Litigiu comercial. Competenţă materială. Cerere reconvenţională Competenţă materială


C.proc.civ., art. 1, art. 2, art. 282/1

Pentru determinarea competenţei materiale şi a căilor de atac potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 282/1 alin. (1) din nu se are în vedere denumirea generică a cererii, ci valoarea obiectului acesteia, indiferent dacă ea este în constatarea sau realizarea dreptului.

Ori de câte ori pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară. Atunci când este vorba despre desfiinţarea unui contract ce a dat naştere unor drepturi patrimoniale, este evident că şi lipsirea de efecte a unor astfel de acte juridice are tot consecinţe patrimoniale şi, ca atare, acţiunea prin care se valorică un asemenea drept este patrimonială.

În timp ce art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă stabileşte expres competenţa după materie, în primă instanţă, a tribunalului, în procesele şi cererile de natură comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei ori este neevaluabil în bani, art. 1 pct. 1 din acelaşi cod reglementează competenţa de drept comun, în primă instanţă, a judecătoriilor, ceea ce înseamnă că le sunt atribuite în competenţă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare până la 100.000 lei.

Chiar dacă cuantumul pretenţiilor reclamantei reconvenţionale este superior pragului prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, acesta nu înseamnă că judecătoria nu mai este competentă material să soluţioneze pricina, având în vedere că sub aspectul competenţei, conform art. 17 din cod, cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competentă să judece acţiunea principală, şi aceasta, chiar dacă s-ar nesocoti norme de competenţă materială sau exclusivă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,

Decizia civilă nr. 30 din 17 februarie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 375/P.I. din 10 iunie 2008 pronunţată în dosarul nr. 6627/30/2006 Tribunalul Timiş a admis acţiunea precizată formulată de reclamantul M.S. în contradictoriu cu pârâta S.C. V S.R.L. Ciacova dispunând rezilierea contractului de închiriere încheiat între părţi la data de 25 februarie 1999 şi evacuare societăţii pârâte din imobilul situat în loc. Ciacova, jud. Timiş, respingând, totodată, cererea reconvenţională formulată persoana juridică.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta S.C. V S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că extrasul C.F. nr. 57 Ciacova, depus de reclamant în dosarul de fond şi avut în vedere la soluţionarea cauzei, nu prezintă situaţia reală cuprinsă în raportul de expertiză tehnică, deoarece conform extrasului datat 12 noiembrie 2006 acesta nu este proprietar în cota de 1/1, ci doar în cota de 7/10 sub B 8 şi 9, la B 4, 6 şi 7 pentru cota de 3/10 fiind menţionate şi alte persoane. Pe de altă parte, cu toate că a fost încuviinţat interogatoriul reclamantului, el fiind şi citat în acest sens, proba nu a mai fost administrată nejustificat, deşi ea era relevantă pentru soluţionarea cererii reconvenţionale, în mod greşit fiind ignorată şi expertiza contabilă care a stabilit că „Magazinul mixt – construcţia propriu zisă” este înregistrat ca plus de inventar în contul 212 al societăţii, prin aceasta diminuându-se patrimoniului persoanei juridice cu valoarea construcţiei.

Prin decizia civilă nr. 30 din 17 februarie 2009 pronunţată în dosarul nr. 6627.1/30/2006 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul pârâtei S.C. Verişorii S.R.L. Ciacova şi a anulat hotărârea atacată, trimiţând cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Deta.

În considerente s-a reţinut că, în speţă, cu toate că reclamanţii au înregistrat cererea de chemare în judecată a societăţii pârâte la Judecătoria Deta, respectiva instanţă, prin sentinţa civilă nr. 9 din 17 ianuarie 2006, şi-a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş cu motivarea că pricina, deşi are natură comercială, este neevaluabilă în bani, astfel că raportat la art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă litigiul este de competenţa tribunalului.

Acest din urmă text statuează, într-adevăr, că tribunalele judecă în primă instanţă, printre altele, procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani.

Tribunalul, învestit fiind în urma declinării de competenţă dispusă de judecătorie, a apreciat că este competent să soluţioneze acţiunea reclamanţilor având ca obiect rezilierea contractului de închiriere încheiat între părţi la data de 25 februarie 1999 şi înregistrat la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş sub nr. 15713/1999, precum şi evacuarea pârâtei din imobilul proprietatea lor.

