PENTRU LICENŢA DE PRODUCŢIE ŞI FURNIZARE A
ENERGIEI ELECTRICE. TERMEN DE PRESCRIPŢIE.
-art. 1 din Legea nr. 99/2000 pentru aprobarea O.U.G. nr.
29/1998 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul Energiei –
ANRE,
-art. 21 şi 128 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură
fiscală,
-art. 1 şi 3 din decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia
extinctivă.
(Notă: Legea nr. 99/2000 este caducă, în prezent fiind în vigoare Legea nr. 318/2003, legea
energiei electrice)
Potrivit art. 1 din Legea nr. 99/2000, act normativ în vigoare la data
când se pretinde naşterea creanţei în litigiu, ANRE este instituţie publică de interes
naţional în subordinea Guvernului, finanţată în condiţiile alin.2 din venituri
extrabugetare obţinute din tarife pentru acordarea de licenţe şi autorizaţii, precum şi
din contribuţii ale organismelor internaţionale sau ale agenţilor economici, potrivit art.
70 lit. c) din Legea nr. 72/1996 privind finanţele publice.
Faţă de acest mod de finanţare este lipsită de suport susţinerea calificării
creanţei ca fiind fiscală, câtă vreme, potrivit definiţiei de art. 21 din O.G.
nr.92/2003, pentru ca drepturile patrimoniale să primească o astfel de natură se
impune ca ele să rezulte dintr-un raport de drept material fiscal.
Cum, potrivit art. 1 al. 2 al Legii nr. 99/2000, taxa pretins
neachitată nu constituia un la bugetul general consolidat pentru a fi calificată
drept creanţă fiscală în condiţiile art .21 alin.2 lit. a) din Codul de procedură fiscal,
termenul de prescripţie aplicabil este cel prevăzut de art. 1 şi 3 din Decretul nr.
167/1958.
( Curtea de Apel Piteşti – s.c.c.a.f., decizia nr. 379/R-
C/11.04.2008)
Prin acţiunea înregistrată la 30 ianuarie 2007, reclamanta
A.N.R.D.E. a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. AG 98 S.A., pentru a
fi obligată să-i plătească suma de 250 lei, reprezentând tariful anual
pentru licenţa de producere şi furnizare a energiei termice pentru anul
2002.
În motivare s-a arătat că pârâta a solicitat şi i s-au acordat
licenţele nr. 194 şi 195 din 8 februarie 2001, pentru care datora suma de
350 lei, din care a achitat 100 lei, rămânând ca restanţă valoarea pretinsă
prin prezenta acţiune şi care constituie o creanţă fiscală ce face parte din
bugetul general consolidat.
Prin sentinţa civilă nr.17/C/2007, Judecătoria Curtea de
Argeş a respins acţiunea formulată reţinând că, deşi dreptul la acţiune nu
s-a prescris, pretenţiile sunt neîntemeiate întrucât reclamanta nu şi-a
îndeplinite obligaţiile ce-i reveneau în activitatea de control a activităţii de
furnizare de energie.
Această sentinţa a fost casată de Tribunalul Argeş prin decizia
nr.1351/R/2007 şi cauza a fost trimisă spre competentă soluţionare
Secţiei de administrativ şi fiscal, reţinându-se calitatea de
autoritate publică a reclamantei şi incidenţa prevederilor art.10 pct.1 din
Legea nr.554/2004.
Soluţionând pricina, Tribunalul Argeş în Completul
specializat în contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea şi a
obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 350 lei, reţinând că ea
este datorată în temeiul Legii nr.318/2003 şi HG nr.567/1999.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta pentru
motive încadrabile în disp.art.304 pct.9 şi art.3041 din Codul de
procedură civilă, în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele:
– hotărârea nu cuprinde o motivare clară şi prin ea s-a acordat
o sumă superioară celei pretinse de reclamantă;
– A.N.R.E. avea datoria nu numai să emită documentele de
licenţă şi să încaseze tarifele aferente, ci să desfăşoare o activitate de
îndrumare şi control a activităţii furnizorului de energie termică, ceea ce
nu a făcut, iar în documentele de licenţă nu este prevăzut termenul
pentru care ea a fost acordată.
Examinând criticile formulate, se constată că ele sunt
fondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.
Este adevărat că hotărârea criticată nu cuprinde raţiunile de
fapt pe care instanţa le-a avut în vedere pentru a pronunţa soluţia şi suma
acordată prin admiterea acţiunii este superioară celei pretinse de
reclamantă.
Înainte de a analiza consecinţele pe care aceste nesocotiri ale
normelor de procedură le au în prezenta cauză, urmează a se observa
dispoziţiile art. 137 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora instanţa
este datoare să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor care fac inutilă
cercetarea fondului.
O astfel de excepţie este cea invocată la 1 martie 2007 de
către pârâtă şi ea se referă la prescripţia dreptului la acţiune în raport de
dispoziţiilor art. 1 şi 3 din Decretul nr.167/1958.
Reclamanta a susţinut că pretenţiile sale se supun unui termen
de prescripţie de 5 ani, întrucât este o instituţie publică al cărei buget este
constituit exclusiv din venituri ce fac parte din bugetul general
consolidat. S-au invocat în acest sens prevederile art. 128 şi art. 21 din
Codul de procedură fiscală.
Aceste norme legale nu sunt aplicabile în cauză şi întrucât nu
există o reglementare specială cu privire la întinderea prescripţiei
extinctive, aplicabilă creanţelor de natura celei pretinse în prezenta
acţiune, trebuie să se reţină incidenţa termenului la care se referă art.3 din
Decretul nr.167/1958.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 99/2000, act normativ în vigoare
la data când se pretinde naşterea creanţei în litigiu, ANRE este instituţie
publică de interes naţional în subordinea Guvernului, iar în condiţiile
alin. 2 „Finanţarea activităţii ANRE se asigură integral din venituri
extrabugetare obţinute din tarife pentru acordarea de licenţe şi autorizaţii,
precum şi din contribuţii ale organismelor internaţionale sau ale agenţilor
economici, potrivit art. 70 lit. c) din Legea nr. 72/1996 privind finanţele
publice.”
Faţă de acest mod de finanţare este lipsită de suport
susţinerea calificării creanţei ca fiind fiscală, câtă vreme, potrivit definiţiei
de art. 21 din OG nr.92/2003, pentru ca drepturile patrimoniale să
primească o astfel de natură se impune ca ele să rezulte dintr-un raport
de drept material fiscal.
Aşa cum rezultă din art. 1 alin. 2 al Legii nr.99/2000, taxa
pretins neachitată nu constituia un venit la bugetul general consolidat
pentru a fi calificată drept creanţă fiscală în condiţiile art. 21 alin. 2 lit. a)
din Codul de procedură fiscală.
Faţă de această concluzie se apreciază că pretenţiile
reclamantei, de achitarea unor taxe de licenţă, licenţe emise în februarie
2001 pentru trim. I al anului 2002 şi cu care instanţa a fost învestită la 30
ianuarie 2007, se situează în afara termenului general de prescripţie.
Pentru aceste considerente, care fac inutilă cercetarea
motivelor de recurs, se impune a fi admisă calea de atac şi, în baza
art.312 alin.1 Cod pr.civilă, modificată sentinţa în sensul respingerii
acţiunii.
