată în mun. Suceava, str. Nicolae Milescu nr. 6, jud. Suceava, contribuţie în valoare de 75.505,36 lei; a obligat pârâtul B.A.C. la plata sumei de 75.505,36 lei către intervenienţi; a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei a sumei de 2.498 lei reprezentând cheltuieli de judecată şi a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intervenienţi, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta Ş.C.C. şi pârâtul B.A.C. s-au căsătorit la data de 03.09.1994, iar această căsătorie a fost desfăcută prin sentinţa civilă nr. 1488 pronunţată de Judecătoria Suceava la data de 21.03.2001, rămasă irevocabilă la data de 15.05.2001.
În timpul căsătoriei reclamanta şi pârâtul au început edificarea unei case cu parter, mansardă şi subsol parţial, în baza autorizaţiei de construire nr. 196/15.07.1999.
Prin sentinţa civilă nr. 228 din 20.01.2006 pronunţată de Judecătoria Suceava în dosarul nr. 7084/2005 s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că acest imobil este bun comun, în înţelesul art. 30 din Codul familiei. Astfel, instanţa a reţinut că, date fiind dispoziţiile care arată că, „bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor”, rezultă că şi construcţia edificată de către soţi pe terenul proprietatea unuia dintre ei (în speţă terenul aparţinea pârâtului B.A.C.) este bun comun, soţului neproprietar urmând a-i fi recunoscut asupra terenului celuilalt soţ un drept de superficie.
În ce priveşte contribuţia soţilor la dobândirea bunului comun, instanţa a avut în vedere declaraţiile martorilor audiaţi, răspunsurile reclamantei la interogatoriu, raportul de expertiză tehnică specialitatea construcţii civile, înscrisurile depuse de reclamantă (filele 341-351 dosar fond).
Pe baza probelor administrate, instanţa de fond a reţinut că reclamanta, plecată la muncă în străinătate, a trimis în mod constant anumite sume de bani soţului său (în jur de 200-300 de dolari de fiecare dată), iar pârâtul nu a avut venituri de natură salarială, însă a lucrat la edificarea casei.
Instanţa a reţinut că, potrivit declaraţiilor martorilor şi raportului de expertiză efectuat în cauză, imobilul ce face obiectul cauzei a fost încorporată o parte din construcţia veche, nedemolată, valoarea elementelor păstrate fiind de 31.533,48 lei, la casa nouă fiind folosite şi materiale de construcţie rezultate din demolare, în valoare de 10.846 lei.
Imobilul vechi era bun propriu al pârâtului B.A.C., fiind dobândit de acesta, împreună cu terenul în suprafaţă de 500 m.p., prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 5969/22.08.1989 la Notariatul de Stat Judeţean Suceava. S-a luat în considerare atât valoarea elementelor păstrate din construcţia veche, cât materialele provenite din demolare folosite la casa nouă, drept contribuţie a pârâtului la dobândirea bunului comun, instanţa apreciind că reclamanta a contribuit cu 25%, iar pârâtul cu 75% la dobândirea imobilului ce face obiectul partajului.
Totodată, instanţa de fond a constatat că valoarea bunului de împărţit este, potrivit suplimentului la raportul de expertiză efectuat în cauză (filele 385-397 dosar fond), de 153.820,11 lei, reprezentând suma preţului tehnic la zi a unităţilor U1(parter), U2 (etaj) şi U3 (anexă), astfel cum erau în 2001, la data desfacerii căsătoriei dintre reclamantă şi pârât.
La atribuirea bunului instanţa a avut în vedere că reclamanta a solicitat ca bunul să îi revină pârâtului, cotele de contribuţie la dobândirea bunului comun, precum şi faptul că pârâtul locuieşte în respectivul imobil împreună cu mai mulţi membri ai familiei sale.
În ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu, instanţa de fond a constatat că, după efectuarea raportului de expertiză în cauză, intervenienţii şi-au precizat cererea de intervenţie, arătând că dreptul lor de creanţă este în valoare de 75.506,36 lei (filele 309-312 dosar fond), reprezentând lucrările efectuate de ei în perioada 2001-2009, relevate în tabelul anexat (filele 311 şi 312 dosar fond), lucrări individualizate de expert în anexele 6/9-6/12 (filele 262-265 dosar fond).
Ţinând seama că în valoarea bunului de împărţit nu a fost inclusă valoarea îmbunătăţirilor efectuate la imobilul bun comun după momentul desfacerii căsătoriei dintre reclamantă şi pârât, ci instanţa s-a raportat la preţul tehnic la zi a unităţilor U1(parter), U2 (etaj) şi U3 (anexă), astfel cum erau în 2001, în funcţie de acea valoare stabilind şi sulta în sarcina pârâtului, dat fiind că bunul imobil, la care s-au făcut îmbunătăţiri după 2001 de către intervenienţi, i-a fost atribuit acestuia, s-a constatat că doar faţă de acesta intervenienţii au un drept de creanţă constând în contribuţia materială la edificarea casei de locuit.
Această contribuţie materială a intervenienţilor a reieşit din probele administrate în cauză (declaraţii de martori, înscrisuri, raport de expertiză tehnică), dreptul lor de creanţă, cât şi întinderea sa, respectiv suma de 75.505,36 lei, nefiind contestate de debitor (pârâtul B.A.C.), care a arătat că este de acord cu admiterea în totalitate a cererii intervenienţilor.
Dat fiind că intervenienţii au solicitat obligarea doar a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, faţă de soluţia dată, în baza art. 274 Cod procedură civilă, instanţa de fond a respins cererea.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta Ş.C.C. şi pârâtul B.A.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Reclamanta a criticat sentinţa sub aspectul cotei de contribuţie a părţilor la dobândirea bunurilor comune şi a admiterii cererii de intervenţie.
În dezvoltarea motivelor de apel a arătat că prin sentinţa civilă nr. 228/20.01.2006 a Judecătoriei Suceava s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul este bun comun, în înţelesul art. 30 Codul Familiei, iar din probatoriul administrat în cauză rezultă că imobilul casă compus din parter mansardă şi subsol parţial, a fost edificat cu respectarea autorizaţiei de construire nr. 196/15.07.1999, deci în timpul căsătoriei părţilor, având mai puţină relevanţă data când a fost terminată construcţia atât timp cât autorizaţia de construire a fost eliberată în timpul căsătoriei.
Contribuţia materială a intervenienţilor în interes propriu B.A. şi B.F., părinţii pârâtului, este de fapt o intenţie de a-i gratifica pe cei doi soţi, probată cu declaraţii de martori şi înscrisuri. Chiar în situaţia în care părinţii pârâtului ar fi avut o contribuţie substanţială la edificarea imobilului casă de locuit, se consideră că manifestarea de voinţă a dispunătorului a fost în sensul ca bunurile respective (contribuţii băneşti) să devină comune, existând prezumţia că într-o asemenea împrejurare aceştia au înţeles să-i gratifice pe ambii soţi.
În acest sens a invocat decizia nr.1314/26.11.1997 a Curţii de Apel Iaşi.
Cu referire la edificarea construcţiei, a arătat că la data de 22.08.1989, pârâtul B.A.C. a cumpărat de la R.A. imobilul compus din casa şi anexe gospodăreşti şi terenul aferent de 500 mp, iar la data de 03.09.1994 s-a căsătorit cu pârâtul şi a locuit în imobil. La data de 20.01.1997, de comun acord cu pârâtul, a plecat la muncă în Cipru pentru a putea strânge bani în vederea construirii unei case, iar la 20.10.1997 B.A. şi B.F., prin contractul autentificat sub nr. 5306/1997, au vândut apartamentul proprietate personală cu suma de 70 milioane lei vechi, sumă ce nu a fost folosită la edificarea construcţiei, întrucât la acea dată construcţia nouă nu era începută.
