Legea nr. 85/2006, art. 31 raportat la art. 3 pct. 1, pct. 6 pct. 12
Dispoziţiile legale privind procedura insolvenţei se aplică dacă sunt îndeplinite cele două condiţii de fond prevăzut de art. 1 din Legea nr. 85/2006, modificată, respectiv debitorul să aibă calitatea de comerciant, să fie o societate cooperatistă, o organizaţie cooperatistă, o societate agricolă, un grup de interes economic sau orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice, şi debitorul să se afle în .
Prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii colective se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile. Caracterul cert al creanţei vizează atât existenţa acesteia, cât şi cuantumul său, iar caracterul lichid al creanţei presupune că întinderea acesteia, având ca obiect o sumă de bani, să fie determinată sau determinabilă. Nu în ultimul rând, potrivit pct. 12 al art. 3, valoarea-prag reprezintă cuantumul minim al creanţei necesară pentru a putea fi introdusă cererea creditorului, ea fiind de 10.000 lei, iar pentru salariaţi, de 6 salarii medii pe economie.
Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile, ea fiind prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 168 din 3 februarie 2009
Prin sentinţa comercială nr. 162 din 24 ianuarie 2008 pronunţată în dosarul nr. 4521/30/2007 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiş a admis cererea creditoarei Administraţia Fondului pentru Mediu Bucureşti şi a deschis procedura generală de insolvenţă împotriva debitoarei S.C. E S.R.L. Lugoj, cu toate consecinţele care rezultă din aceasta.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs societatea debitoare, solicitând închiderea dosarului de insolvenţă întrucât în urma adreselor nr. 19197/26.11.2008 şi nr. 22286/10.12.2007 prin care i s-a aprobat eşalonarea plăţii a început achitarea datoriei către instituţia creditoare. Ulterior, prin precizările formulate la 6 noiembrie 2008, recurenta a arătat că debitul a fost achitat în întregime. Mai mult, în urma unor analize efectuate în data de 8 august 2008 la sediul Administraţiei Fondului pentru Mediu Bucureşti au fost stabilite măsuri concrete de colaborare şi achitare periodică a taxelor pentru mediu pentru a se preîntâmpina crearea unor situaţii similare şi riscul de a intra în faliment.
Prin decizia civilă nr. 168 din 3 februarie 2009 pronunţată în dosarul nr. 4521/30/2007 Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat recursul debitoarei.
În considerente s-a reţinut că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală, în conformitate cu prevederile aplicabile în cauză, judecătorul-sindic stabilind în mod corect starea de fapt dedusă judecăţii, aplicând în acelaşi fel dispoziţiile Legii nr. 85/2006.
Prin recursul formulat societatea debitoare a susţinut că se impune „închiderea” dosarului de insolvenţă deoarece instituţia creditoare i-a aprobat eşalonarea plăţii datoriei constând în contribuţie la fondul pentru mediu, astfel că persoana juridică a şi început efectuarea plăţilor potrivit ordinelor de plată depuse la dosar.
Într-adevăr, ca urmare a cererilor recurentei înregistrate la instituţia creditoare sub nr. 19197/26.11.2008 şi nr. 22286/10.12.2007 prin care debitoarea solicita eşalonarea datoriei pentru o perioadă de 36 de luni, prin adresele nr. 12454/28.08.2007 şi nr. 19197/10.01.2008 intimata şi-a dat acordul de principiu în acest sens, precizându-i însă faptul că, pe de o parte, Codul de procedură fiscală condiţionează încuviinţarea cererii de constituirea unor garanţii, iar pe de altă parte, că eşalonarea nu poate fi pe mai mult de 12 luni, solicitându-i, totodată, transmiterea în termen util a cererii de eşalonare cuprinzând graficul refăcut. Cu toate acestea, între părţile litigante nu a fost materializat un acord de rescadenţare, plăţile parţiale făcute de recurentă neavând la bază nicio o convenţie de eşalonare a datoriei.
Într-o altă ordine de idei, susţinerile reprezentantului societăţii debitoare privitoare la plata integrală a debitului faţă de creditoare nu au fost probate, deşi la termenul din 9 decembrie 2008 Curtea a încuviinţat cererea de amânare solicitată în acest sens de apărătorul recurentei. Sub acest aspect, este de reţinut faptul că la data de 5 iunie 2007, când creditoarea a înregistrat la tribunal cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, cuantumul total al debitului reclamat a fost de 24.730 lei, sumă care se compune din 12.799 lei reprezentând obligaţia aferentă cotei de 3% din veniturile încasate de agenţii economici colectori sau valorificatori de deşeuri feroase şi neferoase (prevăzută de art. 8 lit. a din Legea nr. 73/2000, republicată, cu modificările ulterioare, şi de art. 9 din O.U.G. 196/2005) şi obligaţia aferentă pentru emisiile de poluanţi în atmosferă ce afectează factorii de mediu (prevăzută de art. 8 lit. b din legea menţionată şi de art. 9 din ordonanţă), 10.717 lei dobânzi calculate până la data de 25 mai 2007 şi 1.214 lei penalităţi de întârziere, partea rezervându-şi dreptul de a o actualiza în conformitate cu prevederile art. 41 din Legea nr. 85/2006.