Potrivit art. 1 din Codul de procedură civilă, judecătoriile judecă, în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe, plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege, şi în orice alte materii date prin lege în competenţa lor, iar în conformitate cu art. 2 din acelaşi cod tribunalul judecă în primă instanţă, printre altele, procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani şi procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.

Ca atare, se poate observa că în timp ce art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă stabileşte expres competenţa după materie, în primă instanţă, a tribunalului, în procesele şi cererile de natură comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei ori este neevaluabil în bani, art. 1 pct. 1 din acelaşi cod reglementează competenţa de drept comun, în primă instanţă, a judecătoriilor, ceea ce înseamnă că le sunt atribuite în competenţă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare până la 100.000 lei. Aşadar, dacă o acţiune comercială are un obiect evaluabil în bani, competenţa în primă instanţă este determinată de criteriul valoric, judecătorie sau tribunal, după caz.

Acţiunile patrimoniale sunt cele care au un conţinut economic, pe când acţiunile extrapatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, indiferent dacă este persoană fizică sau juridică, drepturi fără conţinut economic, deci drepturi personale nepatrimoniale. Natura acţiunilor corespunzătoare acestor din urmă drepturi, precum şi caracterele juridice ale respectivelor acţiuni sunt atribuite de natura şi specificul drepturilor personale nepatrimoniale prezentate, este adevărat incomplet, de art. 54 din Decretul nr. 31/1954.

Întrucât dreptul subiectiv material constituie fundamentul acţiunii, fiind factorul configurator al acesteia, el impune şi toate consecinţele ce decurg de aici: calificarea acţiunii, determinarea competenţei, alcătuirea completului, determinarea căii de atac. Ca atare, se poate afirma că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie „transferă” caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi, astfel, procesul va putea fi evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial, dedus judecăţii, intră un drept patrimonial, real sau de creanţă.

În consecinţă, ori de câte ori pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară. Aceasta, întrucât la stabilirea criteriului valoric legiuitorul a avut în vedere valoarea obiectului litigiului în materialitatea sa, pretenţia concretă, precum şi dreptul subiectiv asupra fiecărui bun reclamat, sens în care a şi impus prin art. 112 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă obligaţia reclamantului de a preciza valoarea obiectului cererii. De aceea trebuie considerate acţiuni patrimoniale, în care valoarea obiectului cererii determină competenţa materială şi căile de atac, între altele, acţiunea prin care reclamantul solicită obligarea pârâtului să-i întocmească act de vânzare-cumpărare, cererea de raport, acţiunea în reducţiune testamentară, acţiunile în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, în măsura în care se referă la bunuri evaluabile în bani, acţiunile în constatarea simulaţiei unui contract de vânzare-cumpărare a unui bun imobil sau mobil, acţiunile în regres şi în revocare.

Atunci când este vorba despre desfiinţarea unui contract de vânzare-cumpărare, de locaţiune, etc., contracte ce au dat naştere unor drepturi patrimoniale, este evident că şi lipsirea de efecte a unor astfel de acte juridice are tot consecinţe patrimoniale şi, ca atare, acţiunea prin care se valorică un asemenea drept este patrimonială. A susţine că acţiunea în desfiinţarea unui act juridic producător de consecinţe patrimoniale nu are caracter evaluabil în bani înseamnă a ignora natura însăşi a dreptului pe care se fundamentează acţiunea, drept care este personal şi cu conţinut economic.

Un drept are caracter personal, fără conţinut economic şi, prin urmare, neevaluabil în bani, atunci când este strâns legat de persoană, servind la individualizarea acesteia în cadrul societăţii sau al familiei: dreptul la viaţă, la sănătate şi integritate fizică şi morală, la libertate, la onoare, cinste, reputaţie, dreptul la nume şi la domiciliu etc. Or, dreptul a cărui valorificare se urmăreşte prin acţiunea în desfiinţarea sau ineficacitatea unui act juridic cu efecte patrimoniale nu poate fi integrat drepturilor personale nepatrimoniale menţionate anterior. A afirma că există acţiuni patrimoniale neevaluabile în bani înseamnă a susţine o contradicţie juridică, a spune de fapt că există drepturi patrimoniale neevaluabile în bani, ceea ce contravine naturii intrinseci a acestor drepturi, cea care le deosebeşte de drepturile personale nepatrimoniale, caracterul patrimonial al acţiunii subzistând indiferent de formularea unor pretenţii accesorii privitoare la repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Cererea de chemare în judecată prin care se solicită pronunţarea anulării unui act juridic sau constatarea nulităţii absolute a aceluiaşi act, fără a se cere şi restituirea prestaţiilor efectuate de părţi, este o cerere patrimonială atunci când tinde la desfiinţarea unui act juridic ale cărui efecte (drepturi şi obligaţii) au avut caracter patrimonial, pentru aceleaşi argumente constituind o cerere patrimonială şi acţiunea prin care se urmăreşte lipsirea de eficacitate a actului juridic pentru neexecutarea de către una dintre părţi a obligaţiilor asumate – rezoluţiunea/rezilierea. Ca urmare, pentru determinarea competenţei materiale şi a căilor de atac potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 282/1 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu se are în vedere denumirea generică a cererii, ci valoarea obiectului acesteia, indiferent dacă ea este în constatarea sau realizarea dreptului.

