Normele comunitare de competenţă cuprinse în Regulamentul 44/2001 reglementează competenţa de soluţionare a cererilor vizate de regulament între instanţe situate în state membre diferite şi nu norme de competenţă teritorială interne ale unui stat membru; excepţia de necompetenţă teritorială de drept comun este excepţie relativă ce nu poate fi invocată de instanţă din oficiu, ci doar de partea interesată.
-art. 5 din OUG 119/2007;
-art. 5, 158, 312 Cod procedură civilă;
-Regulamentul CE 44/2001.
Prin ordonanţa nr.369/COM din 18 martie 2009, Tribunalul Bihor a admis excepţia necompetenţei teritoriale de soluţionare a cauzei, invocată din oficiu de către instanţă, şi pe cale de consecinţă, s-a dispus declinarea competenţei teritorială de soluţionare a cauzei formulată de reclamanta/creditoare SC M. – F. KFT SRL, în contradictoriu cu pârâta/debitoare SC V.COM SRL, în favoarea Tribunalului Dolj.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, la termenul din 18.02.2009 instanţa din oficiu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bihor de soluţionare a cauzei, excepţie asupra căreia creditoarea a solicitat a fi respinsă, făcând trimitere la dispoziţiile art.7 Cod procedură civilă şi art.10 Cod procedură civilă care stabileşte o competenţă relativă.
Faţă de excepţia invocată din oficiu de către instanţă s-a reţinut că litigiul dedus judecăţii are natură juridică comercială, reclamanta societate comercială din Republica Ungaria a solicitat obligarea debitoarei societate comercială cu sediul în România, la plata contravalorii mărfurilor livrate, urmare a raporturilor comerciale de vânzare/cumpărare de bunuri mobile. Fiind un raport juridic comercial cu element de extraneitate, dat de calitatea de persoană juridică străină a reclamantei/creditoare, în cauză nu sunt aplicabile normele interne reglementate de dispoziţiile Art.7 şi Art.10 din Codul de procedură civilă, ci în speţă sunt aplicabile Normele Internaţionale reglementate de U.E. prin Regulamentul(C.E.) nr.44/2001, al Consiliului din 22.12.2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Astfel, în considerentele regulamentului, respectiv în conformitate cu alin.6, pentru atingerea obiectivului liberei circulaţii a hotărârilor în materie civilă şi comercială, este necesar şi oportun ca normele care reglementează competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor, să fie reglementate de un instrument juridic comunitar, cu caracter imperativ şi de aplicare directă, iar în conf. cu alin.11 din acelaşi regulament, normele de competenţă de întemeiază pe principiul conform căreia competenţa este determinată, în general de domiciliul pârâtului, şi astfel trebuie să fie întotdeauna disponibilă, cu excepţia câtorva situaţii bine definite, în care materia litigiului sau autonomia părţilor justifică un alt factor de legătură.
Având în vedere că sediul pârâtei se află în România, oraşul C., pe raza teritorială a Tribunalului Dolj, în baza Art.11 din Regulamentul(C.E.) nr.44/2001, al Consiliului din 22.12.2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, văzând dispoziţiile art.25 din acelaşi Regulament, instanţa a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei formulată de către reclamantă în favoarea Tribunalului Dolj.
Împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă a declarat recurs, reclamanta SC M. – F. KFT SRL , solicitând instanţei admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bihor, în vederea soluţionării pe fond a cererii.
În motivarea recursului recurenta a învederat instanţei că, în fapt, prin contractul de dintre părţi, s-a stabilit la art.10 un pact comisoriu atributiv de lege aplicabilă, respectiv de competenţă a instanţei, care coroborat cu prevederile art.10 Cod procedură civilă, consideră recurenta că, instanţa competentă să soluţioneze cauza este instanţa de la sediul procesual ales de reclamantă, în speţă tribunalul Bihor.
Pe de altă parte, a mai arătat că, excepţia necompetenţei teritoriale este o excepţie relativă, alternativă şi nu absolută, astfel că ea nu poate fi invocată din oficiu de către instanţă, ci doar de către pârâtă, ori instanţa a citat pârâta cu menţiunea de a se pronunţa asupra excepţiei invocate.
Instanţa de recurs, analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, a reţinut că este fondat şi în baza prevederilor art.158 alin.3, art.312 Cod procedură civilă a dispus admiterea lui, casarea în totalitate a sentinţei atacate cu trimiterea cauzei spre soluţionare la aceeaşi instanţă.
