lucrului judecat. Legitimare procesuală pasivă. Nedesemnarea administratorului special al debitoarei. Consecinţe.
Art.79, 80, 83, 85 alin.6, art.18 lit. b) din Legea nr.85/2006
Art. 975, 1201 din Codul civil
Art. 166 din Codul procedură civilă
În acţiunile în anulare întemeiate pe disp. art. 79 şi 80 din Legea nr. 85/2006, legitimare procesuală pasivă au cocontractantul şi
debitorul care va fi citat prin administratorul special, conform art. 85 alin. 6 coroborat cu art. 18 lit. b) din lege.
Dacă nu a fost desemnată o persoană în această calitate, deşi s-a recurs la mijloacele puse la îndemână de lege, debitorul va fi citat
prin lichidatorul judiciar, revenindu-se la regulile dreptului comercial în materia insolvenţei. Drept urmare, fostul administrator social nu are
calitate procesuală în exercitarea căii de atac.
Acţiunea în anularea transferului patrimonial reglementată de Legea insolvenţei nu se suprapune acţiunii pauliene, existând deosebiri sub
aspectul legitimării procesuale active, a cerinţelor şi efectelor produse, fără a putea fi invocată excepţia autorităţii de lucru judecat în cazul unei judecăţi anterioare în dreptul comun.
(Decizia nr.474/R-COM din 24 aprilie 2009)
Prin acţiunea înregistrată la 26 iunie 2007, S. Civ. Prof. A. E. SPRL, în calitate de lichidator al debitoarei SC I. SRL, a solicitat în
contradictoriu cu debitoarea SC I. SRL şi pârâţii P.C. şi P.R., anularea transferurilor patrimoniale realizate prin contractele de vânzare-cumpărare
autentificate sub nr.1008/2004 şi 1196/2004.
În motivare s-a arătat că, prin convenţia din 27 mai 2004, debitoarea reprezentantă de C. M. a vândut pârâţilor, persoane fizice, o hală de
producţie şi sediu administrativ în suprafaţă de 391,76 m.p. cu preţul de 300.000.000 lei (Rol).
La 24 iunie 2004, între aceleaşi părţi a intervenit convenţia de vânzare a unui teren de 5428,18 m.p., pe care se află construcţiile
înstrăinate iniţial, preţul imobilului fiind stabilit la suma de 100.000.000 lei (Rol).
Aceste transferuri patrimoniale se impun a fi anulate, dispunându-se restituirea bunurilor în patrimoniul debitoarei, întrucât sunt
incidente dispoziţiile art.79 şi 80 alin.1 lit.d şi c, întrucât înstrăinarea s-a făcut la preţuri derizorii şi cu intenţia părţilor de a sustrage bunurile
de urmărirea creditorilor. Tranzacţiile s-au încheiat în cei trei ani înainte de deschiderea procedurii, cumpărătorii sunt rude ale reprezentanţilor
vânzătoarei şi în condiţiile în care, pe rolul instanţelor, se aflau în litigiu cu un creditor. S-a mai arătat în acţiune că la data vânzărilor imobilul
era ipotecat în favoarea unei societăţi bancare, cu ocazia constituirii garanţiei reale s-a stabilit o valoare de 1.962.605.000 lei (Rol) pentru acelaşi
bun, sumă în raport de care preţurile convenite sunt mult inferioare, în una din facturi s-a trecut drept obiect al vânzării o crescătorie de porci, iar
din documentele contabile nu rezultă facturarea şi plata contravalorii terenului.
La 8 octombrie 2007, pârâţii P.R. şi C. au formulat întâmpinare (fila 21) invocând excepţia autorităţii de lucru judecat, iar la 2
noiembrie 2007 debitoarea, prin fostul administrator C.M., a formulat un punct de vedere (fila 42).
Practicianul în lichidare a solicitat, la 18 octombrie 2007 (fila36), notarea cererii de anulare a transferului în Cartea funciară,
solicitare formulată de altfel şi în acţiune, iar 5 noiembrie 2007 (fila 63) a chemat în judecată şi pe B.I. – în calitate de subdobânditor al imobilului,
pentru a se dispune anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2097/2005 şi restituirea imobilului în patrimoniul debitoarei SC I. SRL.
Prin sentinţa comercială nr.1103/F/2008, Tribunalul Comercial Argeş a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi a admis acţiunea aşa
cum a fost ea completată. S-a dispus anularea celor trei transferuri patrimoniale, primele două efectuate de pârâta-debitoare către primii dobânditori şi
cel de-al treilea al acestora către subdobânditoare şi a obligat-o pe cea din urmă să restituire construcţiile imobile şi teren în patrimoniul debitoarei-
pârâte SC I. SRL.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că, la 5 martie 2007 s-a deschis procedura de împotriva SC I. SRL, la cererea
creditorului A.I., persoană care, la data încheierii celor două convenţii din 2004, se afla în litigiu cu societatea debitoare.