Este adevărat că datoria care a stat la baza înregistrării cererii introductive, pentru care creditoarea a demarat formele de silită faţă de societatea recurentă, care nu au dus la recuperarea niciunei părţi din debit, a fost stabilită prin titlul executoriu nr. 12/2006, titlu la care se face referire în cuprinsul adresei nr. 39744/13.01.2009 emisă de Administraţia Fondului pentru Mediu Bucureşti, în sensul că întrucât obligaţia înscrisă în titlul executoriu nr. 504/2007 (iunie 2002-iunie 2006) include şi obligaţia înscrisă în titlul executoriu nr. 12/2006 (august 2004-iulie 2005), prin achitarea parţială a primului titlul s-a achitat inclusiv obligaţia care a făcut obiectul titlului nr. 12/2006.
Totuşi, Curtea constată că recursul debitoarei nu poate fi primit, cu consecinţa modificării sentinţei primei instanţe în sensul respingerii cererii creditorului având ca obiect deschiderea procedurii concursuale, aceasta din urmă dovedind cu înscrisurile anexate cererii introductive că deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în valoare de peste 24.730 lei, care nu a fost achitată de societatea recurentă până la momentul pronunţării hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006, prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile, iar conform pct. 1 al aceluiaşi articol, insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile, ea fiind prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori.
Articolul 31 din acelaşi act normativ statuează că orice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii reglementate de împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă poate introduce o cerere introductivă, în care va preciza: a) cuantumul şi temeiul creanţei; b) existenţa unei garanţii reale, constituite de către debitor sau instituite potrivit legii; c) existenţa unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului; d) declaraţia privind eventuala intenţie de a participa la reorganizarea debitorului, caz în care va trebui să precizeze, cel puţin la nivel de principiu, modalitatea în care înţelege să participe la reorganizare, anexând, totodată, documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de garanţii. Nu în ultimul rând, potrivit pct. 12 al art. 3, valoarea-prag reprezintă cuantumul minim al creanţei necesară pentru a putea fi introdusă cererea creditorului, ea fiind de 10.000 lei, iar pentru salariaţi, de 6 salarii medii pe economie.
Ca atare, dispoziţiile legale privind procedura insolvenţei se aplică dacă sunt îndeplinite cele două condiţii de fond prevăzut de art. 1 şi art. 3 pct. 1 din legea amintită, respectiv debitorul să aibă calitatea de comerciant, să fie o societate agricolă, un grup de interes economic sau orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice, şi debitorul să se afle în insolvenţă.
Debitoarea recurentă este o societate comercială cu răspundere limitată, a cărei durată de funcţionare este nelimitată, astfel cum rezultă din adresa nr. C 10642/04.07.2007 emisă de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş, şi este ştiut faptul că societăţile constituite cu respectarea formalităţilor prevăzute de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, au calitate de comerciant de la data înmatriculării în registrul comerţului.
Insolvenţa debitorului, fiind o condiţie a aplicării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, cel care solicită declanşarea acestei proceduri trebuie să administreze dovezi din care să rezulte: neplata la scadenţă a datoriilor şi lipsa lichidităţilor, iar pentru a veni în sprijinul creditorilor legiuitorul român, prin art. 3 pct. 1 lit. a), a prezumat starea de insolvenţă a patrimoniului debitorilor în situaţia în care aceştia, după 30 de zile de la scadenţă, nu au plătit datoria faţă de unul sau mai mulţi creditori. Sub acest aspect, în mod corect judecătorul-sindic a reţinut că din înscrisurile depuse la dosar de creditoarea intimată rezultă fără putinţă de tăgadă că instituţia publică deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile al cărei cuantum este mai mare de 10.000 lei, ceea ce impune concluzia că societatea debitoare se află în stare de insolvenţă, astfel cum este aceasta definită de pct. 1 litera a) al art. 3 din Legea nr. 85/2006, susţinerile recurentei privitoare la achitarea integrală a debitului reclamat fiind neîntemeiate.
Potrivit art. 1169 din Codul civil, cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. Din punctul de vedere al repartizării sarcinii probei între creditor şi debitor, creditorul care pretinde executarea unei obligaţii trebuie să dovedească existenţa ei. La rândul său, în măsura în care debitorul pretinde stingerea ei prin plată, va trebui să dovedească tocmai faptul efectuării plăţii. Creditoarea Administraţia Fondului pentru Mediu Bucureşti a făcut dovada creanţei pretinse în sarcina debitoarei S.C. E S.R.L. Lugoj, în schimb însă, societatea recurentă nu a făcut dovada stingerii integrale a acestei creanţe.