La data de 31.05.1999 s-a obţinut autorizaţia de demolare parţială a locuinţei, ulterior a fost eliberată autorizaţia de construire nr. 196/15.07.1999, prin care pârâţii au fost autorizaţi să construiască o cu regim de înălţime P+M şi subsol parţial, iar în anul 2000, conform declaraţiilor majorităţii martorilor, construcţia era ridicată, tencuită pe exterior, cu tâmplăria montată, cu acoperişul terminat, locuibilă, fiind de finalizat câteva lucrări interioare care au fost terminate până la data pronunţării divorţului, prin sentinţa civilă nr. 1488/21.03.2001 a Judecătoriei Suceava.
În anul 1996, reclamanta şi-a dat demisia de la Fabrica „Zimbru” şi a plecat la muncă cu contract în Cipru, iar în anul 1999 a plecat la muncă în Grecia şi, cu valuta obţinută, s-au cumpărat materiale de construcţie, tablă, nisip, balast, lemn pentru acoperiş, fier, calorifere, s-au plătit toate taxele pentru obţinerea autorizaţiei şi proiectarea planului, fiind de acord să se declare că se vor refolosi materialele pentru a declara o valoare mai mică şi pentru a nu plăti mai mult la primărie.
La revenirea în ţară, în ianuarie 1999, casa era aceeaşi, casa veche compusă din două camere şi hol şi anexa care s-a construit în vara anului 1994, anexa fiind compusă din holul de la intrare care face legătura cu baia şi bucătăria, iar camera de la mansardă a fost terminată în primăvara anului 1999, tot cu banii reclamantei.
După obţinerea autorizaţiei, în 1999, a fost stricată casa veche din chirpici, cu excepţia zidului de la magazie, care era din cărămidă, s-a construit camera de apărare folosită ca beci, s-a lărgit holul de la anexă, bucătăria a fost transformată în cameră, iar holul în bucătărie, unde în prezent stă familia B.M..
În decembrie 1999 casa era terminată, cu modificările făcute la anexă, era pus acoperişul cu tablă, montată centrala, B.C. locuia la parter, iar începând cu anul 2000 s-a lucrat în interior la etaj, s-a pus tâmplăria nouă ce nu era vopsită, iar când reclamanta a pornit procesul de s-au făcut mari schimbări la imobil.
Fraţii pârâtului nu au nici o legătură cu casa terminată, aceştia fiind îndatoraţi din cauza unor afaceri eşuate, fiind obligaţi să-şi vândă apartamentul pentru a plăti datoriile.
Potrivit suplimentului la raportul de expertiză, la nivelul anului 2001, atunci când părţile s-au despărţit, nu existau trei unităţi locative în imobilul supus partajului.
Instanţa a raportat valoarea imobilului, de 153.820,11 lei, la nivelul anului 2001 (momentul desfacerii căsătorie), astfel că admiterea cererii de intervenţie apare ca inadmisibilă în contextul în care se reţine că toate îmbunătăţirile şi investiţiile ulterioare pentru edificarea imobilului s-a făcut după anul 2001.
Înşişi intervenienţii dovedesc că au vândut imobilele după această dată, fiind astfel discutabil dreptul de creanţă solicitat, câtă vreme nu au putut dovedi prin acte autentice dobândirea unei cote părţi din imobil, nici existenţa unui acord scris din partea ambilor proprietari; a făcut dovada în faţa instanţei de fond că intervenientul B.A. a vândut un imobil şi şi-a cumpărat imediat o casă în comuna Moara, că intervenientul B.M. a vândut imobilul în 1999 pentru a-şi plăti o serie de datorii, astfel că nu a putut face dovada investirii vreunei sume de bani la nivelul anilor 1999-2001, iar intervenientul B.V. a vândut imobilul abia în anul 2002.
În drept, a invocat disp. art. 282-298 C.pr.civ.
Prin apelul său, pârâtul B.A.C. a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul modificării valorii masei bunurilor comune, prin luarea în considerare a contribuţiei sale, proprii la edificarea casei de locuit, cu consecinţa modificării sultei pe care o datorează reclamantei.