Prin cererea pentru emiterea ordonanţei de plată, recurenta a solicitat instanţei obligarea intimatei la plata sumei de 35.903,25 euro, cu dobânzile legale aferente, în temeiul prevederilor art.1 şi urm. din OUG nr.119/2007.
Potrivit prevederilor art.5 din OUG nr.119/2007, cererea privind creanţa de plată a preţului se depune la instanţa competentă pentru soluţionarea fondului cauzei în primă instanţă, judecătorul având obligaţia de a verifica competenţa instanţei potrivit dispoziţiilor legale.
În speţă, instanţa de fond la primul termen de judecată, din oficiu a invocat excepţia de necompetentă teritorială a Tribunalului Bihor, în soluţionarea cererii, datorită faptului că sediul societăţii pârâte se află în C., reţinând că raportul juridic comercial dintre părţi are un element de extraneitate( reclamanta fiind societate maghiară) şi incidenţa în cauză a prevederilor Regulamentului CE nr.44/2001.
Regulamentul CE nr.44/2001, privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, cuprinde norme comunitare privitoare la competenţa de soluţionare a cererilor în materie civilă şi comercială dintre persoane aflate în state membre diferite, statuându-se cu valoare de principiu că în general competenţa este determinată de domiciliul pârâtului cu excepţia câtorva situaţii bine definite şi arătate expres, în care materia litigiului sau autonomia părţilor justifică un alt factor de legătură.
Acest norme comunitare de competenţă reglementează competenţa de soluţionare a cererilor vizate de regulament între instanţe situate în state membre diferite şi nu norme de competenţă teritorială privitoare la competenţa teritorială a instanţelor dintr-un stat membru.
Art.25 din Regulamentul CE nr.44/2001 reţinut de prima instanţă nu are incidenţă în cauză, deoarece el reglementează situaţia în care instanţa dintr-un stat membru sesizată pe cale principală constată că, competenţa de soluţionare a cererii aparţine unei alte instanţe dintr-un alt stat membru potrivit competenţelor exclusive stabilite la art.22 din regulament. Ori, în speţă, cererea formulată d recurentă nu se încadrează în categoria cererilor vizate de art.22 din Regulamentul nr.44/2001, iar necompetenţa reţinută de prima instanţă nu a vizat stabilirea competenţei unei instanţe dintr-un alt stat membru, ci faţă de o altă instanţă aflată tot în România.
Aceeaşi regulă privitoare la competenţa legată de domiciliul pârâtului stabilită cu valoare de principiu şi regulă generală în cuprinsul regulamentului este prevăzută şi în legislaţia română la art.5 Cod procedură civilă ca şi competenţă teritorială de drept comun.
Excepţia de necompetenţă teritorială de drept comun cum este şi cea reţinută în cauză de prima instanţă, este o excepţie de necompetenţă relativă ce vizează încălcarea normelor de competenţă teritorială cu excepţia celor exclusive şi care poate fi invocată numai de către pârât şi numai până la prima zi de înfăţişare. Această excepţie relativă nu poate fi invocată de instanţă din oficiu, deoarece instanţa poate pune în discuţie doar excepţii de ordine publică absolută, inclusiv în materia competenţei de soluţionare a cauzei.
Prin urmare, s-a reţinut că, în mod eronat prima instanţă a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă teritorială relativă raportat la sediul societăţii pârâte, motivele de recurs invocate sub acest aspect fiind fondate.
De asemenea, s-a constatat că, dispoziţiile comunitare cuprinse în Regulamentul CE nr.44/2001 reţinute de prima instanţă nu au incidenţă în cauză, în privinţa excepţiei de necompetenţă teritorială relativă invocate, normele comunitare nestatuând asupra competenţei teritoriale dintre instanţele situate într-un stat membru, ci între instanţe din state membre diferite.
În consecinţă, s-a reţinut că, prima instanţă a aplicat greşit prevederile legale incidente legate de competenţa teritorială de drept comun a instanţelor, invocând din oficiu o excepţie pe care doar pârâta o putea invoca şi care în speţă, nu a invocat-o şi nici nu a susţinut-o după invocarea ei de către instanţă.
Pentru aceste considerente, instanţa de recurs a admis ca fondat recursul şi a casat sentinţa atacată cu trimiterea cauzei spre soluţionare la aceeaşi instanţă.
(Decizia nr.208/C/28.05.2009 a Curţii de Apel Oradea – Secţia comercială şi de administrativ şi fiscal).
