Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 545/R din data de 13.03.2013
Asupra recursului de față;
Constată că, prin sentința civilă nr.1310/2012 pronunțată de Tribunalul Brașov în 20.09.2012, s-au dispus următoarele:
A admis acțiunea civilă formulată de reclamanta F M E în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ÎMBUNĂTĂȚIRI FUNCIARE și în consecință:
A obligat pârâta să plătească reclamantei o compensație constând în 7 salarii de bază, conform art. 12 alin. 3 din cap. II al Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel ANIF RA pe anii 2009-2010, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, respectiv 28.12.2011, și până la data plății efective.
A obligat pârâta să plătească reclamantei dobânda aferentă compensației de mai sus de la data introducerii acțiunii, respectiv 19.03.2012, și până la data plății efective.
Pentru a pronunța acesta sentință instanța a reținut următoarele:
Reclamanta a fost angajată în cadrul pârâtei, potrivit Contractului individual de muncă înregistrat sub nr.12 din 03.04.2006 ( fila 47 ), raporturile de muncă încetând cu data de 28.12.2011, în temeiul art. 65 – 68 din Legea 53 – Codul Muncii, republicată, cum rezultă din Decizia 606 din 28.12.2011 ( fila 3 ) .
Prin art.2 al deciziei s-a prevăzut că reclamanta beneficiază de compensația echivalentă a 7 salarii de bază, prevăzută de art. 12 al.3 din Capitolul II la Contractul Colectiv de Muncă, contract depus în extras la fila 5 din dosar .
Prin art.40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, angajatorul este obligat să acorde salariatului toate drepturile ce decurg din lege, contractul colectiv de muncă aplicabil și contractele individuale de muncă , susținerile pârâtei în sensul lipsei fondurilor alocate neputând fi reținute, cu atât mai mult cu cât, potrivit prevederilor propriului contract colectiv, drepturile se suportă din cheltuielile administrației, aspect necontestat de pârâtă prin întâmpinarea sa.
Pe de altă parte, prin art. 1 din H.G. nr. 183 din 20 martie 2012, privind suplimentarea bugetului Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale din Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2012, în vederea achitării de către Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare a obligațiilor rezultate din încetarea contractelor de muncă în urma disponibilizării, s-a aprobat suplimentarea bugetului Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale din Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2012, cu suma de 39.203 mii lei, în vederea achitării de către Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare a obligațiilor rezultate din încetarea contractelor de muncă în urma disponibilizării.
Apărarea pârâtei în sensul că reclamanta nu poate beneficia de plăți compensatorii întrucât a fost angajată în data de 29.12.2011, în urma unui concurs, în cadrul Filialei de Îmbunătățiri Funciare B nu poate fi primită pentru următoarele considerente.
După concediere, între pârâta Agenția de Îmbunătățiri Funciare – Filiala de Îmbunătățiri Funciare B și reclamantă s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 29/29.12.2011 prin care aceasta a fost încadrată în funcția de șef birou cu un salariu de bază de 1500 lei, mult mai mic decât cel avut înaintea concedierii, care era de 2772 lei. Nici în decizia de concediere, nici în contractul colectiv de muncă invocat ca temei al pretențiilor nu se condiționează plata salariilor compensatorii de angajarea sau neangajarea ulterioară a salariatului disponibilizat.
Prin urmare, cererea de chemare în judecată a fost considerată întemeiată .
Conform dispozițiilor art.166 alin.4 Codul muncii și art.1530 Cod civil, întrucât reclamanta a înregistrat un prejudiciu prin neplata sumelor menționate mai sus, ca urmare a devalorizării acestora și a lipsei de folosință, instanța de fond a obligat pârâta și la plata sumelor actualizate cu rata inflației de la data nașterii dreptului până la data plății efective și cu dobânda legală de la data de 19.03.2012 (data formulării cererii de chemare în judecată) până la data plății efective. Sentința a fost completată prin sentința civilă nr. 1928/05.12.2012 în sensul acordării pentru reclamanta a cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs în termen, motivat pârâta Agenția Naționala de Îmbunătățiri Funciare – prin Filiala de Îmbunătățiri Funciare B.
