În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la 3.01.2008 a achiziţionat un autoturism marca Opel, iar pentru a-l înmatricula în România a fost obligat să achite taxa specială auto în cuantum de 5366,54 lei, în temeiul dispoziţiilor art. 2141-2143 din Codul fiscal. Reclamantul a susţinut că plata acestei taxe a fost o obligaţie legală ce derivă din reglementările Codului Fiscal, reglementare în vigoare de la 01.01.2007, care contravine Tratatului Comunităţii Europene, care, în art. 90, interzice statelor membre să instituie taxe contrare principiilor tratatului. S-a invocat faptul că este încălcat principiul nediscriminării produselor importate faţă de produsele interne, această taxă fiind percepută doar pentru autoturismele înmatriculate în C.E. şi reînmatriculate în România, în timp ce pentru autoturismele deja înmatriculate în România, la o nouă înmatriculare, taxa nu mai este percepută. Tratatul de aderare a României la UE, ratificat prin L. nr. 157/2005 prevede că România este obligată să respecte dispoziţiile tratatelor originare, art. 148 alin. 2 şi 4 din Constituţie consfinţind, de altfel, principiul supremaţiei dreptului comunitar faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 25, 28 şi 90 alin. 1 din Tratatului UE, art. 148 alin. 2 şi 4 din României, art. 2 din Tratatul de aderare a României la UE.
Acţiunea a fost legal timbrată.
În dovedirea acţiunii, reclamantul a depus la dosar, în copie, contract de vânzare-cumpărare autoturism, chitanţa de plată a preţului acestuia, certificatul de înmatriculare din Germania şi din România, chitanţa de plată a taxei speciale, cartea de identitate a autoturismului, răspunsul primit de reclamant cu adresa nr. 31815 din 25.02.2008.
La termenul de judecată din 28.03.2008 reclamantul şi-a completat acţiunea, cu respectarea prevederilor art. 132 C. proc. civ., solicitând introducerea în cauză în calitate de pârât şi a Statului român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi – Administraţia Finanţelor Publice a mun. Iaşi a formulat întâmpinare, invocând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din L. nr. 554/2004. Totodată, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, învederând instanţei că taxa auto specială a fost achitată de reclamant în baza dispoziţiilor art. 2141 din Codul fiscal, cu ocazia primei înmatriculări în România a autoturismului, neîncadrându-se în categoria celor scutite de plată. La acel moment normele care impuneau taxa erau în vigoare, aceasta fiind deci percepută legal. S-a mai arătat instanţei că temeiul stabilirii acestor taxe este determinat de preocuparea reducerii poluării, nivelul taxei fiind semnificativ redus faţă de alte state, precum Danemarca, Polonia, Grecia. Pârâta a mai precizat că în sistemul nostrum de drept precedentul judiciar nu este izvor de drept, chiar dacă reclamantul a invocat o hotărâre de admitere a unei asemenea cereri pronunţată de Tribunalul Arad.
La termenul de judecată din 16.05.2008, din oficiu, instanţa a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi, ulterior, la 19.09.2008 invocându-se şi lipsa calităţii procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, excepţii puse în discuţie la acelaşi termen de judecată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, asupra excepţiei invocate din oficiu şi asupra fondului cauzei, instanţa reţine următoarele :
La data de 7.02.2008 cu chitanţa nr. FU-NC1 emisă de Trezoreria mun. Iaşi, reclamanta a achitat taxa specială de primă inmatriculare pentru autoturismul Opel, importat din Germania, în sumă de 5366,54 lei. Taxa a fost deci calculată şi achitată către Administraţia Finanţelor Publice a mun. Iaşi, care, de altfel, i-a şi răspuns reclamantei prin adresa nr. 31815 din 25.02.2008, în sensul că nu i se poate restitui acestă taxă.
Această adresă de răspuns, împreună cu cererea reclamantului adresată pârâtei nr. 30635 din 19.02.2008 face dovada îndeplinirii procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din L.nr. 554/2004, astfel încât excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă.
