Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piatra Neamţ sub nr. X, reclamanta C.M. a chemat în judecată pe pârâta N.A. pentru ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 12.702,5 euro, a sumei de 7.362,5 lei, reprezentând împrumut nerestituit, precum şi la plata dobânzii până la plata integrală, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat în esenţă că la data de 23.04.2009 a împrumutat pârâtei suma de 5000 euro, cu termenul scadent la 6 luni şi, în aceleaşi condiţii, i-a mai împrumutat suma de 3.000 euro – la data de 06.05.2009, precum şi suma de 5000 lei, la data de 23.06.2009.
A mai arătat că pârâta a refuzat expres să restituie aceste sume de bani, ceea ce a determinat-o pe reclamantă să promoveze prezenta acţiune.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile O. G. nr. 5/2001 şi ale O. G. nr. 9/2000.
La data de 23.04.2010 reclamanta a precizat acţiunea, în sensul schimbării temeiului de drept al acţiunii, într-o acţiune de drept comun, în pretenţii. Reclamanta a precizat şi cuantumul în lei al pretenţiilor sale civile, respectiv suma de 61.760 lei, raportat la care s-a calculat şi taxa de timbru.
La data de 02.06.2010, pârâta a depus întâmpinare, prin care a recunoscut debitul împrumutat, solicitând eşalonarea datoriei întrucât situaţia sa financiară este precară. A arătat că a încercat inclusiv să-şi vândă apartamentul, pentru achitarea datoriilor, însă nu a reuşit nici acest lucru.
In ceea ce priveşte însă dobânda solicitată de reclamantă, aceasta a arătat că este de acord să fie obligată la dobânda ce va fi calculată potrivit legii şi nu la cea indicată de reclamantă, fiind evident că această dobândă solicitată peste cuantumul legal este nelegal percepută.
Prin încheierea şedinţei camerei de consiliu din data de 11.08.2010, reclamanta a fost scutită în parte de obligaţia de a achita taxa de timbru.
În cauză a fost administrată proba cu expertiză tehnică contabilă.
Prin sentinţa civilă nr. 2233/20.04.2011 a Judecătoriei Piatra Neamţ a fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 42.532,63 lei reprezentând împrumut nerestituit şi dobândă; s-a dispus ca debitul la care a fost obligată pârâta să fie achitat eşalonat, respectiv suma de 14.177,5 lei până la data de 01.07.2011, iar diferenţa de 28.355 lei până la data de 01.09.2011; a fost respinsă cererea privitoare la cheltuieli de judecată solicitate de reclamantă, ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta la plata sumei de 711,5 lei către stat cu titlu de cheltuieli judiciare parţiale, cheltuieli de care a fost scutită reclamanta în temeiul O. U. G. nr. 51/2008.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele: la data de 23.04.2009, reclamanta a împrumutat pârâtei suma de 5000 euro, cu termenul scadent la 6 luni şi, în aceleaşi condiţii, i-a mai împrumutat suma de 3.000 euro la data de 06.05.2009, precum şi suma de 5000 lei, la data de 23.06.2009.
Pârâta a recunoscut capitalul împrumutat, integral, obiecţiile sale vizând exclusiv modalitatea de calcul a dobânzilor convenţionale percepute de reclamantă, astfel că, în ce priveşte debitele principale, pârâta a fost obligată la restituirea lor, având în vedere şi dispoziţiile art. 1584 Cod civil.
In privinţa dobânzilor, instanţa de fond a reţinut concluziile expertului anume desemnat în cauză care, în cuprinsul raportului depus, a determinat modalitatea legală de calcul a dobânzii datorate în temei convenţional, reţinând în mod corect atât faptul că împrumuturile au fost cu titlu oneros cât şi dispoziţiile imperative ale O. G. nr. 9/2000.
Cu privire la acestea din urmă, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 1 din OG nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002 “părţile sunt libere să stabilească în convenţii, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti”, al cărei cuantum este limitat neputând depăşi dobânda legala decât cu cel mult 50%/an “. Astfel fiind, instanţa de fond a reţinut că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate însă depăşi dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an.
Expertul a arătat în concluziile sale finale şi cuantumul în lei al totalului datorat de pârâtă reclamantei, calculat cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, respectiv 43.332,63 lei.
