CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A V A COMERCIALĂ
Acţiune în constatarea nulităţii absolute a “executării silite” a unei hotărâri AGA. Inaplicabilitatea dispoziţiilor legale relative la executarea silită, prevăzută de codul de procedură civilă. Natura juridică a operaţiunilor de punere în a hotărârii A.G.A. Imposibilitatea cenzurării legalităţii acestora pe calea acţiunii de drept comun a acţiunii în nulitate. Consecinţe.
Articolul 132 alineat 2 (fost articolul 131 alineat 2) din legea nr.31/1990. Articolul 371 şi urm. Cod procedură civilă. Articolul 60 alineatele 1 şi 2 din legea nr.31/1990, raportat la articolul 6 din legea nr.26/1990. Legea nr.10/1972.
Executarea unei hotărâri A.G.A., respectiv aducerea la îndeplinire a măsurilor decise în adunarea generală nu poate fi confundată cu instituţia juridică a executării silite, care este o procedură jurisdicţională prevăzută de articolul 371 şi urm. Cod procedură civilă şi se aplică titlurilor executorii (hotărâri judecătoreşti sau alte titluri prevăzute de lege) neexecutate benevol de debitorul obligaţiei. Dispoziţiile legii nr. 31/1990 nu conferă hotărârii A.G.A. caracter de titlu executoriu.
În cauză, hotărârea A.G.A. contestată a fost pusă în aplicare, sintetic spus executată, prin două tipuri de demersuri – primele vizând efectuarea formalităţilor la în legătură cu înregistrarea hotărârii, publicarea hotărârii în Monitorul Oficial al României, radierea sucursalei şi înregistrarea agenţiei, cele din urmă vizând măsurile de restructurare a posturilor de muncă şi a tuturor modificărilor aduse în planul raporturilor de muncă.
În legătură cu legalitatea executării hotărârii A.G.A., pe cele două direcţii indicate, reclamantul nu are la îndemână calea de drept comun a acţiunii în nulitate, ci remediile procedurale prevăzute de dispoziţiile legale incidente, anume recursul împotriva încheierilor judecătorului delegat la registrul comerţului( articolul 60 alineatele 1 şi 2 din legea nr. 31/1990, raportat la articolul 6 din legea nr.26/1990) şi căile de atac prevăzute de legea nr.10/1972 (în vigoare la momentul executării hotărârii A.G.A.), în ambele situaţiei reclamantul putând invoca liber încălcarea prevederilor articolului 130 alineatele 4 şi 5 din legea nr.31/1990, respectiv punerea în executare a hotărârii A.G.A. înainte de menţionarea ei în registrul comerţului şi de publicarea în Monitorul Oficial al României.
Asupra apelului comercial de faţă.
Prin sentinţa comercială nr. 559 din 18 martie 2008, pronunţată în dosarul nr. 3058/116/2007, Tribunalul C. – Secţia Civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor STATUL ROMÂN reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Călăraşi şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantul L. M. împotriva acestor pârâţi. A respins excepţia lipsei de interes a acţiunilor reclamantului, invocată de pârâta C.N.A.P.D.F. SA G. A respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul L. M. împotriva pârâţilor C. N. A. P. D. F. SA- G. şi N. C..
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin încheierea de la 15 noiembrie 2007, pronunţată în dosarul nr. 3058/116/2007 al Tribunalului C. s-a dispus disjungerea capetelor de cerere ale acţiunii formulate de reclamantul L. M. referitoare la constatarea nulităţii absolute a hotărârii A.G.A. nr.6 din 27 iulie 2000 a acţionarilor C.N.A.P.D.F. SA G., la constatarea nulităţii absolute a transformării Sucursalei C. a acestei companii în agenţie, la constatarea nulităţii absolute a executării silite efectuate în baza sus-menţionatei hotărâri A.G.A., la nulitatea absolută a radierii sucursalei din registrul comerţului, la nulitatea absolută a înregistrării pârâtei ca agenţie, precum şi la restabilirea situaţiei anterioare emiterii hotărârii A.G.A.
A reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul C. este întemeiată, întrucât această instituţie nu are vocaţie de parte implicată în litigiu, întrucât asigură opozabilitatea actelor şi faptelor comercianţilor enumerate în articolului 6 din legea nr.26/1990 prin efectuarea înregistrărilor corespunzătoare.
A reţinut ca întemeiată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român, întrucât nu există identitate între persoana acestui pârât şi subiectul pasiv al raportului obligaţional dedus judecăţii de către reclamant, în condiţiile în care nu s-a făcut nici o dovadă a calităţii sale de acţionar al companiei pârâte şi nici a calităţii de acţionar a reprezentantului legal Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice.
Privitor la excepţia lipsei de interes, invocată de pârâta C.N.A.P.D.F. SA G., prima instanţă a apreciat-o ca neîntemeiată în raport de împrejurarea dovedită cu memoriile de la dosar că reclamantul a solicitat să se constate şi nulitatea demisiei sale de la 9 octombrie 2000, situaţie în care este evident folosul practic pe care reclamantul l-ar obţine prin admiterea acţiunii, folos dat de menţinerea calităţii sale de salariat al companiei pârâte.
