INSTITUŢII PUBLICE. PLATA TARIFULUI ANUAL PENTRU LICENŢA DE PRODUCŢIE ŞI FURNIZARE A ENERGIEI ELECTRICE. TERMEN DE PRESCRIPŢIE Activităţi economice (infracţiuni privind regimul lor)


PENTRU LICENŢA DE PRODUCŢIE ŞI FURNIZARE A

ENERGIEI ELECTRICE. TERMEN DE PRESCRIPŢIE.

-art. 1 din Legea nr. 99/2000 pentru aprobarea O.U.G. nr.

29/1998 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea

Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul Energiei –

ANRE,

-art. 21 şi 128 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură

fiscală,

-art. 1 şi 3 din decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia

extinctivă.

(Notă: Legea nr. 99/2000 este caducă, în prezent fiind în vigoare Legea nr. 318/2003, legea

energiei electrice)

Potrivit art. 1 din Legea nr. 99/2000, act normativ în vigoare la data

când se pretinde naşterea creanţei în litigiu, ANRE este instituţie publică de interes

naţional în subordinea Guvernului, finanţată în condiţiile alin.2 din venituri

extrabugetare obţinute din tarife pentru acordarea de licenţe şi autorizaţii, precum şi

din contribuţii ale organismelor internaţionale sau ale agenţilor economici, potrivit art.

70 lit. c) din Legea nr. 72/1996 privind finanţele publice.

Faţă de acest mod de finanţare este lipsită de suport susţinerea calificării

creanţei ca fiind fiscală, câtă vreme, potrivit definiţiei de art. 21 din O.G.

nr.92/2003, pentru ca drepturile patrimoniale să primească o astfel de natură se

impune ca ele să rezulte dintr-un raport de drept material fiscal.

Cum, potrivit art. 1 al. 2 al Legii nr. 99/2000, taxa pretins

neachitată nu constituia un la bugetul general consolidat pentru a fi calificată

drept creanţă fiscală în condiţiile art .21 alin.2 lit. a) din Codul de procedură fiscal,

termenul de prescripţie aplicabil este cel prevăzut de art. 1 şi 3 din Decretul nr.

167/1958.

( Curtea de Apel Piteşti – s.c.c.a.f., decizia nr. 379/R-

C/11.04.2008)

Prin acţiunea înregistrată la 30 ianuarie 2007, reclamanta

A.N.R.D.E. a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. AG 98 S.A., pentru a

fi obligată să-i plătească suma de 250 lei, reprezentând tariful anual

pentru licenţa de producere şi furnizare a energiei termice pentru anul

2002.

În motivare s-a arătat că pârâta a solicitat şi i s-au acordat

licenţele nr. 194 şi 195 din 8 februarie 2001, pentru care datora suma de

350 lei, din care a achitat 100 lei, rămânând ca restanţă valoarea pretinsă

prin prezenta acţiune şi care constituie o creanţă fiscală ce face parte din

bugetul general consolidat.

Prin sentinţa civilă nr.17/C/2007, Judecătoria Curtea de

Argeş a respins acţiunea formulată reţinând că, deşi dreptul la acţiune nu

s-a prescris, pretenţiile sunt neîntemeiate întrucât reclamanta nu şi-a

îndeplinite obligaţiile ce-i reveneau în activitatea de control a activităţii de

furnizare de energie.

Această sentinţa a fost casată de Tribunalul Argeş prin decizia

nr.1351/R/2007 şi cauza a fost trimisă spre competentă soluţionare

Secţiei de administrativ şi fiscal, reţinându-se calitatea de

autoritate publică a reclamantei şi incidenţa prevederilor art.10 pct.1 din

Legea nr.554/2004.

Soluţionând pricina, Tribunalul Argeş în Completul

specializat în contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea şi a

obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 350 lei, reţinând că ea

este datorată în temeiul Legii nr.318/2003 şi HG nr.567/1999.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta pentru

motive încadrabile în disp.art.304 pct.9 şi art.3041 din Codul de

procedură civilă, în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele:

– hotărârea nu cuprinde o motivare clară şi prin ea s-a acordat

o sumă superioară celei pretinse de reclamantă;

– A.N.R.E. avea datoria nu numai să emită documentele de

licenţă şi să încaseze tarifele aferente, ci să desfăşoare o activitate de

îndrumare şi control a activităţii furnizorului de energie termică, ceea ce

nu a făcut, iar în documentele de licenţă nu este prevăzut termenul

pentru care ea a fost acordată.

Examinând criticile formulate, se constată că ele sunt

fondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.

Este adevărat că hotărârea criticată nu cuprinde raţiunile de

fapt pe care instanţa le-a avut în vedere pentru a pronunţa soluţia şi suma

acordată prin admiterea acţiunii este superioară celei pretinse de

reclamantă.

Înainte de a analiza consecinţele pe care aceste nesocotiri ale

normelor de procedură le au în prezenta cauză, urmează a se observa

dispoziţiile art. 137 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora instanţa

este datoare să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor care fac inutilă

cercetarea fondului.

O astfel de excepţie este cea invocată la 1 martie 2007 de

către pârâtă şi ea se referă la prescripţia dreptului la acţiune în raport de

dispoziţiilor art. 1 şi 3 din Decretul nr.167/1958.

Reclamanta a susţinut că pretenţiile sale se supun unui termen

de prescripţie de 5 ani, întrucât este o instituţie publică al cărei buget este

constituit exclusiv din venituri ce fac parte din bugetul general

consolidat. S-au invocat în acest sens prevederile art. 128 şi art. 21 din

Codul de procedură fiscală.

Aceste norme legale nu sunt aplicabile în cauză şi întrucât nu

există o reglementare specială cu privire la întinderea prescripţiei

extinctive, aplicabilă creanţelor de natura celei pretinse în prezenta

acţiune, trebuie să se reţină incidenţa termenului la care se referă art.3 din

Decretul nr.167/1958.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 99/2000, act normativ în vigoare

la data când se pretinde naşterea creanţei în litigiu, ANRE este instituţie

publică de interes naţional în subordinea Guvernului, iar în condiţiile

alin. 2 „Finanţarea activităţii ANRE se asigură integral din venituri

extrabugetare obţinute din tarife pentru acordarea de licenţe şi autorizaţii,

precum şi din contribuţii ale organismelor internaţionale sau ale agenţilor

economici, potrivit art. 70 lit. c) din Legea nr. 72/1996 privind finanţele

publice.”

Faţă de acest mod de finanţare este lipsită de suport

susţinerea calificării creanţei ca fiind fiscală, câtă vreme, potrivit definiţiei

de art. 21 din OG nr.92/2003, pentru ca drepturile patrimoniale să

primească o astfel de natură se impune ca ele să rezulte dintr-un raport

de drept material fiscal.

Aşa cum rezultă din art. 1 alin. 2 al Legii nr.99/2000, taxa

pretins neachitată nu constituia un venit la bugetul general consolidat

pentru a fi calificată drept creanţă fiscală în condiţiile art. 21 alin. 2 lit. a)

din Codul de procedură fiscală.

Faţă de această concluzie se apreciază că pretenţiile

reclamantei, de achitarea unor taxe de licenţă, licenţe emise în februarie

2001 pentru trim. I al anului 2002 şi cu care instanţa a fost învestită la 30

ianuarie 2007, se situează în afara termenului general de prescripţie.

Pentru aceste considerente, care fac inutilă cercetarea

motivelor de recurs, se impune a fi admisă calea de atac şi, în baza

art.312 alin.1 Cod pr.civilă, modificată sentinţa în sensul respingerii

acţiunii.