La ultimul termen de judecată, pârâta a învederat că a mai achitat din debit suma de 800 lei. Reclamanta a recunoscut aceste ultime plăţi efectuate, susţinând însă că acestea ar urma vor fi avute în vedere în executarea silită a pârâtei şi nu pot fi scăzute din cuantumul pretenţiilor ce fac obiect al acestei acţiuni. Dincolo de împrejurarea că nu se poate prezuma eventuala silită a pârâtei care are deschisă calea executării de bună voie a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, nu există niciun temei legal potrivit căruia o plată efectuată în cursul procesului să nu fie considerată valabilă şi să nu-si producă astfel consecinţele legale. Aşa fiind, din suma totală datorată, instanţa de fond a reţinut ca valabilă şi achitarea sumei de 800 lei, de către pârâtă.
In consecinţă, pârâta a fost obligată la a plăti reclamantei suma de 42.532,63lei, reprezentând capital şi dobândă, astfel cum acestea sunt detaliate în concluziile finale ale raportului de expertiză.
In privinţa cererii de eşalonare a debitului, la care reclamanta s-a opus expres, instanţa de fond a apreciat-o ca fondată, reţinând că stabilirea unui termen de graţie în cauze precum cea pendinte nu este interzisă de nicio dispoziţie legală, raportat la dispoziţiile art. 262 Cod procedură civilă şi art. 1101 Cod civil, şi, faţă de starea materială precară a pârâtei, de recunoaşterea pretenţiilor reclamantei, de achitarea parţială a debitului.
În temeiul art. 275 Cod procedură civilă, instanţa de fond a respins cererea de obligare a pârâtei la cheltuieli de judecată, având în vedere recunoaşterea pretenţiilor (capital şi dobânda legal datorată) prin întâmpinarea depusă în termen procedural, după precizarea temeiului de drept al acţiunii.
In temeiul art. 18 din O. U. G. nr. 51/2008, instanţa de fond a obligat pârâta la a plăti în parte, suma de 711,5 lei către stat, având în vedere pretenţiile parţial admise ale reclamantei. In acelaşi temei, diferenţa de taxa de timbru de care reclamanta a fost scutită, în cuantum de 711,5 lei, a rămas în sarcina statului.
Împotriva sentinţei de mai sus a formulat recurs reclamanta C.M.
În motivare, recurenta – reclamantă a arătat că înţelege să critice sentinţa instanţei de fond doar cu privire la respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Instanţa de fond în mod greşit a respins cheltuielile de judecată efectuate de către reclamanta la instanţa de fond, motivând că în virtutea art.275 Cod procedură civilă aceste cheltuieli nu trebuie acordate, întrucât pârâta a recunoscut pretenţiile reclamantei.
Pretenţiile reclamantei izvorăsc dintr-un act sub semnătura privată, act prin care intimata a împrumutat mai multe sume de bani de la recurenta cu scadenţa la 6 luni. Aceste sume nu au fost restituite la data scadentă, motiv pentru care s-a promovat cererea de chemare în judecată după punerea în întârziere. Suma solicitată de către recurentă şi care a fost însuşită de către intimata prin redactarea şi semnarea înscrisului sub semnătură privată nu a fost recunoscută de intimata decât parţial. Această aşa zisă recunoaştere a pretenţiilor recurentei s-a produs abia în luna iunie (la 6 luni de la chemarea în judecată şi după acordarea mai multor termene) şi atunci această recunoaşterea s-a făcut doar pentru o parte din suma şi de asemenea s-a refuzat restituirea integrală a sumei împrumutate cerându-se o eşalonare a plăţii. Nu critică soluţia instanţei de fond sub aspectul admiterii acestei cereri de eşalonare care este nelegală, motivat de faptul că până la judecarea recursului şi aceste termene de eşalonare vor fi împlinite.
Daca intimata nu este obligată la cheltuieli de judecată faţă de recurentă în schimb este obligată la jumătate din taxa de timbru de care a fost scutită recurenta, către stat.
In mod incorect se reţine ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 275 Cod procedură civilă, când judecata a durat 1,4 ani, iar pârâta niciodată nu a recunoscut pretenţiile reclamantei conform actului sub semnătura privată prin care s-a obligat.
In cazul nostru debitoarea a fost de drept în întârziere prin împlinirea termenului de 6 luni până la data achitării împrumutului ba mai mult nici până la aceasta dată împrumutul nu a fost restituit. Chiar dacă pretenţiile recurentei nu au fost admise în modalitatea în care s-a obligat intimata, ci aşa după cum s-a stabilit prin expertiza contabilă dispusă în cauză de către instanţa, nu se poate conchide că nu sunt datorate cheltuielile de judecată şi ne aflăm în situaţia recunoaşterii la primul termen de judecată.