Pe fondul acţiunii disjunse, prima instanţă a reţinut în esenţă că postul reclamantului a fost restructurat, urmare a hotărârii A.G.A. contestată în prezenta cauză, ca urmare a cererii sale, în postul de inginer al Serviciului H., unde şi-a încetat activitatea la 9 octombrie 2000 prin demisie.
A mai reţinut că prin cererea de faţă se contestă atât hotărârea AGA,dar mai ales măsurile de aducere a acesteia la îndeplinire, invocându-se în esenţă executarea acestei hotărâri înainte de menţionarea ei în registrul comerţului şi de publicarea în Monitorul Oficial al României, cu încălcarea dispoziţiilor articolului 130 alineatele 4 şi 5 din legea nr.31/1990, în forma în vigoare la data respectivă. Raportat la aceste dispoziţii legale, prima instanţă a reţinut că hotărârile adunării generale nu sunt executorii până la îndeplinirea precitatelor formalităţi, dar că sunt valabile câtă vreme nu s-a constatat nulitatea lor sau nu au fost anulate, întrucât înregistrarea menţiunii are doar caracter de opozabilitate faţă de terţi, nu caracter constitutiv precum înmatricularea pentru constituirea societăţii.
A apreciat că o hotărâre adoptată în adunarea generală are două categorii de efecte, unele imediate, independente de înregistrarea menţiunii în registrul comerţului (printre care aducerea la îndeplinire a măsurilor, în speţă restructurarea personalului sau obligaţia administratorului de a îndeplini formalităţile la registrul comerţului sau dreptul creditorilor sociali ori al oricărei persoane interesate de a ataca hotărârea), altele presupunând modificarea propriu-zisă a actelor constitutive, care se realizează în momentul îndeplinirii formalităţilor. În ce priveşte această din urmă categorie de efecte, prima instanţă a reţinut şi că neefectuarea publicităţii cerute de lege nu presupune că efectele imediate nu se produc, întrucât lipsirea totală de efecte a unei hotărâri A.G.A. are loc doar în ipoteza anulării ei conform articolului 131 sau a constatării nulităţii acesteia, ori în ipoteza admiterii opoziţiei formulate în temeiul articolelor 61-62 din legea nr.31/1990.
Privitor la hotărârea A.G.A. atacată, prima instanţă a apreciat că nu conţine dispoziţii derogatorii de la normele legale imperative – onerative sau prohibitive-care ocrotesc interese publice şi că reclamantul nici nu a indicat în concret în ce constau astfel de încălcări, prin urmare capătul de cerere referitor la nulitatea absolută a hotărârii AGA nr.6/2000, precum şi celelalte capete care sunt accesorii acestuia au fost apreciate ca neîntemeiate şi au fost respinse.
Prin sentinţa comercială nr. 1059 din 25 iunie 2008, pronunţată în acelaşi dosar, Tribunalul C. a respins cererea de completare a sentinţei comerciale nr. 559/2008, pronunţată de reclamant.
A reţinut, în motivarea soluţiei,existenţa mai multor capete de cerere în cererea disjunsă şi soluţionată prin sentinţa comercială nr. 559/2008, însă a constatat că principalele capete de cerere erau cele privitoare la nulitatea absolută a hotărârii A.G.A. nr.6/2000 şi la măsurile de executare a acesteia, că restul capetelor de cerere erau accesorii ale celor principale şi că, apreciindu-se că principalul era neîntemeiat, accesoriul urma soarta principalului, fără a mai fi nevoie ca în dispozitiv să se menţioneze distinct respingerea fiecărui capăt de cerere.
Împotriva acestor sentinţe, în termen legal a declarat apel motivat reclamantul, cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr unic la 2 octombrie 2008 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V a Comercială.
În motivarea apelului s-a arătat că hotărârile sunt criticate pentru nelegalitate şi netemeinicie şi a fost prezentată în detaliu situaţia litigioasă dintre părţi, cu o amplă expunere cronologică a derulării raporturilor juridice de drept al muncii în care s-au aflat apelantul-reclamant şi intimata-pârâtă C.N.A.P.D.F.SA G. Apelantul – reclamant a arătat că ultimul contract de muncă a fost cel înregistrat sub nr. 426 din 22 februarie 2001 pentru funcţia de şef birou mecano-energetic, că la acest contract nu s-a încheiat nici un act adiţional şi că intimata-pârâtă nu i-a comunicat niciodată vreo somaţie sau vreun titlu executoriu privind desfiinţarea acestui post de muncă, după cum nu i-a comunicat niciodată redistribuirea sa în alt post de muncă, cu consecinţa micşorării salariului său lunar, desfăcându-i unilateral contractul de muncă.
Apelantul – reclamant a arătat că, prin adresa nr. 1492 din 28 iulie 2000, intimatul-pârât N. C.-director al companiei – i-a adus la cunoştinţă directorului sucursalei C.a companiei hotărârea luată la 27 iulie 2000 de acţionarii companiei privind programul de reorganizare a companiei, care prevedea, printre altele, şi desfiinţarea biroului mecano-energetic din sucursala Călăraşi şi transformarea sucursalei în agenţie. Prin aceeaşi adresă -a arătat apelantul-reclamant- s-a comunicat şi faptul că hotărârea AGA din 27 iulie 2000 se va finaliza la 1 august 2000 şi că personalul care până la această dată nu va fi solicitat ocuparea unui post vacant din companie va fi trecut în şomaj.
