Neinvocarea necompetenţei materiale funcţionale în faţa primei instanţe, atrage decăderea din dreptul de a o mai putea invoca în recurs. Procedura prealabilă în faţa ordonatorilor de credite nu este aplicabilă decât pentru contestarea modului de stabilire a drepturilor salariale nu şi altor situaţii de conflicte de muncă. Dreptul salariaţilor din sectorul bugetar de a beneficia de premiul anual pe 2010 nu s-a stins doar prin simpla reglementare din art. 8 Legea nr. 285/2010 a interzicerii acordării sale în 2011, ci trebuia probat şi că, în concret, s-a efectuat plata sub forma includerii sale în majorarea salarială de 15% acordată pe 201; în caz contrar devenea evidentă privarea reclamanţilor de un bun, fără o justificare de utilitate publică.
Secţia I civilă, Decizia nr. 1577 din 19 septembrie 2012
Prin sentința civilă nr. 113 din /D din 16.01.2012, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 2070/110/2011 s-a dispus:
– respingerea excepțiilor necompetenței materiale, teritoriale și funcționale a instanței și a inadmisibilității acțiunii;
– admiterea acțiunii formulate de reclamanții B.O.F., N.M., I.V., U.N., A.D., P.C., C.C., H.G., I.C., B.L., G.C., Ț.D., M.S., U.M., G.M. în contradictoriu cu pârâții M.P. – P.î.C.C.J., P.C.A.Bc și P.T.Bc, cu consecința obligării acestora la plata premiului anual aferent anului 2010.
în motivarea acestei soluții s-a reținut că:
Este adevărat că potrivit art. 7 din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 „Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale M.J., C.S.M., P.î.C.C.J., D.N.A., D.I.I.C.O.T., la colegiul de conducere al înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea”.
De asemenea, este adevărat că prin art. 30 din Legea nr. 284/2010 se reglementează procedura prealabilă obligatorie, respectiv, adresarea la ordonatorul de credite pentru rezolvarea pretențiilor și apoi se atacă la instanță măsura luată de acesta.
însă, în speță, reclamanții, care sunt personal contractual în cadrul P.T.Bc., solicită un premiu care nu este reglementat prin Legea nr. 284/2010 – intrată în vigoare la 1.01.2011, ci un premiu care era reglementat în legislația anterioară acestui act normativ, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile procedurale de drept comun în materie, și anume C.muncii și C.proc.civ., și nu dispozițiile din Legea nr. 284/2010.
Pe fond, instanța a constatat că reclamanții au calitatea de angajați bugetari ai P.T.Bc.
Conform art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice:
„(1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.
(2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate.
(3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor.
(4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.”
Dispozițiile textului mai sus citat au fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogate prin Legea nr. 284/2010.
Din cuprinsul art. 25 din Legea nr. 330/2009 rezultă cu evidență că dreptul la premiu anual este un drept de natură salarială, fiind acordat „pentru activitatea desfășurată”, în raport de perioada lucrată.
Singura condiție pentru reducerea sau neacordarea acestui premiu se referă la desfășurarea necorespunzătoare a activității sau sancționarea disciplinară.
O astfel de condiție nu a fost invocată sau dovedită de pârâtă în privința nici unuia dintre reclamanți.
împrejurarea că stingerea obligației angajatorului are loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are nici o relevanță în ceea ce privește existența și consacrarea legislativă a dreptului la premiu, dreptul fiind pe deplin realizat și efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010.
Fiind un drept de natură salarială, premiul anual intră sub sfera de protecție a art. 1 din primul Protocol la CEDO, el constituind un „bun” în sensul acestui text, astfel cum a fost interpretat de organele de aplicare a Convenției.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice:
„Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”
Deși textul are o puternică aparență de retroactivitate, Tribunalul a constatat că nu deține mecanismul procesual și legal prin care să refuze aplicarea acestuia pe motiv că ar încălca dispozițiile constituționale referitoare la neretroactivitatea legii, singura instituție căreia Constituția i-a conferit atributul de a constata neconstituționalitatea sa (ca efect al încălcării textului constituțional privitor la neretroactivitatea legii) fiind Curtea Constituțională.
Nu poate fi vorba despre o operațiune de interpretare a textului art. 8 din Legea nr. 285/2010 pe care instanța o are ia dispoziție, pe baza căreia să ajungă la concluzia că aplicarea nu poate conduce la soluții ce încalcă principiul neretroactivității în condițiile în care textul este clar și lipsit de orice echivoc în privința efectelor pe care legiuitorul a înțeles să le confere. Așadar, Tribunalul a reținut că nu poate refuza aplicarea acestui text pe considerentul că ar fi retroactiv, deoarece dacă ar acționa în acest sens s-ar substitui atribuțiilor Curții Constituționale.