În motivare, a arătat că aportul său la edificarea casei de locuit trebuie exclus de la partaj şi scăzut din valoarea casei de 153.820,11 lei, urmare a subrogaţiei reale cu titlu particular (art. 31 lit. f Codul familiei), urmând a fi supusă partajului doar diferenţa de valoare de 110.130,52 lei, încât sulta pe care o datorează reclamantei este de 27.532,63 lei, în loc de 38.455 lei.
Potrivit suplimentului de expertiză construcţii, la nivelul anului 2001 (moment în raport de care urmează a se determina valoarea de împărţit între el şi reclamantă) nu se poate vorbi de trei unităţi locative.
La nivelul anului 2010, suprafaţa utilă pentru U 1 (unitatea funcţională parter), în valoare totală de 57.852,61 lei (preţ tehnic la zi 2009 pentru unitatea funcţională parter, aşa cum era în 2001), era de 51,52 mp, adică 51,593% din totalul suprafeţei utile a casei, iar suprafaţa utilă pentru U2 (unitatea funcţională etaj), în valoare totală de 54.280,06 lei (preţ tehnic la zi 2009 pentru unitatea funcţională etaj casă nouă, aşa cum era în 2001), era de 48,32 mp, adică 48,397% din totalul suprafeţei utile a casei.
Valoarea celor două unităţi locative este de 111.294,32 lei, conform deviz anexă 1, la care se adaugă peretele posterior vechi, de 838,35 lei, rezultând valoarea totală de 112.132,67 lei, din care preţ tehnic U1 egal 57.852,61 lei, iar preţ tehnic U2 egal 54.280,06 lei.
La nivelul anului 2010 anexa U3 era mansardată, dar nu extinsă, valoarea acesteia fiind de 41.687,44 lei (preţ tehnic la zi anexă), din care zona de casă păstrată Ia demolare (anexa 2) este în valoare de 32.005,24 lei, iar îmbunătăţirile efectuate după 2001 (anexa 3) sunt în valoare de 9.682,2 lei.
Valoarea casei (U1 plus U2 plus U3) este de 153.820,11 lei.
Ceea ce se împarte efectiv între reclamantă şi el este valoarea unităţilor funcţionale parter U1, etaj U2 şi anexa U3 (153.820,11 lei), minus valoarea părţii din casa veche (zidul posterior vechi, de 838,35 lei), minus valoarea materialelor provenind din demolarea vechii case (10.846 Iei – a se vedea pagina 6 raport, răspuns la obiectivul 2, unde se arată că această sumă reprezintă contravaloarea tablei şi a lemnului refolosite plus valoarea centralei termice), minus zona de casă veche păstrată la demolare, de 32.005,24 lei. Contribuţia proprie a pârâtului la edificarea casei de locuit (contravaloarea materialelor de construcţie provenind din demolarea construcţiei bunul meu propriu şi înglobate în noul imobil şi partea din casa veche, care se regăseşte în actuala construcţie), în valoare totală de 43.689,59 lei, trebuie exclusă de la partaj şi scăzută din valoarea casei, urmare a subrogaţiei reale cu titlu particular (art. 31 lit. f C. Fam.), fiind supusă partajului doar diferenţa de valoare de 110.130,63 lei.
Raportat la cotele stabilite de instanţa de fond, de 75% pentru el şi 25% pentru reclamantă, a rezultat că el, pârâtul, datorează, cu titlu de sultă suma de 27.532,63 lei, în loc de 38.455 lei.
Intervenienţii în interes propriu au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului declarat de reclamanta Ş.C.C. şi menţinerea hotărârii primei instanţe ca fiind legală şi temeinică, arătând în esenţă că, faţă de probatoriul administrat în cauză, în mod corect s-a reţinut că imobilul supus partajului a fost edificat cu contribuţia lor majoritară în valoare de 75.505,36 lei, determinată potrivit Anexelor 6/9-6/12 la raportul de expertiză în construcţii efectuat în cauză.