Privitor la hotărârea A.G.A. din 27 iulie 2000, apelantul-reclamant a susţinut că nu i-a fost comunicată niciodată, că nu a fost publicată niciodată în Monitorul Oficial al României şi că a fost executată silit la patru zile de la adoptare, fiind astfel încălcate, sub sancţiunea nulităţii absolute a întregii executări silite, prevederile articolului 130 (actualul articolul 131) alineatele 4 şi 5 din legea nr.31/1990 republicată şi prevederile HG nr. 520/1998 privind înfiinţarea companiei intimate. În aceeaşi ordine de idei, apelantul – reclamant a arătat şi că hotărârea AGA nr. 6 din 27 iulie 2000 a fost înaintată Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul C. pentru înregistrarea şi publicarea în Monitorul Oficial abia la 9 ianuarie 2001, în condiţiile în care aceasta fusese deja executată silit în întregime.
Apelantul – reclamant a mai prezentat şi parcursul judiciar al cererii în constatare a nulităţii absolute a acestor acte juridice cu care a sesizat iniţial Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de Administrativ, instanţa declinându-şi competenţa în favoarea Tribunalului Giurgiu prin sentinţa civilă nr. 1678 din 22 octombrie 2003, formulând în cadrul acestei prezentări critici la adresa sentinţei comerciale nr. 559 din 18 martie 2008 a Tribunalului C.
Aceste critici pot fi sintetizate astfel:
Privitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român şi a pârâtului Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul C., apelantul – reclamant a susţinut că instanţa de fond nu a pus niciodată în discuţia părţilor aceste excepţii. Criticile au fost completate la punctul 17 din secţiunea “Motive” (fila 23 dosar pagina 43 a apelului).
Privitor la soluţia de respingere a tuturor capetelor de cerere, apelantul – reclamant a reiterat, în secţiunea “Motive” (fila 16 a dosarului, respectiv pagina 29 a apelului olograf), argumentele aduse în susţinerea cererii introductive de instanţă privitoare la situaţia de fapt pe care s-a grefat litigiul părţilor, la nepublicarea hotărârii A.G.A. nr.6 din 27 iulie 2000 în Monitorul Oficial al României, la punerea acestei hotărâri în executare cu încălcarea dispoziţiilor articolului 130 alineatele 4 şi 5 din legea nr.31/1990 şi ale H.G. nr. 520/1998 şi la sancţiunea nulităţii absolute a întregii executări silite (SIC!) astfel efectuate.
A susţinut că nu a avut şi nu are cunoştinţă de conţinutul acestei hotărâri, faţă de care este terţ, dar care îi vătămă în esenţă dreptul la muncă, prin desfacerea unilaterală a contractului de muncă, că a fost supus executării silite a acestei hotărâri în condiţiile în care nu i s-a comunicat nici un act în modalitatea prevăzută de codul de procedură civilă, respectiv prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire şi că atât executarea silită, cât şi hotărârea AGA nr.6/2000 sunt acte juridice lovite de nulitate absolută pentru neefectuarea publicităţii impuse de articolul 130 alineatele 4 şi 5 din legea nr.31/1990.
În raport de argumentele sus-menţionate, a susţinut că principalul capăt de cerere cu care a învestit instanţa îl constituie constatarea nulităţii absolute a executării silite (SIC!) a hotărârii AGA, iar celelalte, printre care şi constatarea nulităţii hotărârii AGA, sunt accesorii.
La punctul 14 din secţiunea “Motive” (fila 22 a dosarului, pagina 41 a apelului), apelantul – reclamant critică hotărârea instanţei pentru nelegalitate, susţinând că aceasta este contradictorie întrucât, deşi reţine inopozabilitatea faţă de terţi a hotărârii AGA pentru care nu au fost respectate formalităţile de publicitate, apreciază totuşi că executarea acesteia faţă de un terţ desăvârşit este legală.
La punctul 15 din această secţiune se critică dispozitivul sentinţei comerciale nr. 559 din 18 martie 2008, susţinându-se că instanţa de fond nu a specificat ce obiect are acţiunea respinsă, deşi acest lucru este strict necesar întrucât numai dispozitivul sentinţei intră în puterea lucrului judecat.
La punctul 17 din “Motive” (fila 23 a dosarului, paragraf 43 a apelului) a fost reluată critica privitoare la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, susţinându-se că au fost încălcate principiul contradictorialităţii procesului civil şi dreptul la apărare al reclamantului, cu motivarea de esenţă că instanţa de fond nu i-a comunicat întâmpinarea formulată de această parte, nu a pus excepţia în dezbaterea părţilor şi nici nu a analizat răspunsurile date de reclamant la excepţiile invocate de Statul Român.
A arătat apelantul – reclamant, subsumat aceleiaşi critici, că soluţia instanţei de fond este greşită şi prin prisma faptului că Statul Român este unicul acţionar al companiei intimate, conform articolului 2 alineatele 2 şi 3 din HG nr.520/1998 şi că este răspunzător direct, conform articolelor 998, 999 şi 1000 alineat 3 Cod civil, şi pentru faptele prepuşilor săi, cauzatoare de prejudicii reclamantului.
