Neplata salariului. Prejudiciu moral. Cuantificarea prejudiciului
C. muncii, art. 10, art. 16 C. civ., art. 998-999
1. Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru şi sub autoritatea unui angajator, în schimbul unei remuneraţii. Având în vedere că se prestează în cadrul unor raporturi juridice diverse, de drept civil, de drept comercial etc., de esenţa raportului de muncă este subordonarea salariatului faţă de angajator, ceea ce implică dreptul angajatorului de a da salariatului ordine şi dispoziţii executorii şi de a controla munca salariatului său, precum şi dreptul angajatului la un salariu.
2. Angajatorul are obligaţia de a încheia contract individual de muncă în formă scrisă, dar neîndeplinirea acestei obligaţii nu dovedeşte inexistenţa raporturilor de muncă, care pot fi probate prin orice mijloc de probă.
3. Fapta ilicită comisă de angajator, care constă în neplata salariului, este de natură a prejudicia de ordin moral angajatul. Valorile morale ale angajatului, ale cărui raporturi de muncă sunt
contestate, sunt lezate tocmai prin atitudinea angajatorului, respectiv prin consecinţele rezultate din neplata salariului. Aceste aspecte au determinat obligaţia salariatului de a suporta o stare de subzistentă.
Angajatorul a acţionat cu vinovăţie, fiind conştient de atitudinea sa şi de consecinţele negative rezultate pentru angajat.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. muri. şi asig. soc.,
decizia nr. 4618/2009, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 318/15.01.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIIl-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul G.D. în contradictoriu cu pârâta O. TV.
Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut că între reclamant şi pârâtă s-au stabilit raporturi juridice în perioada decembrie 2005 – martie 2006. Este adevărat că, potrivit art. 16 C. muncii, se instituie obligaţia angajatorului de a încheia contractul individual de muncă în formă scrisă, iar în cazul în care nu a fost îndeplinită această obligaţie, părţile pot face dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate, prin orice alt mijloc de probă.
Din depoziţiile martorilor audiaţi nu a rezultat însă cu certitudine că raporturile juridice dintre părţi au fost unele guvernate de prevederile Codului muncii, întrucât depoziţiile acestora erau contradictorii, incomplete şi contrazic uneori chiar susţinerile reclamantului, astfel încât nu se pot corobora, în sensul dorit de acesta.
Chiar reclamantul, în partea introductivă a cererii de chemare în judecată, a arătat că, iniţial, a convenit cu pârâta să se ocupe de partea administrativă, ulterior urmând să promoveze o emisiune în cadrul O. TV, având ca temă agricultura.
Aceste susţineri, în lipsa unor alte probe concludente, conduc la ideea că părţile s-au înţeles ca reclamantul să exercite o anumită activitate, probabil contra unei remuneraţii, activitate care putea să îmbrace forma unui contract civil de locaţiune a lucrărilor sau a unei convenţii civile de prestări servicii, reglementate de art. 1470 alin. (1) şi art. 1413 C. civ.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat, în termenul legal, recurentul G.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea a constatat că recursul formulat de recurentul G.D. este fondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare:
Potrivit art. 10 C. muncii, contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru şi sub autoritatea unui angajator, în schimbul unei remuneraţii. Având în vedere că munca se prestează în cadrul unor
raporturi juridice diverse, de drept civil, de drept comercial etc., de esenţa raportului de muncă sunt subordonarea salariatului faţă de angajator, ceea ce implică dreptul angajatorului de a da salariatului ordine şi dispoziţii executorii şi de a controla munca salariatului său, precum şi dreptul salariatului la un salariu.
în baza art. 16 C. muncii, se instituie obligaţia angajatorului de a încheia contractul individual de muncă în forma scrisă, dar în cazul în care nu a fost îndeplinită această obligaţie, părţile pot face dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate, prin orice alt mijloc de probă.
Prin proba testimonială administrată, s-a dovedit faptul că între părţi au existat raporturi de muncă.
Astfel, Curtea a constatat că între reclamant, în calitate de salariat, şi pârâtă, în calitate de angajator, a intervenit un raport de muncă pe perioada 01.12.2005 – 10.06.2006, confirmată de martorii audiaţi, salariatul fiind angajat pe postul de muncitor, cu un salariu de 200 euro, în echivalent lei.
Cu privire la cererea de acordare a daunelor morale, s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantului daune morale în cuantum de 500 euro, în echivalent lei la data plăţii.
S-a dovedit existenţa unei fapte ilicite a angajatorului, aceea de a nu îi plăti recurentului salariul, de natură a prejudicia de ordin moral angajatul. Valorile morale ale angajatului au fost lezate tocmai prin atitudinea angajatorului, respectiv prin consecinţele rezultate din neplata salariului, care l-au pus pe recurent într-o stare de subzistenţă, angajatorul acţionând cu vinovăţie, fiind conştient de atitudinea sa şi de consecinţele negative rezultate pentru angajat.