Prin acţiunea introductivă reclamantul intimat a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună rezilierea contractului de închiriere nr. 15713/25.02.1999, contract care a avut stabilită o chirie lunară de 20 lei (200.000 ROL), precum şi evacuarea pârâtei din imobilul ocupat.

Prin decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 pronunţată în dosarul nr. 75/2007, în soluţionarea unui recurs în interesul legii declarat de Procurorul General, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 282/1 alin. (1) din Codul de procedură civilă, se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi a căilor de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.

Cu toate că prin cererea reconvenţională formulată în cauză pârâta apelantă a solicitat, la rândul său, „constituirea unui drept de superficie asupra suprafeţei de teren înscrisă în C.F. nr. 1827 Ciacova, constatarea faptului că magazinul, edificat prin construire (accesiune imobiliară artificială), dobândit prin cumpărare-investiţii este proprietatea sa şi înscrierea dreptului real în cartea funciară prin deschiderea unei noi poziţii”, petite care, şi ele sunt evaluabile în bani, şi a căror valoare adunată ar putea eventual să depăşească valoarea-prag stabilită de legiuitor prin art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, aceasta nu poate atrage o altă competenţă materială de judecată în primă instanţă întrucât este ştiut faptul că dispoziţiile art. 17 din acelaşi cod se referă în mod expres la existenţa a trei categorii de cereri de chemare în judecată, respectiv principale, accesorii şi incidentale. Ceea ce defineşte acţiunea ca fiind principală este împrejurarea că, raportat la ea, se pot formula alte acţiuni a căror rezolvare depinde de soluţia din acţiunea principală. Aceste acţiuni sunt denumite accesorii, iar atunci când, deşi pot avea o existenţă de sine stătătoare, sunt formulate într-un proces deja început (cum este cazul şi în speţă cu cererea reconvenţională a societăţii apelante), se numesc incidentale. Din această perspectivă, în litigiul de faţă pârâta S.C. V S.R.L. Ciacova nu s-a mulţumit să se opună doar pretenţiilor reclamantului, ci a solicitat instanţei să îl oblige pe acesta din urmă la recunoaşterea dobândirii unor drepturi reale asupra magazinului pretins edificat de persoana juridică, precum şi asupra terenului pe care se află construcţia.

Chiar dacă cuantumul pretenţiilor reclamantei reconvenţionale ar fi superior pragului prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă (100.000 lei), nu înseamnă că judecătoria nu mai este competentă material să soluţioneze pricina, având în vedere că sub aspectul competenţei, conform art. 17, acţiunile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competentă să judece acţiunea principală, şi aceasta, deşi s-ar nesocoti norme de competenţă materială sau exclusivă. În aplicarea acestui text este unanim admis că dacă cererile aflate în raport de accesorialitate sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti trebuie să opereze prorogarea de competenţă în favoarea instanţei competente să judece cererea principală, chiar dacă s-ar încălca norme de competenţă materială sau exclusivă, deoarece există, pentru aceasta, un temei juridic, şi anume art. 17 din Codul de procedură civilă.

Faţă de obiectul cauzei, care este unul evaluabil în bani, şi cuantumul dreptului patrimonial în litigiu este fără putinţă de tăgadă că pricina trebuia să fie soluţionată în primă instanţă de către judecătorie şi nu de tribunal, cum greşit s-a procedat în cauză, astfel că sunt incidente prevederile tezei I a alin. (2) al art. 297 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia dacă prima instanţă s-a declarat competentă şi instanţa de apel stabileşte că a fost necompetentă, anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent, afară de cazul când constată propria sa competenţă.