La punctul 18 din “Motive” (fila 23 a dosarului, respectiv pagina 43 a motivelor de apel),apelantu-reclamant a criticat încheierea de la 15 ianuarie 2008, pronunţată în aceeaşi cauză, susţinând că la pronunţarea ei instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii procesului civil şi dreptul la apărare al reclamantului, întrucât nu a pus niciodată în dezbaterea părţilor admisibilitatea cererii de chemare în garanţie formulată de reclamant.
Privitor la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului – pârât Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Călăraşi, apelantul – reclamant a reluat critica iniţială de la punctul 19 din “Motive” (fila 23 verso, respectiv pagina 44 a apelului), susţinând, pe lângă încălcarea principiului contradictorialităţii procesului civil şi a dreptului reclamantului la apărare, încălcare constând în lipsa dezbaterii contradictorii a acestei excepţii, şi faptul că instanţa de fond a greşit atunci când nu i-a soluţionat cererea de obligare a Oficiului Registrului Comerţului de a depune la dosarul cauzei încheierea prin care judecătorul delegat a dispus la 9 ianuarie 2001 înregistrarea în registrul comerţului a hotărârii AGA nr.6/2000. Sub acest aspect, a invocat şi prevederile articolului 8 din legea nr.26/1990 privitoare la răspunderea personalului registrului comerţului pentru conformitatea operaţiunilor cu legea.
A criticat hotărârea primei instanţe şi pentru că a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor deciziei de casare nr. 522/2006 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VI a Comercială, întrucât trimiterea cauzei spre rejudecare s-a făcut special pentru soluţionarea capătului de cerere principal privind constatarea nulităţii absolute a executării silite a hotărârii AGA nr.6/2000 împotriva apelantului – reclamant, iar instanţa de rejudecare a calificat drept principal capătul de cerere privind anularea hotărârii AGA.
A solicitat ca instanţa de apel să oblige, până la primul termen de judecată din apel, în conformitate cu dispoziţiile articolului 129, articolelor 172-174, articolului 387 raportat la articolul 391, articolului 295 Cod procedură civilă, în conformitate cu dispoziţiile articolului 131 alineatele 4 şi 5 din legea nr.31/1990, republicată, cu dispoziţiile articolului 18 alineatele 4 şi 5 din HG nr.520/1998, odată cu citaţia, pe pârâţii N. C. C. – director general al C.N.A..D.P.F. SA şi Statul Român să prezinte o serie de înscrisuri şi să facă o serie de dovezi. Aceeaşi solicitare, în aceleaşi condiţii, a fost făcută şi în legătură cu Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul C..
Apelul este întemeiat în drept şi pe dispoziţiile articolelor 295-298 Cod procedură civilă.
La 13 noiembrie 2008 au fost depuse la dosar prin serviciul registratură note de şedinţă în care apelantul – reclamant invocă excepţia nulităţii absolute a calificării date de către Curtea de Apel Bucureşti materiei deduse judecăţii, excepţie reinvocată prin notele de şedinţă de la 7 ianuarie 2009 şi de la 23 februarie 2009. La termenul din 15 ianuarie 2009, Curtea şi-a exprimat poziţia privitor la excepţia invocată, conform comunicării făcute apelantului – reclamant (filele 120 şi 123 ale dosarului), iar pentru că excepţia a fost reiterată ulterior, Ia termenul din 26 februarie 2009, astfel cum reiese din încheierea de dezbateri, a apreciat că aspectul invocat nu îmbracă forma juridică a unei excepţii procesuale care să întârzie sau să facă de prisos soluţionarea apelului.
Văzând şi poziţia exprimată de apelantul-reclamant în notele de şedinţă de la 23 februarie 2009, 4 martie 2009 şi 11 martie 2009, Curtea a apreciat drept caducă cererea apelantului – reclamant de suspendare a judecăţii până la soluţionarea cererii de a dovezilor (filele 114 – 118 ale dosarului), astfel că nu a mai luat-o în analiză şi faţă de termenul din 12 ianuarie 2009 sorocit pentru judecata acestei cereri (fila 112).
De asemenea, privitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de intimatul pârât Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul C. prin întâmpinarea depusă la 20 noiembrie 2008, având în vedere că din argumentarea acestei excepţii nu reiese că ar viza stadiul procesual al apelului, ci fondul litigiului, Curtea a apreciat că aceasta este o reiterare a excepţiei invocată în faţa primei instanţe, care va fi analizată implicit odată cu motivele de apel.
În fine, faţă de cererea formulată de apelantul – reclamant prin notele de şedinţă de la 4 martie 2009 şi de la 11 martie 2009, Curtea a apreciat că se solicită implicit repunerea pe rol a cauzei pentru suplimentarea probei cu înscrisuri. Cererea este apreciată de Curte ca neîntemeiată, întrucât dispoziţiile articolului 151 Cod procedură civilă conferă instanţei, nu părţilor, facultatea, nu obligaţia de a repune cauza pe rol, dacă socoteşte necesare noi lămuriri. Or, faţă de probele administrate raportat la capetele de cerere cu care apelantul – reclamant a învestit instanţa şi cu care, prin disjungerea necontestată, a fost învestită instanţa comercială, Curtea a apreciat că nu se impune administrarea de noi probe, cele invocate nefiind pertinente, considerente pentru care va respinge cererea de repunere pe rol a cauzei.
Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză, Curtea apreciază apelul ca nefondat şi îl va respinge pentru următoarele considerente:
Înainte de abordarea criticilor propriu-zise formulate de apelantul – reclamant în legătură cu hotărârea atacată, se impune precizarea că solicitării formulate în finalul apelului, de obligare a pârâţilor prin citaţie înainte de primul termen de judecată, să depună la dosar înscrisuri şi să facă dovezi nu i s-a dat curs, în respectarea principiului contradictorialităţii şi a principiului dreptului la apărare, clamate ferm chiar de apelantul – reclamant, întrucât încuviinţarea şi administrarea probelor este o măsură jurisdicţională care nu se poate lua în mod administrativ prin rezoluţie prin care judecătorul confirmă termenul stabilit aleatoriu şi dispune măsuri precum citarea, comunicarea actelor de procedură şi fixează taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar,(măsuri care izvorăsc din lege.) Aşadar, cererea formulată de apelantul – reclamant trebuia discutată în contradictoriu, iar instanţa trebuia să decidă asupra ei prin vot deliberativ, în raport de admisibilitatea, pertinenţa, concludenţa şi utilitatea fiecărei probe solicitate, trebuia să aprecieze asupra posibilităţii legale a apelantului – reclamant de a accede la producerea fiecărei probe, ceea ce exclude luarea măsurii prin rezoluţie administrativă, înainte de primul termen de judecată.
Se remarcă, de altfel, că în notele de şedinţă depuse pentru fiecare termen de judecată, apelantul – reclamant a avut a se preocupa doar asupra aşa-zisei excepţii de nulitate absolută a calificării materiei juridice deduse judecăţii şi asupra reiterării criticilor şi argumentelor expuse în motivele de apel, fără a formula cereri de probatorii în sensul celor invocate în finalul motivelor de apel şi administrând după propria apreciere şi fără încuviinţarea prealabilă acele probe apreciate ca necesare. Ca urmare, Curtea apreciază că nu a fost legal sesizată şi în condiţii de contradictorialitate cu o cerere de probe.
În legătură cu criticile amplu argumentate de apelantul – reclamant şi a căror sinteză s-a realizat în precedent, Curtea reţine următoarele:
Pentru logica expunerii, reţinând că în motivele de apel se critică şi o încheiere premergătoare, respectiv cea de la 15 ianuarie 2008, Curtea o va lua în analiză cu precădere pe aceasta şi o apreciază ca nefondată, înlăturând-o.
Examinând încheierea apelantă, Curtea constată că la termenul din 15 ianuarie 2008, sesizată cu cererea de chemare în garanţie a Statului Român, formulată de apelantul – reclamant, prima instanţă a respins-o ca inadmisibilă. Sigur că, strict formal, apare că prima instanţă a luat această măsură fără a o pune în discuţia părţilor, numai că aspectul formal nu poate prevala asupra legalităţii soluţiei, pentru următoarele considerente:
Pe de o parte se remarcă faptul că prima instanţă a respins cererea ca inadmisibilă, însă nici dispoziţiile legale, nici doctrina şi nici jurisprudenţa nu conferă inadmisibilităţii un statut incontestabil de excepţie, pentru ca judecătorul să aibă obligaţia să o pună în discuţia părţilor în condiţiile articolului 137 Cod procedură civilă.
Pe de altă parte, chiar în considerarea dispoziţiilor articolului 129 alineat 4 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că judecătorul fondului avea dreptul (nu obligaţia) de a pune problema admisibilităţii cererii de chemare în garanţie în dezbaterea părţilor dacă la termenul din 15 ianuarie 2008 cel puţin una din părţile litigante ar fi fost prezentă. Numai că la acel termen părţile au fost lipsă, iar judecătorul fondului a procedat în mod legal la soluţionarea problemei de drept a admisibilităţii cererii de chemare în garanţie în lipsa părţilor, câtă vreme apelantul – reclamant însuşi a solicitat ca judecata să se desfăşoare în lipsa sa, asumându-şi, astfel, riscul de a nu putea combate în fapt şi în drept chestiunea litigioasă.