Prin decizia civilă nr. 98 din 05 aprilie 2011, Tribunalul Suceava a admis apelurile şi a schimbat, în parte, sentinţa civilă nr. 3023/08.06.2010 a Judecătoriei Suceava, în sensul că: a constatat că părţile au dobândit în timpul căsătoriei, prin contribuţie egală, un imobil casă de locuit compusă din parter, etaj şi anexă, situat în municipiul Suceava, str. Nicolae Milescu, nr. 6, în valoare de 153.820,11 lei, din care valoarea de împărţit este de 111.440,63 lei, diferenţa de 42.379,48 lei fiind bunul propriu al pârâtului B.A.C.; a obligat pe pârâtul B.A.C. să plătească reclamantei Ş.C.C. suma de 55.720,31 lei, cu titlu de sultă, (în loc de 38.455 lei), cu acelaşi titlu; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu sunt contrare deciziei şi a compensat cheltuielile de judecată din apel.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Suceava a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 3.09.1994, iar prin sentinţa civilă nr. 1488/21.03.2001 a Judecătoriei Suceava, irevocabilă la data de 15.05.2001, căsătoria acestora a fost desfăcută prin divorţ. În timpul căsătoriei, reclamanta şi pârâtul au început edificarea unei case de locuit cu parter, mansardă şi subsol parţial în baza autorizaţiei de construire nr. 196/15.07.1999.
Prin sentinţa civilă nr. 228/20.01.2006 a Judecătoriei Suceava, definitivă şi irevocabilă, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul în litigiu este bun comun în înţelesul art. 30 din Codul familie.
Cu privire la contribuţia foştilor soţi la dobândirea imobilului bun comun, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, respectiv H.I., B.B., T.G. şi V.E., s-a reţinut că reclamanta a muncit în străinătate şi a trimis în mod constant bani soţului său pentru construcţia casă (în jur de 200-300 dolari de fiecare dată) şi că pârâtul a avut în mod sporadic serviciu, însă a participat la efectuarea lucrărilor la casă.
Prin urmare, nu se poate reţine contribuţia superioară a pârâtului la dobândirea imobilului bun comun, aşa încât s-a reţinut contribuţia egală a părţilor la dobândirea imobilului.
Pentru determinarea valorii bun comun, tribunalul a avut în vedere faptul că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 5267/22.08.1989, încheiat anterior căsătoriei, pârâtul B.A.C. a cumpărat o casă veche împreună cu suprafaţa de 500 mp teren şi că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză de expert M.M.C., construcţia veche nu a fost demolată în totalitate, fiind păstrate elemente în valoare de 31.533,48 lei, respectiv partea denumită de părţi „anexă ” şi peretele exterior din lemn tencuit, iar la construirea noii case au fost folosite materiale de construcţie rezultate din demolare în valoare de 10.846 lei, constând în tablă-refol, lemn, centrală termică şi suprafaţă radiantă – fila 236 dosar fond.
Prin urmare, valoarea acestor elemente de construcţie, în sumă totală de 42.379,40 lei, reprezintă bunul propriu al pârâtului B.A.C., astfel că nu poate fi inclusă la partaj. Scăzând valoarea bun propriu al pârâtului din valoarea imobilului, de 153.820,11 lei, tribunalul a dispus partajarea în cote egale între părţi, a diferenţei de valoare în sumă de 111.440,63 lei, corespunzătoare lucrărilor de construcţie efectuate în perioada iulie 1999 – martie 2001, evidenţiate în Anexa 7/7 – 7/10 la raportul de expertiză.
Proiectul construcţiei însuşit de părţi şi autorizat (prin autorizaţia de construire nr. 196/15.07.1999) are funcţionalul dimensionat pentru o familie, iar construcţia actuală este modificată pentru a asigura independenţa funcţională a trei familii.