S-a reţinut îndeplinirea condiţiilor din art.80, atât lit.b, dat fiind diferenţa foarte mare de valoare reţinută ca preţ al imobilelor,
în raport de cea reală şi de cea înscrisă în raportul de evaluare al băncii, dar şi lit.c, prin aceea că, pentru bunurile vândute s-a emis o singură
factură prin care nu era facturat şi terenul, iar copiii familiei P. şi ai familiei C. sunt căsătoriţi.
În legătură poziţia subdobânditoarei s-a observat atât că aceasta nu a plătit valoarea corespunzătoare a bunului, dar şi că nu a fost de
bună-credinţă întrucât în Cartea funciară era notată nu numai ipoteca în favoarea băncii, dar şi dosarul de insolvenţă.
Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat s-a reţinut că nu există identitate de părţi, obiect şi cauză.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs B.I., SC I. SRL – reprezentată de C.M. în calitate de asociat – şi C. M. în nume propriu.
În recursul formulat de B.I. au fost invocate dispoziţiile art.3041 Cod pr.civilă şi s-au susţinut critici încadrabile în prevederile
art.304 pct.9 din acelaşi act normativ, astfel:
– preţul din contractul de vânzare-cumpărare este unul corect şi real corespunzător valorii bunului de piaţa liberă, determinat prin
înţelegerea părţilor şi care nu poate fi pus la îndoială de expertizele efectuate care nesocotesc dispoziţiile art.1303 din Codul civil, care impun ca
singură condiţie sinceritatea şi seriozitatea lui;
– nu se poate reţine că subdobânditoarea nu a fost de bună-credinţă prin faptul că a fost înscrisă în Cartea funciară existenţa dosarului
nr.985/2005, cu atât mai mult cu cât cumpărarea s-a făcut de la persoane fizice al căror drept de proprietate nu era pus la îndoială. Asupra bunului nu
era menţionată decât ipoteca înscrisă în favoarea MINDBANK, ceea ce nu influenţa poziţia subiectivă a subdobânditoare, câtă vreme exista acordul băncii la
înstrăinare;
– posibilitatea anulării transferului iniţial trebuia dovedită de reclamantă pentru că simpla notare a procedurii de faliment nu creează
posibilitatea de anulare a contractului iniţial de cumpărare şi subdobânditoarea nu putea să aprecieze asupra unei posibilităţi reale de anulare a primelor transferuri.
În recursul formulat de SC I. SRL – prin C.M. şi de aceasta din urmă – în nume propriu, au fost invocate dispoziţiile art.304 pct.9 Cod
pr.civilă, susţinându-se următoarele:
– pe parcursul judecăţii în fond, deşi lichidatorul reprezintă numai interesele creditorilor, debitoarea şi asociaţii acesteia nu au fost
legal citaţi, ceea ce atrage nulitatea hotărârii pronunţate;
– în mod greşit a fost respinsă excepţia autorităţii lucru judecat, ce era întemeiată pe o hotărâre definitivă şi irevocabilă pronunţată
într-o acţiune pauliană, iar problemele de drept invocate cu acea ocazie nu mai puteau fi puse în discuţie având în vedere că se tindea la obţinerea
aceluiaşi rezultat;
– în cauză s-au efectuat expertize la care recurenta nu a fost convocată şi nu a fost de faţă, iar instanţa a avut în vedere aceste probe
fără să observe că vânzările s-au făcut după oferirea bunurilor prin mica publicitate, construcţia iniţial a fost afectată creşterii porcilor, ceea ce nu
justifică evaluarea făcută şi la care de altfel s-au formulat obiecţiuni.
Pârâţii P.C. şi P.R. au formulat întâmpinare în care au susţinut incidenţa autorităţii de lucru judecat şi celelalte critici din recursul
motivat de SC I. SRL şi C.M..
Examinând criticile formulate s-a apreciat că ele sunt nefondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.
În conformitate cu prevederile art.137 din Codul de procedură civilă, instanţa este datoare să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de
ordine publică ce ar putea face inutilă cercetarea pricinii în fond.
În această ordine de idei s-a apreciat că recursul formulat de SC I. SRL – prin C.M. a fost anulat, iar recursul formulat de C.M. – în nume
propriu – inadmisibil.
Această concluzie a fost susţinută, în principal, de cadrul procesual diferit ce se leagă în litigiile întemeiate pe dispoziţiile Legii
nr.85/2006, dar şi de prevederile art.161 din Codul de procedură civilă.