Din acest punct de vedere, Curtea apreciază critica apelantului – reclamant ca neîntemeiată şi prin raportare la dispoziţiile articolului 129 alineat 1 Cod procedură civilă, care obligă părţile ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. Apelantul -reclamant a uzat de dreptul său de a solicita judecata în lipsă, dar nu a justificat pentru ce nu s-a prezentat în instanţă, în exercitarea obligaţiei prevăzută de articolul 129 alineat 1 Cod procedură civilă, pentru a răspunde acelor chestiuni pe care instanţa era în drept să le invoce, fără să fie şi obligată să poarte corespondenţă pe seama lor cu părţile. Curtea apreciază că apelantul-reclamant ar fi fost îndrituit să invoce încălcarea dreptului său la apărare numai în situaţia în care, apărat de facultatea conferită de articolul 242 punctul 2 Cod procedură civilă, ar fi putut invoca nerespectarea de către instanţă a unei obligaţii legale (cum ar fi, de exemplu, cea de a comunica părţilor actele de procedură şi, în condiţiile articolului 96 Cod procedură civilă, înscrisurile depuse în şedinţă publică), numai că în speţă nici o dispoziţie legală nu obligă instanţa să amâne judecata şi să solicite părţilor să-şi formuleze apărări, nici chiar în condiţiile în care se invocă excepţia din oficiu sau din partea părţilor litigante, ca atare modul în care a fost soluţionată problema admisibilităţii cererii de chemare în garanţie este apreciată de Curte ca respectând dispoziţiile procedurale, în condiţiile în care apelantul – reclamant a solicitat judecata în lipsă. Altfel spus, dreptul apelantului-reclamant la apărare nu este absolut, el încetează acolo unde începe obligaţia aceleiaşi părţi de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului.
De altfel, Curtea apreciază critica drept esenţialmente formală şi prin prisma faptului că apelantul – reclamant nu a combătut în fapt şi în drept soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanţie, deşi avea această posibilitate în considerarea caracterului devolutiv al căii de atac a apelului, ceea ce dovedeşte inexistenţa contraargumentelor sale la soluţia primei instanţe şi confirmă legalitatea şi temeinicia acesteia.
Tot în considerarea logicii expunerii şi făcând aplicarea dispoziţiilor articolului 137 Cod procedură civilă, Curtea va lua în analiză cu prioritate criticile relative la modul de soluţionare a excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a intimaţilor – pârâţi.
Critica relativă la modul de soluţionare a celor două excepţii întemeiată pe încălcarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare este nefondată şi a fost înlăturată. Aşa cum reiese din încheierea de dezbateri din camera de consiliu de la 18 martie 2008, tribunalul a unit cu fondul excepţiile lipsei calităţii procesuale active invocate prin întâmpinări de intimata – pârâtă Statul Român şi Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul C. şi a dat cuvântul părţilor prezente, respectiv intimata – pârâtă C.N.A.D.P.F.S.A. G, pe excepţii şi pe fond. Împrejurarea că intimata – pârâtă prezentă în instanţă a pus concluzii, în apărarea interesului propriu, doar pe excepţia lipsei de interes-pe care o invocase – şi pe fondul cauzei, nu este de natură a conchide că instanţa a nesocotit obligaţia de a pune în discuţie toate excepţiile invocate, câtă vreme instanţa nu este în drept a impune părţii concluziile pe care aceasta le consideră adecvate.
Sub acelaşi aspect, Curtea reiterează argumentele expuse la cadrul analizei primei critici, referitoare la faptul că apelantul reclamant a solicitat judecata în lipsă, că nu a justificat respectarea îndeaproape a obligaţiei de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului şi că dreptul său la apărare nu trebuie avut în vedere în valoare absolută, ci venind în concurs cu obligaţia instituită de articolul 129 alineat 1 Cod procedură civilă.
Critica relativă la necomunicarea întâmpinării formulată de Statul Român este neîntemeiată, întrucât nici o dispoziţie legală nu obligă instanţa să comunice reclamantului întâmpinarea, doar dispoziţiile articolului 96 Cod procedură civilă conferă instanţei posibilitatea de a încuviinţa un termen, la cerere, pentru partea căreia i s-au comunicat în şedinţă acte de procedură şi înscrisuri, să ia cunoştinţă de acestea.
Privitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului – pârât Statul Român, critica de fond adusă soluţionării acestei excepţii este neîntemeiată, având în vedere că acţiunea în constatare a nulităţii unei hotărâri AGA, cât şi cea a nulităţii executării acestei hotărâri se soluţionează în contradictoriu cu societatea a cărei hotărâre se contestă, care este subiect de drept distinct de acţionarii săi. De asemenea, capetele de cerere accesorii relative la nulitatea măsurilor subsecvente punerii în executare a hotărârii AGA se soluţionează în contradictoriu cu societatea comercială a cărei hotărâre s-a contestat, fiind fără relevanţă structura acţionariatului.
Curtea apreciază ca neîntemeiată şi susţinerea relativă la răspunderea instituită de articolele 998, 999 şi 1000 alineat 3 Cod civil, care ar conferi calitatea procesuală pasivă a Statului Român ca unic acţionar, pe de o parte în considerarea faptului că societatea comercială pe acţiuni şi fiecare acţionar al său sunt subiecte de drept distincte, iar pe de altă parte în considerarea faptului că apelantul – reclamant nu a sesizat instanţa cu o cerere în repararea prejudiciului, întemeiată pe răspunderea pentru fapta proprie sau pentru fapta altuia, ci cu o acţiune în constatare a nulităţii absolute întemeiată pe încălcarea dispoziţiilor articolului 130 alineatele 4 şi 5 din legea nr.31/1990 şi a dispoziţiilor HG nr.520/1998.