Critică sentința pentru nelegalitate invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 si 9 Cod procedură civilă Susține că hotărârea judecătorească, sentința civilă nr. 1310/M/20.09.2012, a fost dată după o apreciere greșită a actelor deduse judecății și cu aplicarea greșită a legii întrucât față de reclamanta nu a operat în fapt concedierea, nu a beneficiat de protecția oferită de ajutorul de Șomaj, fiind angajata de la data de 29.12.2011 la Agenție, nefiind afectata de măsura concedierii Și deci nu poate beneficia de salarii compensatorii.
Reclamanta a fost preluata la entitatea nou înființată, care a preluat patrimoniul Administrației Naționale de îmbunătățiri Funciare R.A., conform prevederilor OUG 82/29.09.2011 privind unele măsuri de organizare a activității de îmbunătățiri funciare care la art. 14 stipulează expres: ” Personalul angajat în cadrul Administrației Naționale a îmbunătățirilor Funciare, care se desființează, se preia de către Agenție, în limita posturi prevăzute la art. i”.
În consecință, Agenția a preluat atât patrimoniul Administrației cât și personalul acesteia în limita posturilor de 1500 de locuri, în condițiile legii, ceea ce a presupus organizarea concursului pentru posturile existente în schema de personal a Agenției.
Evident că raporturile de muncă cu Administrația au încetat prin concediere din moment ce aceasta a predat patrimoniul și s-a desființat la data de 31.12.2011. Acest fapt a determinat desființarea tuturor locurilor de muncă ale Administrației, iar contractele individuale de muncă ale salariaților nu puteau înceta decât prin concediere, însă chiar a doua zi aceștia au fost angajați la instituția succesoare a Administrației, respectiv Agenția Națională de îmbunătățiri Funciare, nefiind afectați de concediere astfel încât să poată beneficia de plăți compensatorii.
În aceste condiții, față de reclamanta au operat dispozițiile art. 14 din OUG 82/2011» respectiv aceasta fiind considerată ca fiind “preluată” în cadrul instituției nou create, indiferent de modalitățile tehnico administrative folosite de conducerile celor două instituții prin care s-a operat procedura de preluare.
Dispozițiile art. 12 pct. 3 din contractul colectiv de muncă aplicabil raporturilor dintre părți, au în vedere situația în care salariatul este concediat în mod efectiv, iar nu situația în care acesta este preluat în cadrul altei instituții, continuatoare a celei la care a lucrat.
Prezentul recurs este promovat de Filiala de Îmbunătățiri Funciare B a Agenției Naționale de Îmbunătățiri Funciare, în baza Deciziei nr. 6/9 ianuarie 2012 a Agenției Naționale de Îmbunătățiri Funciare, prin care directorii filialelor județene sunt împuterniciți să reprezinte agenția în litigiile aflate pe rolul instanțelor de judecată, de toate gradele.
Împotriva aceleiași sentințe a formulat recurs și Agenția Naționala de Îmbunătățiri Funciare cu sediul în Municipiul B, în nume propriu, criticând sentința tot sub aspectul nelegalității. Motivele de recurs sunt identice cu cele invocate de Filiala B a Agenției și în esență vizează interpretarea eronată a dispozițiilor art.12 pct. 3 din CCM aplicabil raporturilor dintre părți, în sensul că acestea sunt incidente doar în cazul salariaților concediați efectiv, nu și pentru cei preluați în cadrul altei instituții.
Intimata reclamantă, F M E a formulat concluzii scrise prin care susține respingerea recursului.
Motivul de recurs referitor la faptul că reclamanta a fost preluată de către o nouă entitate înființată este fals și fără suport în situația existentă în speță. Mai mult, reclamanta după încetarea definitivă a raporturilor de muncă prin concediere a fost nevoită să se înscrie la un examen pe care să îl promoveze pentru a putea fi angajată în cadrul entității nou formate, evident pe un alt post, cu alte atribuții și evident o altă remunerație.
În recurs nu s-au depus probe noi.
Analizând recursul formulat atât de recurenta A.N.Î.F. in nume propriu cat si prin filiala sa cu sediul în B, raportat la motivele de recurs ce sunt identice, instanța constată că este fondat. Instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art.14 și 15 din O.G 82/2011 privind înființarea A.N.I.F. raportat la art. 65 din Codul muncii.