Astfel, potrivit art.85 alin.5 din Legea insolvenţei, în acţiunile în anulare, reglementate de dispoziţiile art.79 şi 80, legitimare
procesuală activă are practicianul în lichidare, cu excepţia unei situaţii ce nu se regăseşte în cauză, când o astfel de legitimare primeşte şi comitetul
creditorilor. În ceea ce priveşte legitimarea procesuală pasivă, alin.6 arată că au cocontractantul şi debitorul care „va fi citat în calitate de pârât
prin administrator special”.
Administratorul special are atribuţii în acest sens, aşa cum arată art.18 lit.b din lege, şi este reprezentat de persoana fizică sau
juridică desemnată de adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor debitorului, pe cheltuiala acestora, pentru a le reprezenta interesele.
În cauză, nu a fost desemnată o persoană în această calitate, deşi, în exercitarea atribuţiilor prev.de art.20 lit.g din Legea nr.85/2006,
administratorul judiciar a convocat pe fostul administrator social, aşa cum s-a dovedit cu înscrisurile de la filele 34-40. Pe ordinea de şedinţă, l
a pct.3, a fost trecută chiar desemnarea administratorului social, convocare la care însă nu s-a răspuns.
În această ordine de idei s-a mai observat însă, că C.M. a prezentat un punct de vedere cu ocazia judecăţii în fond, indicând termenul de
soluţionare şi numărul de dosar (filele 42-43) şi a formulat împreună cu C.I. o cerere de preschimbare a termenului (f.172) la care acesta a renunţat
ulterior (f.177).
Pentru acest motiv, nefiind posibilă numirea administratorului special, deşi s-au luat măsurile procedurale pentru aceasta, debitoarea a
fost reprezentată de lichidatorul judiciar, revenindu-se astfel la regulile dreptului comercial în materia insolvenţei.
Potrivit art.161 Cod pr.civilă, când reprezentantul părţii nu face dovada calităţii sale se poate da un termen pentru îndeplinirea acestor
lipsuri, iar dacă acest lucru nu se realizează, cererea se va anula.
În cauză, nu s-a dovedit, aşa cum s-a arătat mai sus, numirea administratorului special, iar prin recursul formulat de SC I. SRL – prin
C.M., aceasta nici nu a pretins că are o astfel de calitate.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a lui C.M. – în nume propriu – pe de o parte, că nu este o persoană care a luat parte la
judecata de fond, iar pe de altă parte, că legea specială nu îi recunoaşte o astfel de legitimare.
Întrucât în calea de atac exercitată de aceştia s-a invocat şi o excepţie de ordine publică care poate fi ridicată şi, din oficiu, de
către instanţă, în condiţiile art.306 alin.2 Cod pr.civilă, s-a verificat eventuala incidenţă a acesteia cu atât mai mult cu cât o astfel de susţinere au
făcut şi intimaţii P. R. şi P. C..
Potrivit art.1201 şi art.166 Cod pr.civilă, este autoritate de lucru judecat atunci când există identitate de părţi, obiect şi
cauză şi o astfel de excepţie poate fi invocată direct în faţa instanţei de recurs.
Susţinerea unei astfel de excepţii pleacă de la existenţa unei judecăţi anterioare finalizată prin sentinţa nr.2260/2006, hotărâre prin
care s-a solicitat revocarea contractelor de vânzare-cumpărare din 2004.
Temeiul acestor pretenţii a fost reprezentat de dispoziţiile art.975 din Codul civil ce reglementează acţiunea pauliană şi în temeiul
căreia creditorii pot să atace actele viclene ale debitorului lor.
Este adevărat că, prin art.79 şi următoarele din Legea nr.85/2006, se preiau parte din condiţiile şi raţiunile din acţiunea revocatorie.
Cele două, însă, nu se confundă şi nici nu ar fi posibil, de vreme ce una reprezintă dreptul comun şi o alta o aplicare în legislaţia specială, aplicare
ce presupune condiţii şi efecte diferite.
Aceste diferenţe sunt substanţiale atât în planul legitimărilor procesuale mai sus amintite, al cerinţelor ce se cer îndeplinite, observând
că anularea transferului patrimonial nu este condiţionată, de cele mai multe ori, de existenţa concertului fraudulos, dar şi al efectelor admiterii unor
astfel de acţiuni.
Dacă acţiunea revocatorie este proprie creditorului care o intentează şi produce efecte relative, oferindu-i acestuia suma de bani necesară
satisfacerii creanţei sale, iar excedentul aparţine terţului dobânditor, nu acelaşi lucru se întâmplă în acţiunea specială avută în vedere de legiuitor în
legea insolvenţei. În cazul admiterii unei astfel de acţiuni, potrivit art.83 din lege, terţul dobânditor „va trebui să restituie averii debitorului bunul
transferat sau, dacă bunul nu mai există, valoarea acestuia de la data transferului efectuat de către debitor”.