În ce priveşte critica relativă la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului – pârât Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul C., întemeiată pe susţinerea că prima instanţă nu l-a obligat pe intimat să depună la dosar încheierea judecătorului delegat de la 9 ianuarie 2001, Curtea a apreciat-o ca neîntemeiată, pe de o parte în considerarea faptului că această probă, chiar şi dacă ar fi fost admisă, nu era de natură a schimba soluţia privitoare la legitimarea procesuală pasivă a Oficiului Registrului Comerţului, iar pe de altă parte în considerarea faptului că apelantul – reclamant avea acces liber la proba solicitată, în condiţiile articolului 2 alineat 2 din legea nr.26/1990, registrul comerţului fiind public.
În ce priveşte criticile aduse soluţiei de respingere a cererii în ansamblul ei, Curtea le apreciază drept argumente pe care le va grupa şi cărora le va răspunde prin considerente comune.
Deşi apelantul – reclamant nu invocă expressis verbis încălcarea de către instanţa de fond, de rejudecare, a dispoziţiilor articolului 315 Cod procedură civilă, această critică se deduce implicit din modul de redactare a punctului 13 din “Motive”. Critica este nefondată, întrucât prin decizia comercială nr. 522 din 31 octombrie 2006, pronunţată în dosarul nr. 7286/2/2006, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V a Comercială nu a stabilit care anume capete de cerere sunt principale şi care accesorii, ci a obligat instanţa de rejudecare să facă acest lucru, iar Tribunalul C. s-a conformat întocmai, fiind pe deplin respectate dispoziţiile articolului 315 Cod procedură civilă.
Curtea constată că apelantul – reclamant a susţinut în mod recurent critica relativă la greşita calificare a capătului principal de cerere, care – în opinia sa – ar fi reprezentat de constatarea nulităţii absolute a executării hotărârii AGA nr.6/2000, nulitate având drept consecinţă nulitatea absolută a hotărârii A.G.A. însăşi
Mai multe aspecte se impun a fi precizate. Primul dintre ele vizează faptul că apelantul – reclamant uzează în mod nejustificat de instituţia juridică a “executării silite” a hotărârii AGA. Apelantul – reclamant confundă şi tinde a induce confuzia între “executarea silită”, care este o procedură jurisdicţională vizând executarea nebenevolă prin intermediul forţei coercitive a statului contra unui debitor a obligaţiilor sale stabilite printr-un titlu executoriu şi punerea în executare a unei hotărâri AGA, care reprezintă acele măsuri de aducere la îndeplinire a dispoziţiilor din hotărâre. Nu se poate vorbi despre executare silită, în accepţiunea articolului 371 şi următoarele Cod procedură civilă şi pentru că hotărârea AGA nu reprezintă titlu executoriu, acest caracter nefiindu-i conferit de dispoziţiile legii nr. 31/1990, iar executarea silită se efectuează, potrivit dispoziţiilor articolului 372 Cod procedură civilă, numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executorii.
Din această perspectivă, Curtea apreciază ca nefondată critica relativă la necomunicarea hotărârii AGA şi a altor înscrisuri în condiţiile codului de procedură civilă, întrucât aceste dispoziţii legale nu îşi găsesc incidenţa.
Prin prisma acestor considerente, Curtea apreciază că instanţa de fond, deşi nu a precizat in terminis, în mod corect a procedat prioritar la analiza motivelor de nulitate absolută a hotărârii A.G.A., ca act juridic şi abia în al doilea rând la analiza motivelor de nulitate a măsurilor prin care hotărârea a fost adusă la îndeplinire, pe care le-a calificat corect drept efecte în considerarea raportului cauză-efect, în cadrul căruia hotărârea reprezintă cauza,
Un alt aspect care se impune a fi precizat vizează dreptul părţii reclamante de a califica ea însăşi capetele de cerere principale şi accesorii. Indubitabil că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, care conferă reclamantului libertatea deplină de a stabili cadrul procesual şi de a arăta pretenţia dedusă judecăţii. Numai că acest drept nu trebuie privit în mod absolut, judecătorul având dreptul suveran, în raport de situaţia de fapt prezentată şi de pretenţiile deduse judecăţii, de a da calificarea juridică corespunzătoare naturii cauzei, ceea ce implică, desigur, şi aprecierea asupra caracterului principal sau accesoriu al fiecărui petit al cererii de chemare în judecată.
Faţă de aceste argumente, Curtea apreciază că logica analizei impune analiza cu precădere a cauzelor de nulitate a hotărârii AGA şi abia după aceea a cauzelor de nulitate a măsurilor de punere în aplicare (executare) a acestei hotărâri. Împrejurarea că apelantul – reclamant invocă nulitatea executării drept motiv de nulitate a hotărârii AGA însăşi nu este de natură a inversa ordinea analizei, acest motiv urmând a fi cenzurat în cadrul petitului principal.
În ce priveşte nulitatea absolută a hotărârii AGA nr.6/2000, Curtea apreciază că prima instanţă a dezlegat în mod corect problema de drept, reţinând că nulitatea unui astfel de act juridic se analizează în funcţie de contrarietatea sa cu legea sau cu actul constitutiv al societăţii comerciale, astfel cum dispun prevederile articolului 131 alineat 2 (actualul articolul 132 alineat 2 ) din legea nr.31/1990. Or, în legătură cu acest aspect se constată că nici chiar apelantul – reclamant nu a invocat vreun motiv de nulitate, susţinând că nulitatea hotărârii este antrenată de modul nelegal în care aceasta a fost pusă în executare.