Prin urmare, argumentele reclamanților privitoare la retroactivitate sunt lipsite de relevanță, astfel de argumente putând fi valorificate doar în cadrul unei excepții de neconstituționalitate a textului respectiv, excepție ce nu a fost invocată în cauză.
Reținând mai sus că argumentele referitoare la retroactivitate sunt irelevante, Tribunalul a cercetat în continuare, dacă, prin aplicarea textului art. 8 din Legea nr. 285/2010 se aduce atingere unui drept fundamental al reclamanților, reglementat printr-o normă cu forță juridică superioară, respectiv art. 1 din Primul Protocol la CEDO.
Procedând la acest demers judiciar Tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit art. 20 din Constituția României:
(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
în lumina acestui text constituțional, instanța națională poate să nu rețină aplicabilitatea unei norme juridice adoptată de legiuitorul intern dacă apreciază că, dând efecte acestei norme interne, uneia din părțile din proces i se aduce atingere unui drept fundamental reglementat printr-un tratat internațional la care România este parte.
în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 29/2011, înalta Curte de Casație și Justiție, reține că deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatările conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. însă, dacă instanța de constituțional a constatat convenționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una in abstracto (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituțională), iar aceasta nu împiedică instanțele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Având în vedere considerentele expuse, Tribunalul a procedat la analiza circumstanțelor concrete ale cazului de față pentru a stabili dacă aplicarea art. 8 din Legea nr. 285/2010 în cazul reclamanților a condus la încălcarea dreptului fundamental de proprietate al acestora, reglementat de art. 1 din Primul Protocol la CEDO sau, cu alte cuvinte, aplicarea legii interne a produs efecte contrare Convenției în cazul de față.
Astfel, Tribunalul a reținut următoarele:
Art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Dispozițiile acestui text au fost interpretate și lămurite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în bogata sa jurisprudență, interpretarea dată fiind obligatorie pentru judecătorul național, acesta neputând ajunge la o concluzie contrară celei reținute de Curte.
în privința domeniului de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 Tribunalul a reținut că noțiunea de „bun” folosită în acest text are o semnificație autonomă și nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, ci se referă și la alte drepturi reale, la drepturi de creanță, la interese economice, adică la diverse valori patrimoniale, dacă sunt suficient de determinate și fundamentate din punct de vedere legal în dreptul intern.
în privința drepturilor asupra veniturilor salariale jurisprudența CEDO în acest domeniu este deosebit de nuanțată, iar din analiza ei rezultă că organele de aplicare a Convenției fac o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul, câștigat pentru o perioadă în care a fost prestată.
Astfel, în cauza Lelas vs. Croația din 20 mai 2010 Curtea a statuat încă o dată că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ce s-a câștigat, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din protocolul 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.
Edificatoare în acest sens este și hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007 în care reclamanții susțineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat. Curtea a statuat că pretenția poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată și fundamentată legal în dreptul intern (de ex. când există o jurisprudență constantă care să recunoască acel drept). Curtea a reținut că reclamanții nu aveau o speranță legitimă de a primi un spor la salariu individual din moment ce schimbându-se condițiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.
în mod similar și în speța Bahceyaka c. Turciei din 13 iulie 2006 unde Curtea reiterează faptul că un viitor poate fi considerat „bun” numai dacă venitul a fost câștigat sau dacă există un titlu executoriu cu privire la acel venit.
în sfârșit, potrivit hotărârii Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005, Curtea statuează că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru acestea au fost îndeplinite, autoritățile nu pot în mod deliberat să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare.
Rezultă, așadar, din multitudinea soluțiilor prezentate că dreptul la anumite beneficii bănești în calitate de salariat nu este un drept de sine stătător consacrat și apărat ca atare de Convenție ci a fost asimilat de către Curte în anumite condiții unui drept de proprietate și analizat de perspectiva art. 1 al primului Protocol adițional la Convenție.
De aceea, dreptul salarial ca să fie considerat un „bun”, el trebuie să îndeplinească toate condițiile prevăzute de Convenție și consacrate de jurisprudența CEDO, situație față de care Curtea se raportează și verifică constant legislația internă care instituie acele drepturi știut fiind că, Convenția nu garantează persoanelor dreptul de a obține pe viitor un anumit bun în lipsa unei baze legale a pretenției reclamantului, Curtea neputând crea un drept nou în favoarea acestuia.