Aceste elemente impun concluzia că acţiunea în anulare a transferului patrimonial reglementată de Legea insolvenţei nu se suprapune acţiunii pauliene, ele reprezintă cauze juridice diferite şi chiar dacă s-ar trece peste lipsa identităţii de părţi, ar trebui să se observe şi lipsa identităţii de cauză.
În absenţa acestei triple identităţi autoritatea de lucru judecat nu a fost reţinută.
În ceea ce priveşte recursul terţului subdobânditor, potrivit Legii nr.85/2006, acesta are de principiu o poziţie privilegiată şi el nu
poate fi obligat să restituie bunul în patrimoniul debitoarei decât dacă nu a plătit valoare corespunzătoare a acestuia şi cunoştea sau trebuia să cunoască
că transferul patrimonial este susceptibil de a fi anulat.
Sub aspectul preţului s-a susţinut în recurs că el trebuie să îndeplinească cerinţele art.1303 Cod civil, adică să fie sincer şi serios şi
această susţinere este, de principiu, reală. Textul din Codul civil trebuie însă interpretat în sensul dorit de legiuitorul din procedura insolvenţei.
Astfel, se vorbeşte de valoarea corespunzătoare a bunului, adică de o prestaţie a cumpărătorului, care nu depăşeşte în mod vădit pe cea primită.
În materia procedurii colective a insolvenţei „valoarea corespunzătoare” este mai mult decât un preţ sincer şi serios, este garanţia
creditorilor că vor fi protejaţi în încercarea de a-şi recupera creanţele. Tocmai de aceea, atunci când se tratează transferul iniţial, se trimite la
diferenţa vădită care reprezintă încălcarea noţiunii de valoare corespunzătoare.
Subdobânditoarea a cumpărat imobilul (suprafaţa de 5425 m.p. şi construcţiile în suprafaţă de 391,76 m.p., P+1) la 3 noiembrie 2005 cu
suma de 80.000 lei, menţionându-se expres că nu-i revine obligaţia de a plăti vreo datorie faţă de bancă. Vânzătorii s-au angajat să achite din aceşti
80.000 lei, de urgenţă, sumele datorate la MINDBANK (f.65).
Valoarea acestui imobil, determinată prin expertizele întocmite se stabileşte prin adiţionarea valorii construcţiilor (fila 142) cu
valoarea terenului (fila 153) şi ajunge mult peste 500.000 lei.
În aceste condiţii, reţinându-se că evaluarea s-a făcut în raport de preţurile de circulaţie a bunurilor în piaţă, la momentul noiembrie
2005, este imposibil să se aprecieze că plata unui preţ de 80.000 lei este corespunzătoare pentru bunuri de peste 500.000 lei. Această sumă nu reprezintă
decât a şasea sau a şaptea parte din valoarea reală, ceea ce confirmă concluzia tribunalului.
De altfel, preţul plătit reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea determinată cu ocazia contractării împrumutului la MINDBANK şi când
imobilul a fost evaluat pentru constituirea ipotecii.
Sub aspectul bunei credinţe a subdobânditoarei nici aceasta nu a putut fi reţinută şi nu fost împărtăşit punctul de vedere potrivit căruia
menţiunea din cartea funciară privind existenţa dosarului de insolvenţă nu poate crea nici un fel de imagini asupra poziţiei subiective.
Cartea funciară reprezintă cel mai important mod de publicitate şi de încunoştinţare terţilor cu privire la situaţiei juridică a unor
imobile, aşa încât, faptul că s-au făcut menţiuni cu privire la existenţa unui litigiu aflat pe rolul tribunalului, nu poate constitui un aspect lipsit
de efecte.
De altfel, s-a observat că atunci când actuala recurentă a declarat că ştia situaţia juridică a imobilelor ce le cumpără, nu s-a amintit
nimic de faptul că în extrasul de Carte funciară pentru acestea era înscris litigiul din dosarul nr.985/2005.
Existenţa unui dosar de faliment nu constituie un aspect care să fie neglijat şi tocmai de aceea se fac menţiunile în Cartea funciară şi
publicităţile la care trimit art.45 din Legea nr.85/2006, legiuitorul simţind nevoia să protejeze terţii tocmai pentru că situaţia bunurilor provenind de
la o astfel de debitoare este incertă şi transferul al căror obiect l-au constituit este susceptibil de a fi anulat.
În concluzie, s-a apreciat că recurenta subdobânditoare cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că titlul de proprietate al vânzătorilor
către ea este susceptibil să fie desfiinţat.
Pentru toate aceste considerente s-a apreciat că acest recurs este nefondat şi, în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă, a fost respins.
În ceea ce priveşte criticile din recursurile SC I. SRL şi C. M. şi care nu sunt de ordine publică, s-a apreciat că ele nu se impun a fi
analizate, faţă de concluzia cu privire la aceste căi de atac.