Această din urmă susţinere nu poate fi primită. Doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a afirma că nulitatea unui act juridic se cenzurează în raport de aspecte anterioare, cel mult concomitente cu momentul încheierii actului respectiv, nicidecum ulterioare. Nu numai că executarea sau efectele ulterioare ale hotărârii AGA nu pot afecta validitatea hotărârii, ci dimpotrivă, nulitatea hotărârii afectează efectele acesteia în conformitate cu principiul general de drept quad nullum est, nullum producit effectum.
În ce priveşte nulitatea executării hotărârii AGA nr. 6/2000, Curtea, fără a se ralia argumentelor aduse de prima instanţă, pe care le consideră strict teoretice, fără confirmare legală sau măcar jurisdicţională, apreciază că soluţia primei instanţe este, totuşi, legală, prin prisma următoarelor considerente:
Aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate prin hotărârea AGA contestată sau, sintetic spus, executarea acestei hotărâri s-a materializat într-o serie de demersuri care vizează pe de o parte efectuarea formalităţilor la registrul comerţului în legătură cu înregistrarea hotărârii, cu publicarea acesteia în Monitorul oficial (indiferent dacă acest demers a fost sau nu finalizat), precum şi cu radierea sucursalei, respectiv înregistrarea agenţiei de la Călăraşi a intimatei – pârâte C.N.A.P.D.F. SA G. Pe de altă parte, executarea hotărârii s-a regăsit în toate acele măsuri de restructurare a posturilor de muncă şi a modificărilor subsecvente privitoare la încadrări, reîncadrări, treceri în şomaj, modificări ale contractului de muncă, schimbări la nivelul salariilor lunare etc., deci în măsuri cu impact în sfera raporturilor de muncă.
Curtea apreciază că apelantul-reclamant nu avea la îndemână calea de drept comun a prezentei cereri de nulitate absolută a ceea ce a numit generic “executarea” hotărârii AGA, câtă vreme dispoziţiile legale ce reglementează fiecare din cele două domenii (activitatea de publicitate la registrul comerţului, respectiv raporturile de drept al muncii) îi conferă alte remedii procedurale, respectiv recursul împotriva încheierilor judecătorului delegat la registrul comerţului – articolul 60 alineatele 1 şi 2 din legea nr.31/1990 şi articolul 6 din legea nr.26/1990, precum şi căile de atac prevăzute de legea nr.10/1972 (în vigoare la momentul adoptării acestor măsuri, până la abrogarea ei prin articolul 298 din legea nr.53/2003). Nu numai că nimic nu îl împiedica pe apelantul reclamant să uzeze de aceste căi de atac specifice, dar acesta avea posibilitatea neîngrădită de a invoca în cadrul acestora nerespectarea obligaţiei instituită de articolul 130 alineatele 4 şi 5 din legea nr.31/1990.
A admite că apelantul – reclamant are acces la prezenta acţiune în constatare a nulităţii absolute a hotărârii AGA, acţiune de drept comun, echivalează cu nesocotirea principiului legalităţii căilor de atac, după cum şi cu acreditarea ideii că, prin promovarea unei acţiuni imprescriptibile extinctiv, se pot eluda dispoziţii legale imperative relative la termenele înăuntrul cărora se poate uza de căile de atac anume prevăzute în diverse materii.
Toate aceste considerente au fost avute în vedere de Curte şi în legătură cu restul capetelor de cerere din cererea disjunsă, iar sub acest aspect Curtea apreciază ca neîntemeiată şi critica apelantului – reclamant adusă hotărârii iniţiale şi hotărârii de completare, întrucît nici o dispoziţie legală nu îl obligă pe judecător să se pronunţe în dispozitiv în mod distinct pe fiecare capăt de cerere atunci când soluţia este aceeaşi pentru toate capetele de cerere, acestea fiind tratate ca un tot.
Critica este cu atât mai neîntemeiată cu cât în considerente instanţa de fond a făcut referire la faptul că toate capetele de cerere accesorii – detaliate în mod corect în partea iniţială a considerentelor – primesc aceeaşi soluţie ca şi cel principal, fiind în mod judicios aplicat principiul accesorium sequitur principale.
Este nefondat şi a fost înlăturat şi argumentul relativ la faptul că numai dispozitivul unei hotărâri cade în puterea lucrului judecat, întrucât puterea lucrului judecat se extinde şi asupra considerentelor atunci când acestea fac corp comun cu dispozitivul pe care îl lămuresc.
Toate aceste considerente, care, astfel cum s-a arătat, vin în complinirea celor prezentate de instanţa de fond, au format convingerea Curţii că soluţiile atacate sunt legale şi temeinice, fiind corect stabilită situaţia de fapt şi judicios aplicate dispoziţiile legale în materie, de aceea apelul declarat împotriva sentinţei comerciale nr. 559/2008 şi sentinţei comerciale nr. 1059/2008, ambele pronunţate de Tribunalul C., a fost respins ca nefondat în conformitate cu dispoziţiile articolele 295 şi 296 Cod procedură civilă.
2