În conformitate cu Legea nr. 85/2006 creditorul nu poate declanşa procedura decât pentru creanţe certe, lichide şi exigibile, condiţii reglementate de art. 379 din Codul de procedură civilă, care se aplică, potrivit art. 149 din lege, şi în această materie, cel din urmă text statuând că dispoziţiile Legii insolvenţei se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului civil, Codului comercial şi ale Regulamentului (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvenţă, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000. Caracterul cert al creanţei vizează atât existenţa acesteia, cât şi cuantumul său, iar caracterul lichid al creanţei presupune că întinderea acesteia, având ca obiect o sumă de bani, să fie determinată sau determinabilă. În plus, creanţa trebuie să fie exigibilă, adică să fie ajunsă la scadenţă, toate aceste condiţii fiind, fără nici un dubiu, îndeplinite în speţă.
Instituţia creditoare, cu toate că se află în posesia unui titlu executoriu, nu a putut recupera datoria, recurenta debitoare nefăcând dovada contrară, deşi aceasta era în sarcina sa, eşalonării plăţii, care ar fi dus implicit la înlăturarea caracterului exigibil al creanţei în litigiu, nefiind probată prin depunerea unei convenţii semnate în acest sens de cele două părţi. Cum creanţa pe care acest titlu o confirmă, necontestată de societatea debitoare sub aspectul cuantumului sumei, nu a fost achitată până la momentul pronunţării în fond, în mod corect judecătorul-sindic a apreciat că recurenta este în încetare de plăţi şi a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva sa.
După cum s-a arătat mai sus, valoarea-prag, ce reprezintă cuantumul minim al creanţei pentru a putea fi introdusă cererea creditorului, este de 10.000 lei, iar pentru salariaţi de 6 salarii medii pe economie. Cu toate acestea, susţinerile recurentei potrivit cărora, dat fiind faptul că în prezent societatea a achitat integral creanţa care rezulta din titlul executoriu nr. 12/2006, în speţă nu ar mai fi îndeplinite condiţiile necesare pentru declanşarea procedurii de insolvenţă, nu pot fi primite. Aceasta, întrucât la momentul pronunţării hotărârii atacate cererea Administraţiei Fondului pentru Mediu Bucureşti îndeplinea toate condiţiile pretinse de Legea nr. 85/2006 pentru ca aceasta să fie admisă.
Sub acest aspect, sunt relevante înscrisurile depuse la dosar de creditoare care atestă neplata de către debitoare a diferitelor categorii de contribuţii, plus dobânzile şi penalităţile aferente, care totalizează 24.730 lei, sumă pentru care creditoarea a emis un titlu executoriu şi acte de executare în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală, care nu au dus la recuperarea debitului.
Împrejurarea, reală de altfel, că la datele de 21.11.2007, 20.12.2007, 23.01.2008, 20.02.2008 şi 18.03.2008 societatea recurentă a achitat parţial creanţa (mai precis 19.306,75 lei), suma rămasă de plată fiind mai mică decât valoarea-prag cerută de Legea nr. 85/2006, nu poate duce la admiterea recursului debitoarei şi la modificarea hotărârii tribunalului în sensul respingerii cererii creditoarei pentru deschiderea procedurii de insolvenţă, pe de o parte, motivat de faptul că instanţa de recurs trebuie să verifice, în limitele motivelor invocate de partea recurentă, dacă la momentul pronunţării hotărârii atacate, în speţă au fost sau nu îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru ca judecătorul-sindic să admită cererea creditorului şi să dispună declanşarea procedurii (cerinţe, care, astfel cum am arătat mai sus, erau întrunite).
Pe de altă parte, nu trebuie omis faptul că în conformitate cu dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 85/2006, în afară de cazurile prevăzute de art. 49 sau cele autorizate de judecătorul sindic, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule (quod nullum est nullum producit effectum). Or, plata sumei de 7.722.70 lei a fost făcută de societatea debitoare (şi nu de altcineva în contul datoriei ei) în zilele de 20.02.2008 şi de 10.03.2008 (după aproximativ o lună, respectiv două luni de la deschiderea procedurii colective – 24.01.2008), această plată neîncadrându-se nici între cele prevăzute de art. 49 (în operaţiuni sau activităţi curente ori plăţi către creditorii cunoscuţi care s-ar încadra în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente), şi nici între cele autorizate de judecătorul-sindic.
Astfel fiind, constatându-se că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, în conformitate cu probatoriul administrat în cauză şi cu dispoziţiile legale în materie de insolvenţă şi că în speţă nu s-a evidenţiat niciunul dintre motivele de modificare ori de casare a hotărârii, în temeiul art. 312 din recursul debitoarei a fost respins.
