Condiţia de legalitate impusă de lege – desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă
Potrivit art. 65 alin. (2) C.muncii, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.
În caz de litigiu, instanţa judecătorească este cea care apreciază caracterul real şi serios al motivelor invocate de angajator la concedierea salariatului, formându-şi convingerea pe baza probatoriului administrat.
Caracterul efectiv, real al desfiinţării locului de muncă ocupat de salariat rezultă din programul de restructurare şi reorganizare a societăţii, proiectul de concediere colectivă, tabelul nominal al personalului disponibilizat, organigramele şi ştatele de funcţii ale unităţii anterioare şi ulterioare concedierii.
Secţia I civilă, Decizia nr. 2685 din 8 octombrie 2013
Prin decizia civilă nr. 2685/08.10.2013, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de intimata S X. SRL împotriva sentinţei civile nr. 242/31.01.2013 a Tribunalului Prahova, constatând legalitatea şi temeinicia acesteia.
În conformitate cu prevederile art. 65 alin. (1) C.muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, iar potrivit art. 65 alin. (2) C.muncii, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă. În caz de litigiu, instanţa judecătorească este cea care apreciază caracterul real şi serios al motivelor invocate de angajator la concedierea salariatului, formându-şi convingerea pe baza probatoriului administrat. Caracterul efectiv, real al desfiinţării locului de muncă ocupat de salariat rezultă din programul de restructurare şi reorganizare a societăţii, proiectul de concediere colectivă, tabelul nominal al personalului disponibilizat, organigramele şi ştatele de funcţii ale unităţii anterioare şi ulterioare concedierii. Potrivit dispoziţiilor art. 272 C.muncii, în conflictele de drepturi, sarcina probei este răsturnată, în sensul că ea nu revine salariatului contestator, potrivit adagiului onus probandi incubit actori, ci angajatorului, Curtea Constituţională statuând în Decizia nr. 320/2005 că această procedură specială, derogatorie „are menirea de a asigura soluţionarea cu celeritate a conflictelor de muncă, în primul rând, în interesul salariatului, al apărării raporturilor de muncă şi al exercitării dreptului la muncă”. Sub un prim aspect, se impune a se preciza că nu s-a depus la dosar bilanţul societăţii la data de 31.12.2011, pentru a se putea face o analiză care să reflecte dificultăţile economice cu care pretinde recurenta că s-a confruntat şi care au impus implementarea unei noi structuri organizatorice cu desfiinţarea a 25 de posturi, printre care şi cel al contestatoarei. De altfel, din organigramele aferente anilor 2011 şi 2012 (existente la dosar) se reţine că în cadrul departamentului SSM numărul de angajaţi este acelaşi. Mai mult decât atât, cu o lună de zile anterior concedierii contestatoarei, recurenta-intimată anunţa disponibilitatea angajării unei persoane pe un post identic cu cel pretins desfiinţat. În acest context, în raport de actele dosarului, Curtea apreciază că desfiinţarea locului de muncă al contestatoarei nu a avut un caracter real, ceea ce conduce la nelegalitatea deciziei de concediere.
În considerarea argumentelor expuse, constatând legalitatea şi temeinicia sentinţei, Curtea, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ. [forma în vigoare la data introducerii acţiunii, aplicabilă în speţă faţă de prevederile art. 24 şi art. 25 alin. (1) NCPC – forma actuală], a respins recursul ca nefondat.
(Judecător Cristina-Paula Brotac)
