În cazul în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat termenul de prescripţie este de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune.
Secţia civilă, minori şi de familie, precum şi cauzele privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 614 din 1 iunie 2009
Prin sentința civilă nr. 111/27.10.2008 a Curții de Apel Bacău s-a respins excepția necompetenței materiale și excepția lipsei calității procesuale a M.E.F., s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, fiind respinsă acțiunea formulată de reclamanta V.C.V. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați, Tribunalul Neamț și Ministerul Finanțelor Publice.
A fost respinsă prin aceeași sentință cererea de chemare în garanție a M.E.F.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin cererea introductivă reclamanta a chemat în judecată pârâții, primii trei pentru a fi obligați la plata actualizată a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996 (în prezent abrogată), calculat la salariul de bază brut începând cu luna august 2003 și până în luna aprilie 2004, cu actualizarea sumelor datorate în raport de indicele de inflație, precum și obligarea M.E.F. să aloce sumele necesare efectuării plății, iar Tribunalul Neamț să efectueze mențiunile privind acordarea acestui spor în carnetul de muncă.
M.E.F. a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar Ministerul Public, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a formulat cerere de chemare în garanție Ministerului Economiei și Finanțelor și a invocat excepția necompetenței materiale, a prescripției și a inadmisibilității acțiunii.
S-a reținut de instanța de fond că este competentă să judece litigiul, nefiind incidente dispozițiile art. 36 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 27/2006, în cauză, că acțiunea este admisibilă, dreptul de acces la instanță fiind garantat de Constituție și legislația internațională.
S-a apreciat ca fiind întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, dreptul la acțiune fiind prescriptibil în termen de 3 ani, iar decizia nr. XXI/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție s-a apreciat că nu e de natură să întrerupă prescripția.
în această situație, s-a considerat că acțiunea trebuie respinsă ca fiind prescrisă, caz în care se impune și respingerea cererii de chemare în garanție.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, recursul fiind declarat și motivat în termen și scutit de plata taxei de timbru conform art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997.
în motivarea recursului se arată, în esență, că hotărârea pronunțată este nefondată, întrucât unul din efectele deciziei nr. 21/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, este repunerea în termenul de a pretinde recunoașterea drepturilor solicitate.
A susținut recurenta că prin decizia menționată s-a stabilit existența discriminării, situație în care de la pronunțarea acesteia – 10.03.2008 – începe să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiune. S-a mai stabilit prin decizie și că normele ce reglementau acordarea sporului de 50% au supraviețuit dispozițiilor de abrogare, situație în care produc efecte juridice în continuare.
Arată că își fundamentează recursul și pe argumentele cuprinse în opinia separată, expusă în conținutul sentinței recurate.
Examinând cauza sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea de Apel a reținut următoarele:
Conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție este de 3 ani dacă nu există alte prevederi legale derogatorii, iar conform art. 283 alin. (1) lit. c) C.muncii, cererile formulate în materia conflictelor de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la nașterea dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.
în cauză, s-a apreciat că dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la data publicării O.G. nr. 83/2000 care a abrogat dispozițiile prevăzute de art. 47 din Legea nr. 50/1996 care prevedeau acordarea sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din indemnizația brută lunară. Aceste dispoziții, respectiv cele cuprinse în O.G. nr. 83/2000 au fost de natură a înlătura sporul în discuție și de a cauza un prejudiciu reclamantei.
în nici un caz nu se poate reține că dreptul la acțiune s-ar fi născut la data pronunțării înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în interesul legii prin decizia nr. 21/2008 cu privire la sporul de 50% în discuție, înalta Curte de Casație și Justiție stabilind doar că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 au supraviețuit dispozițiilor de abrogare, constatând că au produs și produc în continuare efecte juridice.
Aceasta însă nu are efecte asupra dispozițiilor legale privitoare la prescripția extinctivă, menționate anterior.
Astfel, acțiunea recurentei-reclamante fiind formulată la data de 21.03.2008 pentru drepturi salariale din perioada mai 2003 – aprilie 2004, s-a apreciat că dreptul la acțiune este prescris, fiind depășit termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de lege.
Pentru considerentele arătate, nu s-a reținut nici punctul de vedere însușit de recurentă și menționat în opinia separată evidențiată la fondul cauzei.
Având în vedere situația menționată, Curtea de Apel în baza art. 3041C.proc.civ. a respins recursul ca nefondat.