Cu alte cuvinte, Convenția protejează dreptul la salariu, dar nu poate garanta pe viitor întinderea acestuia.
în consecință, Tribunalul a reținut că dreptul de a primi venituri salariale poate face obiectul de protecție al art. 1 din primul Protocol la CEDO, dacă are o fundamentare în legislația internă.
Sub acest aspect s-a observat că dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut până la data de 1.01.2011 o fundamentare în legislația internă, respectiv art. 25 din legea nr. 330/2009.
Tribunalul a mai notat că în cauza nu se pune problema acordării în continuare, deci după data de 1.01.2011 a acestui premiu (pentru a verifica respectarea marjei de apreciere a statutului în reglementarea folosinței acestui drept începând cu 1 ianuarie 2011).
Reclamanții au dobândit calitatea de titulari ai acestui bun la expirarea anului 2010.
Totuși, o astfel de plată nu s-a efectuat deoarece prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a stipulat în mod expres că :
Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariate ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.
Amânarea, eșalonarea sau compensarea unor sume de bani cuvenite reclamanților nu constituie în sine o încălcare a dreptului lor de proprietate, înscriindu-se în marja de apreciere a statului în ceea ce privește posibilitățile concrete de plată a acestor sume.
în speță, dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 nu pot fi considerate că au instituit o amânare sau o eșalonare a plății acestor sume, legiuitorul folosind terminologia clară și lipsită de orice echivoc: „nu se mai acordă”.
Prin urmare, s-a cercetat dacă prin modul concret de reglementare s-a realizat o compensare a acestor sume (compensarea având funcția de stingere a datoriei).
în această privință Tribunalul a reținut că legiuitorul a specificat că aceste sume urmează a fi „avute în vedere la stabilirea majorărilor salariate ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”
Cu alte cuvinte, interpretând exclusiv gramatical termenii folosiți de legiuitor se ajunge la concluzia că legiuitorul, acordând o anumită creștere a salariilor în sectorul bugetar, cuantumul acestor creșteri a inclus și cuantumul sumei unice ce trebuia acordată cu titlu de premiu anual pe perioada anului 2010.
Respectarea drepturilor fundamentale nu trebuie însă să fie doar formală, iluzorie, ci concretă și efectivă, astfel cum a decis Curtea Europeană în numeroase hotărâri. în speță, pentru a se respecta această cerință este necesar a se verifica împrejurarea că, în concret, a avut loc o astfel de compensare între premiul anual și creșterile salariale acordate începând cu 1 ianuarie 2011 și, deci, s-a stins această datorie.
în opinia Tribunalul, o astfel de compensare concretă nu a avut loc, aserțiunea legislativă neconstituind altceva decât o declarare pur formală a unei astfel de compensări, fără ca, în concret, să fie îndeplinite condițiile unei astfel de instituții juridice, pentru următoarele considerente:
Nu se poate pune semnul echivalenței între natura juridică a premiului și natura juridică a salariului.
Premiul constituie o sumă unică, acordată o singură dată, în considerarea muncii desfășurate la un nivel corespunzător, pe când salariul reprezintă o prestație bănească periodică, lunară acordată pentru munca depusă de angajați.
Premiul se acordă în raport cu perioada de timp lucrată în anul 2010, pe când creșterea salarială s-a acordat de la 1.01.2011 tuturor angajaților, indiferent de perioada lucrată.
Mai mult, teoretic, unii angajați nu aveau dreptul la premiul anual pe anul 2010 ori aveau dreptul la un cuantum redus al acestuia, respectiv acei angajați care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar.
Or, dacă s-ar accepta teoria compensării, atunci ar fi trebuit ca aceste creșteri salariale să fie acordate diferențiat salariaților ( luându-se în considerare situația fiecăruia și îndreptățirea la primirea unei anumite sume cu titlu de premiu anual pe anul 2010 ), iar nu în mod unitar și egal.
De asemenea, cercetând dispozițiile art. 1 din Legea nr. 285/2010 se constată că „majorările salariale” la care face referire art. 8 din același act normativ s-au acordat „ținându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau, după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la 31 decembrie 2010” (alin. (3) al art. 1), așadar, criterii fără nici o legătură cu dreptul la premiul anual cuvenit fiecărui angajat la expirarea anului 2010 și care putea fi diferențiat, atât în funcție de perioada lucrată, cât și în funcție de modul de desfășurare a activității profesionale.