Aceasta, întrucât, începând cu anul 2002, după pronunţarea sentinţei de divorţ, intervenienţii au adus modificări imobilului, asigurând trei unităţi locative, şi au efectuat o serie de investiţii şi îmbunătăţiri, şi anume: au pus obiectele sanitare, au montat restul de calorifere, au făcut placaje cu faianţă şi pardoseli din gresie, au izolat termic planşeul la etaj, au făcut termosistem şi au efectuat lucrările exterioare, valoarea acestor investiţii fiind de 75.505,36 lei, evidenţiate în Anexele 6/9 – 6/12 la raportul de expertiză.
Prin urmare, intervenienţii justifică, cu privire la imobilul bun comun, un drept de creanţă în valoare de 75.505,36 lei, aspect corect reţinut de prima instanţă.
Reclamanta apelantă a susţinut că şi în situaţia în care s-ar reţine contribuţia substanţială a părinţilor pârâtului la dobândirea imobilului, se consideră că manifestarea de voinţă a dispunătorului a fost în sensul ca sumele investite să devină comune, existând prezumţia că au înţeles să-i gratifice pe ambii soţi.
Această susţinere nu a fost primită de instanţa de apel, deoarece toate lucrările cu privire la care s-a reţinut dreptul de creanţă în favoarea intervenienţilor au fost executate după pronunţarea sentinţei de divorţ şi, în aceste circumstanţe, prezumţia privind gratificarea de către părinţi a ambilor soţi nu operează.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal pârâtul, invocând disp. art. 304 pct. 7 – 9 C. pr. civ., cu referire la modalitatea în care instanţa de apel a stabilit cotele de contribuţie a părţilor la dobândirea bunului comun. A arătat că, sub acest aspect, decizia este insuficient motivată şi nu au fost analizate toate probele administrate în acest scop, iar probele testimoniale reţinute au fost valorificate trunchiat.
De asemenea, pârâtul a arătat că actele deduse judecăţii au fost greşit interpretate, cu referire la înscrisurile din care rezultă că în timpul căsătoriei a realizat venituri din muncă, în acest mod fiind nesocotite efectele contractului de muncă; că instanţa a interpretat greşit disp. art. 30 din Codul familiei, care instituie o prezumţie relativă de contribuţie egală a soţilor la dobândirea bunurilor comune, prezumţie pe care a răsturnat-o prin dovada contrară.
Prin întâmpinare, reclamanta s-a opus recursului.
Intervenienţii, prin apărător ales, au solicitat admiterea recursului.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de pârât, în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea constată neîntemeiat recursul.
Astfel, potrivit disp. art. 304 pct. 7 C. pr. civ., invocate de recurent, se poate dispune modificarea hotărârii atacate când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În conformitate cu disp. art. 261 pct. 5 C. pr. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
În interpretarea acestor dispoziţii legale, doctrina şi practica judiciară sunt unanime în a aprecia că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestora.
În speţă, cu referire la contribuţia foştilor soţi la dobândirea imobilului bun comun, instanţa de apel a reţinut că, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, H.I., B.B., T.G. şi V.E., rezultă că reclamanta a lucrat în străinătate şi a trimis în mod constant bani soţului său pentru construcţia casei (în jur de 200-300 dolari de fiecare dată) şi că pârâtul a avut în mod sporadic serviciu, însă a participat la efectuarea lucrărilor la casă.
Cu referire la „insuficienţa” motivării deciziei atacate, Curtea reţine că aceasta se impune a fi analizată prin raportare la obiectul şi limitele investirii instanţei de apel, anume de cele determinate prin cererile de apel formulate de părţi. Or, răspunzând motivului de apel formulat sub acest aspect de reclamantă, Tribunalul a reevaluat probele administrate la prima instanţă, indicându-le pe cele care au determinat schimbarea hotărârii.
Procedând astfel, nu se poate aprecia că instanţa a încălcat disp. art. 261 C. pr. civ.