Examinând recursul declarat în cauză, Tribunalul constată că este fondat, pentru următoarele motive:
Recursul vizează doar capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată făcute la instanţa de fond. Acest capăt de cerere a fost respins prin sentinţa recurată cu motivarea că intimata – pârâtă a recunoscut pretenţiile reclamantei reprezentând capital si dobânda legal datorată prin întâmpinarea depusă in termen procedural, după precizarea temeiului de drept al acţiunii.
Această motivare însă nu poate fi reţinută. Astfel, prin convenţia părţilor, necontestată de către pârâta N.A, acestea au stabilit de comun acord nu doar termenele la care pârâta urma să restituie sumele împrumutate, şi pe care nu le-a respectat, dar şi procentul dobânzii pe care aceasta urma să o plătească reclamantei.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a recunoscut fără rezerve doar sumele pe care le-a împrumutat de la reclamantă cu titlu de capital. În ce priveşte dobânzile, pârâta a arătat că nivelul acestora depăşeşte plafonul stabilit prin dispoziţiile O.G. 9/2000, astfel încât acea clauză este nulă. Cu privire însă la „întinderea” nulităţii, pârâta a arătat că se pot contura două puncte de vedere, unul potrivit căruia nulitatea este parţială, dobânda prevăzută de părţi fiind înlocuită de dobânda legală, şi un altul potrivit căruia nulitatea este totală, astfel că nu ar trebui să plătească nici un fel de dobândă.
Fără a se exprima foarte clar, pârâta a opinat în final că punctul de vedere corect este acela potrivit căruia întreaga clauză cu privire la plata dobânzii este nulă de drept, şi prin urmare reclamanta nu ar trebui să primească nici un fel de dobândă.
În aceste condiţii, în niciun caz recunoaşterea făcută de către pârâtă prin întâmpinarea depusă nu poate fi apreciată ca întrunind exigenţele art. 275 Cod procedură civilă recunoaştere care să ducă la exonerarea pârâtei de la plata cheltuielilor de judecată.
Mai mult decât atât, obligaţia pârâtei era consemnată într-un act sub semnătură privată, astfel că reclamanta nu avea posibilitatea de a trece la investirea cu formulă executorie, iar apoi să solicite executarea silită a obligaţiei. Pârâta a avut un comportament culpabil prin aceea că, deşi părţile stipulaseră termenele la care sumele urmau a fi restituite, le-a lăsat să treacă fără a-şi executa obligaţia. Singura cale pe care reclamanta putea să îşi recupereze sumele împrumutate era chemarea în judecată a pârâtei, ceea ce reclamanta a şi făcut. Aşa fiind, cheltuielile ocazionate de chemarea în judecată a pârâtei se cuvin a fi puse în sarcina acesteia.
Pe de altă parte, pretenţiile reclamantei au fost admise doar în parte, având în vedere că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 61.760 lei, iar instanţa a admis acţiunea doar pentru suma de 42.523,63 lei. Aşa fiind, taxa de timbru ce urmează a fi suportată de către pârâtă va trebui să fie proporţională cu pretenţiile admise reclamantei. Şi această taxă de timbru urmează a fi redusă la jumătate, deoarece în faţa instanţei de fond reclamantei i-a fost admisă o cerere de ajutor public judiciar, dispunându-se ca aceasta să suporte doar jumătate din taxa de timbru legal datorată.
În plus, la instanţa de fond reclamanta a fost asistată de apărător ales, onorariul acestuia fiind de 2.000 lei. Faţă de complexitatea cauzei, care nu este una deosebită, Tribunalul apreciază că onorariul avocatului este excesiv de mare, iar obligarea pârâtei la suportarea acestuia în întregime fiind deosebit de împovărătoare. Aşa fiind, în temeiul art. 274 al. 3 Cod procedură civilă, Tribunalul va diminua onorariul avocatului la suma de 1.000 lei, sumă ce este apreciată ca fiind corespunzătoare faţă de valoarea pricinii sau îndeplinită de avocat.
Concluzionând asupra celor de mai sus, se impune ca pârâta să fie obligată la plata sumei de 2461 lei cheltuieli de judecată în faţa instanţei de fond, compusă din 1000 lei onorariu avocat, 300 lei onorariu expert şi 1161 lei taxă timbru.
De asemenea, în ce priveşte cheltuielile de judecată din recurs, Tribunalul a obligat pe intimata N.A, ca parte căzută în pretenţii, în temeiul art. 274 al. 1 Cod procedură civilă, la plata sumei de 500 lei reprezentând onorariu avocat.