Raportul juridic de drept administrativ s-a născut între reclamant şi Administraţia Finanţelor Publice a mun. Iaşi. Or, potrivit art. 41 alin.2 C. proc. civ., Administraţia Finanţelor Publice a mun. Iaşi poate sta în judecată ca pârâtă, având organe proprii de conducere. Organul fiscal competent care are calitate în ceea ce priveşte cererea de restituire a sumei reprezentând taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule este, aşadar, Administraţia Finanţelor Publice a mun. Iaşi, iar nu Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi ori statul român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Pentru aceste considerente, apreciind că Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi şi Statul român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor nu au calitate procesuală pasivă în cauză, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. 1 C. proc. civ., urmează a respinge acţiunea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi pentru lipsă de calitate procesuală pasivă.
In ceea ce priveşte acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Administraţia Finanţelor Publice a mun. Iaşi, instanţa apreciază că este întemeiată în parte, pentru următoarele considerente :
Potrivit art. 2 alin.1 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin act administrativ se înţelege « actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de administrativ ».
Examinând prin prisma definiţiei legale a actului administrativ adresa nr. 31815 din 25.02.2008 emisă de pârâta Administraţia Finanţelor Publice a mun. Iaşi, adresă a cărei anulare pe calea contenciosului administrativ o solicită reclamantul, instanţa reţine că aceasta nu este un act administrativ în înţelesul legii, ci un simplu răspuns la cererea reclamantului de restituire a taxei speciale, cerere pe care instanţa o califică drept o îndeplinire a procedurii prealabile reglementată de art. 7 din L. nr. 554/2004. A califica o asemenea adresă drept un act administrativ unilateral susceptibil de a fi atacat pe calea contenciosului administrativ – cu motivarea că el a exprimat voinţa pârâtei de a refuza restituirea taxei de primă înmatriculare solicitată de reclamant, refuz explicit, manifestat în regim de putere publică, în calitate de organ competent cu încasarea taxei respective – ar însemna să dăm o asemenea calificare oricăror adrese emise de autorităţi ori instituţii publice ca răspuns negativ la diferite cereri ce le sunt adresate de cetăţeni.
Dacă adresa de răspuns a pârâtei ar fi îmbracat forma unei decizii emise în cadrul unei proceduri anume reglementate de lege, obligatorie anterior sesizării instanţei de contencios administrativ, atunci am fi putut analiza răspunsul pârâtei la cererea reclamantului ca act administrativ fiscal.
Prin urmare, instanţa urmează a respinge capătul de cerere vizând anularea adresei nr. 31815 din 25.02.2008, ca nefiind un act administrativ ce poate fi cenzurat de instanţa de contencios administrativ.
Instanţa constată însă că cererea reclamantului privind restituirea taxei auto speciale achitată pârâtei Administraţia Finanţelor Publice a mun. Iaşi este întemeiată. Trebuie menţionat, mai înainte de toate, că instanţa va analiza acest capăt de cerere chiar în condiţiile în care a apreciat că adresa de răspuns a pârâtei către reclamant nu este act administrativ, neapreciind-o aşadar ca fiind o cerere de reparare a pagubei, care se poate formula doar subsecvent anulării unui act administrativ ce a pricinuit o atare pagubă, ci ca o cerere de sine stătătoare, un contencios administrativ obiectiv, în condiţiile în care nu există o procedură în urma parcurgerii căreia să se emită un act administrativ de respingere ori admitere a cererii de restituire a taxei speciale, act care să fie supus controlului judecătoresc în baza L. nr. 554/2004. Aceasta cerere de restituie este singura cale deschisă în justiţie celor ce au achitat asemenea taxe speciale, competenţa revenind instanţei de contencios administrativ. Actul administrativ – fiscal vătămător pentru reclamant îl constituie însăşi plata taxei speciale pentru autoturism.
Cu privire la temeinicia cererii, potrivit dispoziţiilor art. 148 alin. 2 din Constituţia României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. Aliniatul 4 al aceluiaşi articol, prevede, că, între alte instituţii, autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din alin. 2 menţionat.
Totodată, potrivit art. 90 paragraful 1 din Tratatul Comunităţii Europene, invocat de către reclamant, „niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare”.