In speță, reclamanta a fost preluată de noua agenție înființată după desființarea Administrației Naționale a Îmbunătățirilor Funciare, conform art. 14 din O.G 82/2011. Nu există nicio zi în care reclamanta să fie prejudiciată prin lipsa raportului de muncă. Acesta din urmă a avut continuitate în muncă, chiar dacă vechiul contract cu Administrația Națională a Îmbunătățirilor Funciare a încetat la 28.12.2011, noul contract individual de în care angajator este Agenția nou constituită s-a încheiat la 29.12.2011, tot pe durată nedeterminată pe funcția de sef birou. Faptul că în speță este vorba de o preluare de personal rezultă atât din conținutul art. 14 din O.G 82/2011 dar și din corespondența dintre Ministerul Agriculturii și noua Agenție a Îmbunătățirilor Funciare constituită din structura și personalul fostei Autorități de Îmbunătățiri Funciare. Întrucât, în aplicarea dispozițiilor OG 82/2011, noua agenție nu a preluat tot personalul, ci doar 1500 de persoane, este justificat modul de triere a personalului prin organizare de concurs.
În speță este important a se analiza dacă argumentele instanței de fond în aplicarea art. 65 din C.M cu consecințele pecuniare ale acestuia sunt fondate. Așa cum s-a analizat mai sus, reclamanta, spre deosebire de alte persoane, foste angajate ale Administrației Naționale de Îmbunătățiri Funciare care nu au promovat examenul și nu au mai fost preluate în structura noii agenții, are continuitate în muncă. Obligațiile decurgând din CCM la nivel de unitate preluate de recurentă în temeiul art. 14 alin. 2 din O.G 82/2011, ce vizează asigurarea unei protecții sociale a angajaților în cazul intervenirii unor concedieri colective sunt menite să acopere eventualele prejudicii suferite de cei asupra cărora s-a dispus concedierea.
Scopul protector al plăților compensatorii nu își găsește aplicabilitate decât în cazul unei concedieri efective, nu și în cazul unui transfer de întreprindere cu preluare de personal. Acesta este și cazul în speță. Deși nu este definită aceasta situație de fapt intervenită în virtutea O.G 82/2011 ca un ” transfer de întreprindere’ ( cauza Henke /C-298/94, – C.E.J.- conform art.1 paragraf 1 lit. c teza a II a din directiva, o reorganizare a unui instituții /autoritatea publică nu constituie transfer de întreprindere în sensul directivei), în realitate, se poate face trimitere prin analogie la reglementările legii 67/2006, ce reprezintă transpunerea în legislația romanescă a Directivei 2001/23 referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, act normativ care nu conține o asemenea precizare. Plata plaților compensatorii în temeiul CCM la nivel de unitate anterior, aplicabil la nivelul cedentului ar putea fi dispusă în sarcina cesionarului la care s-a realizat transferul doar în cazul în care prin noul contract încheiat ca urmare a transferului conform Legii 67/2006 îi sunt afectate substanțial condițiile de munca și, concomitent contractul individual de muncă încetează în oricare dintre modalitățile reglementate de lege, (prin acordul părților, prin demisie, prin concediere) considerându-se că încetarea a avut loc din vina angajatorului.(ex: Hotărârea Curții din 7 martie 1996 în cauzele C-171/1994 și C-172/1994-Albert Merckx and Patrick Neuhuys).
Ori, nu acesta este cazul în speță. Condițiile noului contract au fost acceptate de reclamantă, chiar dacă sunt ușor diferite în privința salariului, neputându-se reține o vătămare a reclamantei prin încheierea noului contract care să justifice măsurile de protecție acordate deja de către recurenta Agenția Naționala de Îmbunătățiri Funciare doar personalului care nu a mai primit un loc de muncă în noua structură a sa ca și cesionar.
In consecința, instanța constată recursurile fondate, astfel ca în temeiul art. 304 pct. 9 le va admite, sentința atacată fiind dată cu aplicarea formala a dispozițiilor art. 67 din C. Muncii, fără a ține seama și de starea de fapt dedusă judecații.
Invocarea unor hotărâri judecătorești din practica judiciara nu poate constitui motiv legal care sa contribuie la soluționarea intr-un anumit fel a cauzei, știut fiind faptul ca practica judiciara nu este izvor de drept.