Toate aceste considerente au format convingerea instanței că, în realitate, expresia „ acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariate ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi” nu reprezintă altceva decât o declarare pur formală a unei așa zise compensări a dreptului la premiu, fără însă nici un substrat de fond, deci fără a se realiza, în concret, efectul declarat al acestei prevederi legale, în raport de natura juridică și cuantumul acestui drept salarial.
în considerarea celor expuse, Tribunalul a constatat că prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a realizat în concret o privare de bun a reclamanților, respectiv o privare de dreptul dobândit la primirea premiului anual, drept prevăzut pe perioada anului 2010 în art. 25 din Legea nr. 330/2009.
Constatând că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional (primul paragraf al art. 1 din Primul Protocol la CEDO ), că nici măcar nu s-a declarat vreo cauză de utilitate publică pentru care prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a stipulat neacordarea dreptului câștigat la încasarea premiului anual aferent anului 2010, Tribunalul a reținut astfel că a da efecte dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 și a respinge astfel acțiunea reclamanților ar conduce la încălcarea dreptului fundamental al acestora la respectarea bunului acestora, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare potrivit art. 20 din Constituția României.
în consecință, Tribunalul a reținut inaplicabilitatea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 și, făcând aplicarea art. 25 din Legea nr. 330/2009, a admis acțiunea și a obligat pârâții la plata acestui drept.
împotriva sentinței, în termen, motivat și legal scutit de plata taxelor judiciare de timbru, au formulat recurs pârâții M.P.-P.î.C.C.J. și P.C.A.Bc.
Criticile formulate de P.C.A.Bc., întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 3,9, 3041 C.proc.civ., au vizat, în esență, următoarele:
– încălcarea competenței materiale, teritoriale și funcționale a Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal în ceea ce-i privește pe reclamanții procurori, a competenței funcționale a Secției de Contencios Administrativ a Tribunalului Bacău privitoare la reclamanții personal auxiliar de specialitate și conex, față de dispozițiile art. 10 alin. (1) tezele I și II din Legea nr. 554/2004 și art. 30 din Legea nr. 284/2010, respectiv a competenței materiale și funcționale a Secției de Contencios Administrativ a Tribunalului Bacău pentru cererea reclamanților funcționari publici D.M., G.S.M. și T.A.B., față de dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999;
– soluționarea excepției inadmisibilității cu ignorarea art. 30 din Legea nr. 284/2010 privitoare la obligativitatea parcurgerii proceduri prealabile în fața ordonatorului de credite;
– nesocotirea dispozițiilor exprese ale art. 8 din Legea nr. 285/2010 potrivit cărora premiul anual pentru 2010 nu se mai acordă cu ianuarie 2011 fiind compensat cu majorările acordate pe 2011 și depășirea atribuțiilor puterii judecătorești prin acordarea unui drept oprit a se plăti prin lege;
– ignorarea faptului că măsurile adoptate prin Legea nr. 285/2010 nu sunt neconvenționale întrucât statul este mai bine plasat în aprecierea „interesului public”- drept pentru care CEDO i-a și recunoscut o marjă de apreciere asupra măsurilor de politică economică – intrând aici inclusiv tăierea salariilor, neacordarea unor premii, etc. -, iar restrângerea a respectat justul echilibru fiind cu caracter temporar; de asemenea actul normativ a fost verificat și sub aspectul constituționalității, fiind declarat prin Decizia nr. 1655/2010 în acord cu Constituția.
M.-P.îCCJ a susținut nelegalitatea sentinței pentru aceleași motive ca și celălalt recurent.
Intimații nu au formulat întâmpinare și nici alte cereri.
La solicitarea instanței, recurentele au înaintat relații privind compunerea majorării salariale acordate pe 2011, respectiv dacă a inclus și cuantumul celui de-al 13-lea salariu cuvenit pentru anul 2010, conform art. 8 din Legea nr. 285/2010.
Examinând recursurile în raport de motivele invocate, de actele și lucrările dosarului, precum și față de dispozițiile art. 304, 3041, 312 C.proc.civ., Curtea a constatat caracterul lor nefondat, justificat de următoarele:
Necompetența – în toate modalitățile invocate pentru reclamanții procurori și personal auxiliar și conex -, nu putea fi primită întrucât:
– obiectul litigiului nu-l constituia contestarea modului de stabilire a salariilor de bază, a sporurilor, a premiilor și a altor drepturi, astfel încât să devină aplicabile dispozițiile art. 30 alin. ultim Legea nr. 284/2010, ci obligația de plată efectivă a dreptului la al 13-lea salariu pentru 2010, caz în care este incidentă legislația muncii;
– pentru categoria profesională în care se regăsesc reclamanții, raporturile lor ca și angajați sunt reglementate de Codul muncii – aspect recunoscut de chiar legiuitor prin competența alternativă reglementată de alin. ultim al art. 30 amintit („împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței judecătorești competente potrivit legii… „) – și nu de Legea nr. 554/2004.