În consecinţă, prevederile menţionate din Tratat limitează libertatea statelor în materie fiscală de a restricţiona libera circulaţie a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii şi protecţioniste. Astfel, art. 90(1) interzice a fiscală între produsele importate şi cele provenind de pe piaţa internă şi care sunt de natură similară. Esenţa acestei taxe interzise este că perceperea ei este determinată de traversarea graniţei de către autoturismul supus taxei, dintr-o ţară comunitară, în România.
În privinţa reglementării interne, instanţa constată că taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule a fost introdusă în Codul fiscal prin Legea nr. 343/2006, sub forma unui nou impozit, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, iniţial pentru toate autovehiculele, iar după modificarea Legii nr. 343, prin O.U.G. nr. 110/2006, a fost restrânsă la toate autoturismele şi autovehiculele, inclusiv cele comerciale, prevăzându-se categorii de persoane exceptate (cele cu handicap, misiuni diplomatice, etc.), cât şi situaţii de scutire de la plata taxei, în cazul vehiculelor istorice, etc. Normele instituind această taxă au fost abrogate la data de 1 iulie 2008, prin OUG nr. 50/2008.
Potrivit reglementării în vigoare la data importului autoturismului de către reclamant, taxa specială pentru autoturisme se datora cu ocazia primei înmatriculări în România a unui autoturism sau autovehicul comercial, enumerat la art. 2141 din Codul fiscal.
Cuantumul taxei speciale, datorată bugetului statului, se calcula după formula prevăzută de art. 2141 alin.3 în funcţie de capacitatea cilindrică, vechimea autovehiculului şi unii coeficienţi de corelare ori de reducere a taxei prevăzuţi în anexele speciale ale legii. Taxa specială nu era percepută pentru autoturismele deja înmatriculate în România, stat comunitar de la 1 ianuarie 2007, ci doar pentru autoturismele înmatriculate în celelalte state comunitare, şi reînmatriculate în România, după aducerea acestora în ţară.
Diferenţa de aplicare a taxei sus-menţionată introducea un regim juridic fiscal discriminatoriu pentru autovehiculele aduse în România din Comunitatea Europeană în scopul reînmatriculării lor în România, în situaţia în care acestea au fost deja înmatriculate în ţara de provenienţă, în timp ce pentru reînmatricularea autovehiculelor înmatriculate deja în România, taxa nu se mai percepea.
Între principiile dreptului comunitar, obligatorii pentru instanţele judecătoreşti române, astfel cum s-a menţionat prin referirile la art. 148 alin. 2 şi 4 din Constituţie, instanţa reţine supremaţia dreptului comunitar, în speţă a art. 90 (1) din Tratat, apreciind că, prin modificarea Codului fiscal şi introducerea taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, legiuitorul a încălcat în mod direct dispoziţiile menţionate ale Tratatului.
Ca urmare a efectului direct al art. 90 (1) din Tratat pentru ordinea juridică internă a României, instanţa constată că art. 2141 – 2143 din Codul fiscal, în vigoare la momentul importului şi înmatriculării autoturismului reclamantului, erau reglementări contrare dreptului comunitar, taxa specială fiind în mod nelegal percepută, cu încălcarea art. 90 (1) al Tratatului CE şi a Tratatului de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, ratificat de România prin Legea nr. 157/2005, care prevede în art. 2 că, de la data aderării, dispoziţiile tratatelor originare sunt obligatorii pentru România şi se aplică în condiţiile stabilite prin Tratate şi prin actul de aderare.
Art. 90 (1) din Tratat face parte, de la data de 1 ianuarie 2007, din ordinea internă de drept a României şi astfel, reclamantul, se poate adresa autorităţilor administrative precum şi instanţelor judecătoreşti în scopul de a-i restabili drepturile conferite de această reglementare comunitară de bază şi care i-au fost încălcate prin aplicarea reglementărilor dreptului naţional cu caracter contrar de către autorităţile administrative cu ocazia reînmatriculării în România a autoturismului cumpărat.