De altfel, din examinarea probatoriului administrat la fond sub acest aspect, Curtea constată că şi martorii A.V. (f. 193) şi P.A. (f. 195), vecini, propuşi de intervenienţi, au declarat în acelaşi sens. Astfel, martora A.V. a declarat că în timpul edificării construcţiei B.C. nu avea serviciu, iar martorul H.I. a declarat că în perioada respectivă pârâtul nu a avut decât sporadic serviciu şi că nu cunoaşte ca acesta să fi avut alte surse financiare cu care să sprijine edificarea construcţiei.
De asemenea, martorul N.I.C. (f. 62 fond) a declarat că în perioada edificării construcţiei pârâtul nu a realizat venituri semnificative, fiind sprijinit de către părinţi.
Contrar susţinerilor din recurs, pârâtul nu a depus la dosarul cauzei, în fond şi apel, copie a carnetului de muncă, în combaterea depoziţiilor martorilor cu privire la veniturile realizate de el în perioada dată. Prin urmare, nu poate fi primită critica potrivit căreia instanţa de apel a analizat trunchiat probele administrate sub acest aspect, respectiv că a nesocotit efectele contractului de muncă.
În recurs (f. 9 dosar), pârâtul a prezentat o copie extras de pe carnetul de muncă nr. 163590, eliberată de I.T.M. Suceava, în care sunt consemnate perioadele în care a figurat încadrat în muncă în intervalul 15.07.1986 – 7.07.1999, respectiv 15.04.2001 – 16.06.2010, funcţiile ocupate (zidar, paznic, agent de pază, şomer) şi unitatea angajatoare.
Acest înscris nu este însă de natură a determina modificarea hotărârii în sensul dorit de parte, câtă vreme nu cuprinde şi menţiuni privind veniturile realizate din respectivele activităţi.
De altfel, pârâtul însuşi, dezvoltând acest motiv de nelegalitate, face pe de o parte referiri la lipsa/insuficienţa mijloacelor financiare, argumentând în favoarea intervenienţilor, iar pe de altă parte îşi exprimă nemulţumirea faţă de considerentele instanţei de apel privind caracterul sporadic al veniturilor sale.
Motivul de nelegalitate prevăzut de disp. art. 304 pct. 8 C. pr. civ. consacră principiul înscris în art. 969 al. 1 C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Prin urmare, nu se poate aprecia că în speţă, reţinând, pe baza probelor administrate, că pârâtul a avut sporadic serviciu, instanţa de apel, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Nu poate fi, de asemenea, primită critica privind greşita interpretare a disp. art. 30 din Codul familiei, ce se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de disp. art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Cum însuşi recurentul a subliniat în dezvoltarea acestui motiv, textul art. 30 din Codul familiei instituie o prezumţie relativă de contribuţie egală a soţilor la dobândirea bunurilor comune, prezumţie care poate fi răsturnată prin orice mijloace de probă.
Din considerentele deciziei atacate nu rezultă că instanţa de apel s-ar fi abătut de la această interpretare. Reţinând contribuţia egală a reclamantei şi pârâtului din speţă la dobândirea imobilului supus partajului, Tribunalul a făcut referiri la probele administrate în acest sens; referirile la sentinţa civilă nr. 228/20.01.2006 a Judecătoriei Suceava au vizat exclusiv constatarea naturii juridice a respectivului bun, iar nu a contribuţiei părţilor la dobândirea acestuia.
Curtea nu va analiza argumentele redate de pârât în susţinerea acestui motiv, care privesc modul de apreciere de către instanţa de apel a probelor administrate în cauză, vizând netemeinicia, iar nu nelegalitatea hotărârii. Cum rezultă din disp. art. 3021 pct. c rap. la art. 304 C. pr. civ., calea extraordinară de atac a recursului poate fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate.
Faţă de cele ce preced, Curtea, constatând că nu sunt date în cauză motivele de nelegalitate indicate de pârât şi nici motive de nulitate a hotărârii ce pot fi invocate din oficiu, văzând şi disp. art. 312 al. 1 C. pr. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat.
În temeiul disp. art. 274 C. pr. civ., pârâtul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată suportate în această fază procesuală de reclamantă, reprezentând onorariu avocat (chitanţă fila 45 dosar).