Necompetența pentru cei trei reclamanți – funcționari publici – a fost invocată pentru întâia dată în recurs; cum natura sa este de necompetență materială funcțională, deși de ordine publică, nu mai poate fi invocată oricând, ci numai în condițiile art. 1591 C.proc.civ. – introdus prin Legea nr. 202/2010 (la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului)
Prin urmare, nu va fi examinată în această fază procesuală.
Admisibilitatea nu mai putea primi o altă rezolvare decât cea de la fond, față de constatarea cum că litigiului de față nu-i este aplicabilă procedura instituită de art. 30 din Legea nr. 284/2010 („Soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor și a altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competența ordonatorilor de credite”).
Nu s-au depășit atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la lege și nici nu s-au ignorat dispozițiile acesteia (cum că nu se mai acordă premiul anual pentru 2010 începând cu ianuarie 2011), așa cum s-a pretins, întrucât:
– prima instanță nu a reglementat plata unui drept suplimentar față de cele stabilite imperativ de legea de salarizare, ci a constatat, așa cum de altfel nu au contestat nici recurentele și a consfințit și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 115/2012, că, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, legiuitorul nu a anulat bugetarilor beneficiul premiului anual pe 2010 – care constituie deci o creanță certă, lichidă și exigibilă -, ci a modificat doar modalitatea de acordare, respectiv, nu distinct, ci eșalonat și succesiv prin creșterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/indemnizației de bază.
– nu a nesocotit o interdicție legală, ci a verificat dacă voința legiuitorului s-a transpus în practică prin majorarea adecvată cuantumului celui de-al 13-lea salariu a salariului reclamanților.
Verificarea convenționalității textului art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a realizat în acord atât cu practica CEDO, cât și cu considerentele Curții Constituționale din Decizia nr. 115/2012, cum că:
– natura premiilor în bani acordate angajaților, a fost lămurită prin Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, ca reprezentând drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție, legiuitorul fiind în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula. însă, în speță, intervenția legiuitorului nu a fost pentru anularea dreptului, ci pentru o modalitate diferită de plată -”în concluzie, Curtea constată că nu se poate reține încălcarea prevederilor constituționale și convenționale referitoare la dreptul de proprietate privată. Premiul anual pe anul 2010 reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă, pe care angajatul o are asupra angajatorului public și constituie un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, dar dispozițiile de lege criticate prevăd, în același timp, doar modalitatea prin care statul urmează să-și execute întru totul această obligație financiară, în forma arătată mai sus, fără a fi afectate în nici un fel cuantumul sau întinderea acestei creanțe”).
Deci, dreptul nu a fost contestat, iar neplata premiului anul aferent anului 2010 a condus la nașterea unui drept de creanță, creanță ce reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, de pildă în Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, că ține de marja de apreciere a statului acordarea beneficiilor plătite din fonduri publice angajaților săi. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii, adoptând în acest sens modificările legislative corespunzătoare. însă, în cazul în care o dispoziție legală în vigoare prevede acordarea unor asemenea beneficii, iar condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, autoritățile statului nu pot refuza în mod deliberat plata acestora pe perioada cât prevederile legale sunt în vigoare.
Și astfel, verificând în concret dacă în majorarea salariului pe 2011 s-a inclus și premiul anual în discuție pe 2010, s-a constat că nu s-a realizat această obligație întrucât nici nu era vizată efectiv – a se vedea expunerea de motive a Legii nr. 285/2010 sub aspectul scopului majorării acordate pe 2011; ori această poziție constituie o veritabilă privare de proprietate, sancționată de Convenție, în lipsa unei justificări rezonabile din partea angajatorilor; și cum nu putea rămâne nesancționată o asemenea atitudine, instanța națională fiind obligată a aplica direct normele comunitare când se constată că legislația națională le încalcă, acțiunea trebuia primită.
Față de toate cele expuse, constatând și că nu au fost motive de ordine publică care să fie analizate și din oficiu, recursurile au fost respinse ca nefondate.