Cu privire la incidenţa în speţă a dispoziţiilor OUG nr. 50/1998, instanţa reţine că potrivit art. 11 din acest act normativ, taxa rezultată ca diferenţă între suma achitată de contribuabil în perioada 1 ianuarie 2007 – 30 iunie 2008, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme şi autovehicule, şi cuantumul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi pentru taxa de poluare pentru autovehicule se restituie pe baza procedurii stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă. Aceste norme au fost aprobate prin HG nr. 686/2008.
Instanţa constată că taxa specială ce face obiectul prezentei cauze a fost încasată în baza legislaţiei fiscale interne în vigoare anterior datei de 1 iulie 2008 şi care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare.
Într-o atare ipoteză, se aplică principiul conform căruia când un stat membru a impus sau aprobat o taxă contrară dreptului comunitar este obligat să restituie taxa percepută prin încălcarea acestuia.Din această perspectivă reclamantul are dreptul la restituirea integrală a taxei speciale încasată în temeiul unor dispoziţii legale contrare normelor comunitare.
În astfel de situaţii Curtea de Justiţie a decis că statele membre trebuie să asigure rambursarea taxelor colectate cu încălcarea prevederilor art. 90 din Tratat, cu respectarea principiilor ce guvernează aurtonomia procedurală şi îmbogăţirea fără justă cauză. Totodată, a decis că în astfel de cauze pot fi plătite şi daune pentru pierderile suferite (CJCE cazul 68/79 Hans Just I/S contre Ministere danois des impots et accises, precum şi cauza conexată nr. C-290/05 şi C-333/05 Akos Nadasdi şi Ilona Nemeth paragraf 61-70).
Nu se poate deci reţine că statul român are un temei legal de reţinere a unei părţi din taxa încasată ilegal anterior datei de 1 iulie 2008, pe care să o compenseze în parte cu o altă taxă ce urmează a fi percepută în temeiul unui alt act normativ, adoptat ulterior raportului de drept material fiscal în baza căruia s-a încasat nelegal taxa specială.
Instanţa mai apreciază că noua taxă instituită de O.U.G. nr. 50/2008 are ca fundament alte principii decât taxa specială anterioară, are alt mod de calcul şi altă destinaţie. Nu este aşadar posibilă, pe de o parte, menţinerea ca legală a taxei speciale încasată sub imperiul normelor din Codul fiscal, pe considerentul incidenţei şi efectelor produse de OUG nr. 50/2008, iar pe de altă parte, nici nu poate fi obligat reclamantul să urmeze procedura în scopul restituirii integrale a taxei prin aplicarea noului act normativ. A admite această teză ar însemna ca soluţia dată acţiunii reclamantului să nu fie integrală şi eficace, de vreme ce pârâta neagă în continuare că taxa specială s-a perceput în baza unei norme legale interne contrară dreptului comunitar.
Instanţa reţine că restituirea doar a diferenţei între taxa specială încasată anterior pe baza normei legale abrogată la 1 iulie 2088 şi taxa de poluare ce urmează a se percepe în temeiul actului normativ aplicabil după această dată pune problema aplicării noului act normativ şi pentru trecut, respectiv taxa specială încasată ilegal s-ar valida prin aplicarea retroactivă a unui alt act normativ inactiv la data naşterii şi consumării raportului juridic de drept material fiscal, ceea ce evident contravine principiului neretroactivităţii legii, consacrat de art.15 alin. 1 din Constituţie.
Pentru aceste considerente, instanţa va admite în parte acţiunea reclamantului, obligând pe pârâta Administraţia Finanţelor Publice a mun. Iaşi să restituie reclamantului taxa auto specială în cuantum de 5366,54 lei, precum şi dobânda legală aferentă, până la data despăgubirii efective, prejudiciul cauzat reclamantului numai în acest fel putând fi reparat integral, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1084 raportat la art. 1082 Cod civil, şi astfel cum a decis şi Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene în jurisprudenţa sa precitată.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ, pârâta Administraţia Finanţelor Publice a mun. Iaşi fiind în culpă procesuală, instanţa o va obliga şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate şi dovedite de către reclamant (taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar, cuantumul onorariului avocatului nefiind probat).
